Manual de fotografie: Cum se fotografiază fagotul, vioara, pianul şi mai ales contrabasul

Text: Alina Andrei
Fotografii: Elmar Lemes

Doar neiniţiaţii vor spune: contrabasul se fotografiază ca orice alt instrument muzical. Fals! Cu totul altfel! Şi când voi afla cu certitudine reţeta perfectă, va fi sărbătoare la mine pe stradă. Voi bea un pahar de vin în cinstea fotografiei perfecte cu contrabas, pe care de bună seamă că o voi ţine mândră în mână, să le-o arăt prietenilor, vecinilor, măturătorilor, trecătorilor, patrupezilor şi zburătorilor. Adevărul e că n-am avut relaţii speciale cu fagoţii şi contrabaşii, doar pasagere, când s-a nimerit să ajung la un concert simfonic (unde nu, n-am adormit cu capul pe umărul vecinului), la câte un concert de free jazz - muzică de ascuţit creioane cum spune cu drag un cunoscător - însă pot număra pe degetele de la mâni şi de la picioare aceste ocazii. Mai des m-am întâlnit cu instrumentele pe stradă, în fotografiile şi cărţile altora.



Preludiu sfâşietor pentru vioară

Cea mai frumoasă melodie cântată la vioară au auzit-o nu într-o sală de concerte, ci în metroul bucureştean, acum cinci sau patru ani. Încerc să-mi aduc aminte cum suna. Nu pot. Încerc să-mi aduc aminte cum arăta violonistul. Nu reuşesc. Totuşi ştiu sigur că în viaţa mea nu voi mai auzi o melodie mai sfâşietoare, mai duioasă, mai, mai... Într-una dintre staţii se urcase în vagonul vecin. Îi vedeam prin geam arcuşul, gesturile când lente, când repezite. Muzica nu se auzea. S-a urcat în vagonul în care eram şi eu, apoi nu mai ştiu când a coborât, dacă a primit sau nu bani - de fapt nu cerşea de la călători. Cât timp a cântat aş fi dat orice ca prietenul de lângă mine, surd din adolescenţă, să audă măcar un strop din acea beţie de sunete. Dar n-a auzit, iar un bărbat de lângă uşă chiar îşi astupase ostentativ timpanele. Nu am certitudinea că melodia în sine fusese năucitoare, sau că acel ceva care te străbate din creştet până în picioare a fost stârnit de dorinţa acută ca urechile bolnave ale prietenului să se însănătoşească. Aveam aparatul în geantă, Praktica, dar nici prin gând nu mi-a trecut să-l scot. O asemenea scenă nu se poate fotografia.

În pantaloni scurţi cu tromboane

Pe o străduţă cu cafenele din Braşov, destul de des mă întâlnesc cu câte un contrabas, cu stative şi partituri, cu fagoţi ascunşi în cutii. Din clădirea unde se ţin repetiţiile, contrabaşii ies pe stradă pe spinări uşor încovoiate, ajung în Piaţa Sfatului şi de acolo de obicei le pierd urma printre turişti şi hulubi (a se înţelege că este vorba de o scuză patetică pentru a justifica lipsa fotografiilor geniale). Totuşi, iarna trecută am fotografiat unul. Nu-i de arătat. Acum o lună am pozat alţi instrumentişti ce se odihneau lângă Biserica Neagră. În poză trag ţepeni din ţigară. Flautistul chiar pare împăiat. În Suedia, am pozat într-o vară şi într-un parc nişte pensionari în pantaloni scurţi verzi, cu pene de cocoş la pălărie şi şosete albe până la genunchi, cântând la contrabas, fagot, trombon şi trompetă. După ce am scos filmul de la developat şi-am văzut pozele în cauză, le-am aruncat la coş. Înainte am avut grijă să tai negativul cu foarfeca. Nu m-a durut. Pe acelaşi film se mai aflau câteva cadre turistice cu boscheţi de liliac şi-o lebădă posacă.

"Un roman pentru un contrabas"

În "Un roman pentru un contrabas" Cehov povesteşte (mi-l imaginez mustăcind) despre un tânăr domn muzicant care mergea agale pe malul râului cu instrumentul în spinare, spre vila unui prinţ care dădea o serată. Nechibzuit s-a dezbrăcat de tot ce avea pe el, bălăcindu-se apoi cu poftă. Pe malul celălalt, în faţa unei undiţe, ca în poveşti dormea o preafrumoasă principesă. De altfel doar în poveşti şi în nuvele se întâmplă ca principesele să pescuiască de capul lor, neînsoţite, să bage viermii în cârlig, să se despoaie de straie sub cerul liber. Tânărul înduioşat (nevasta îi fugise cu un fagotist), i-a agăţat de undiţă un buchet de buruieni frumos mirositoare. Când să plece, n-a mai găsit pe mal decât contrabasul şi jobenul. S-a ascuns sub pod, aşteptând să se întunece pentru a putea ieşi pe uliţă în căutare de straie salvatoare. N-ar fi făcut impresie bună la serată acoperit doar de joben şi contrabas. Asta e clar! Între timp s-a trezit şi principesa adormită. A sărit în apă, nudă, pentru a scoate buchetul prins între ierburi. Pe scurt, când a ieşit a găsit doar cutia cu viermi. Cum au făcut-o părinţii s-a ascuns sub pod. După leşinul la modă în acele vremuri, galant i s-a sugerat să se ascundă în cutia contrabasului. De aici începe frumuseţe de scenă. Pe înserat, s-ar fi putut fotografia pe acea uliţă un muzicant păros pe piept, cu plete, cu toate extremităţile bălăngănindu-se, cărând în spinare o cutie de contrabas fără de contrabas ci umplută cu o rusoaică goală şi ghemuită. Însă nu ne putem teleporta în povestirea lui Cehov, prin urmare nu va exista o astfel de fotografie. Sfârşitul e oarecum previzibil. Din anumite motive, cutia ajunge la serată, fără sărmanul contrabasist. Unul dintre invitaţii de sânge nobil, care dorea să scoată triluri îndrăcite din instrument, o va deschide. În acest moment cheie, s-ar fi putut fotografia grimasele de uimire, cocoanele leşinând, principesa despuiată luând-o la fugă spre draperii sau sub masă, o tavă cu şampanie imortalizată în aer, între servitor şi podeaua de marmură. Aceste lucruri nu sunt dezvăluite de Cehov, ne-a lăsat să ne imaginăm singuri ce s-a întâmplat după deschiderea cutiei de contrabas fără de contrabas.

Concerte pentru fagot şi orchestră fără fagot

În "Sortiţi iubirii", personajul lui Tudor Octavian, cocoţat în propria odaie la ultimul etaj al unui bloc cu liftul stricat, asculta concerte pentru fagot şi orchestră de Wolfgang Gotlieb Chrisostomus. Împachetat într-un prosop, a apăsat pe un buton al combinei muzicale pentru a elimina fagotul, enervându-l "tonul dogit şi emfatic al acestui instrument". "Fără fagot, concertele pentru fagot şi orchestră sunt întotdeauna liniştitoare", se spune mai departe. Pentru o asemenea înşiruire de cuvinte ar merita, dacă am avea în faţă o fotografie cu o orchestră pozată pe scenă, să eliminăm şi noi învinuitul. Cu foarfeca sau mouse-ul în Photoshop. Dur, cât să se vadă absenţa, pentru ca privitorii care n-au citit romanul lui Tudor Octavian să simtă totuşi, că "fără fagot, concertele pentru fagot şi orchestră sunt întotdeauna liniştitoare". Dacă n-ai uitat povestea lui Cehov, îţi dai seama că prin eliminarea fagotului, din concertul ascultat în cartea lui Tudor Octavian, cât şi din fotografia în cauză, s-ar produce o mare bucurie contrabasistului, care, aşa cum amintisem, fusese părăsit de nevastă pentru un fagotist. Însă mai departe, personajul sortit iubirii a eliminat atât viorile, cât şi contrabasul. Scena mea favorită: bărbatul în cauză vorbeşte la telefon, răcnind în receptor, iar cuvintele ţâşnesc pe fereastra deschisă "chelălăind". Parcă le văd încarnate în aburii de la duş, încremenite câteva secunde înainte de dispariţie. Pentru că nu mă pricep la mâzgălit pe calculator, le-aş scrie de mână, pe ipotetica fotografie, între receptor şi fereastra deschisă. Trupul ascuns parţial în întuneric, lumea de "afară" arătând dezolant, blocuri ceauşiste înfundate în pâclă. În alb negru, cu granulaţie puternică, uşor subexpusă.

Tot Tudor Octavian mai are o povestire despre un tânăr contrabasist năuc, ce ajunge să cânte pe vasele de croazieră, prestând în pauze şi alte servicii pentru pasagere, de pe acel vas gândul mă duce la orchestra de pe Titanic, ce-a cântat până în final, de la instrumentele înecate în marea îngheţată la fotografiile cu vioara lui George Enescu, expuse în casa memorială din Sinaia, apoi la o fotografie de Radu Suciu cu o fetiţă subţire şi ochii mari, ce strânge la piept tot o vioară, îmi amintesc şi de un trombon abandonat pe stradă în faţa mulţimii, la un miting pozat de Gheţie, şi de scena în care bărbatul gelos păşeşte desculţ pentru a-şi surprinde la pian soţia cu amantul, în "Sonata Kreutzer" de Tolstoi.

Pianina barman şi pianul zburător

Instrumentele cântăreţilor de jazz pozate de Elmar Lemes şi Gicu Şerban sunt urmuziene sau par ţâşnite din paginile lui Boris Vian. Se dizolvă în aer, strălucesc, se fâţâie lăsând dâre de sunete în urmă, corzile par imateriale, clapele bănuiesc că sar de la locul lor, muzicienii îşi pierd corporalitatea devenind aproape transparenţi. În "Spuma Zilelor", de Boris Vian, un pian (numit pianococteil) prepara băuturi dulci sau amare, în funcţie de ce se interpreta la el. Scriitorul la rândul lui cânta la trompeta, jazz, şi era înnebunit după Duke Ellington.

La Elmar, un pianist vesel fotografiat de sus cu superangularul, pare din Alice în Ţara Minunilor. Personaj înrudit cu Iepurele Alb, deşi pe acesta din urmă nu mi-l amintesc zâmbind. Din fericire nu va înţelege ce am scris eu aici (pianistul, nu iepurele), pentru că nu e român.


Într-o galerie din Braşov există o pianină veche cu sfeşnice şi taburet care se învârte în jurul axei sale. Cât timp capacul de lemn e ridicat, nu mă pot abţine să nu lovesc c-un deget clapele, în tonuri joase şi înalte, false după spusele celor din jur care nu-mi apreciază talentul aflat încă în faşă. Poate că din cauza lor de cele mai multe ori pianina e închisă şi acoperită prevăzător cu tablouri. Uneori vine în vizită un medic pensionar, iubitor de romanţe. Atunci pianina se deschide şi toţi ascultăm melodii tânguite despre dame ce stau la ferestre, despre fumul de ţigară, Cişmigiu şi birje. Pentru că pe vremuri mă uitam la filmele cu Stan şi Bran, nu pot să nu-mi imaginez şi scene de genul: un pian fotografiat în cădere, pe nişte scări abrupte, sau prăbuşit de sub acoperiş, surprins între etaje în toată splendoarea. Câteva poze şi cu sfărâmiturile de pe trotuar. Desigur că nimeni n-ar râde la vederea lor, doar un nebun, un om rău sau eu, amintindu-mi de comicăriile lui Stan şi Bran.


În Austria un pian s-a înălţat la propriu deasupra unui oraş cu nume de ştrudel. Totuşi, în realitate e vorba de un lac ce se numeşte Wolfgangsee - adică Lupul Gazos , însă mie îmi place să cred că şedinţa foto a avut loc într-un oraş cu nume de ştrudel. Pianul a fost atârnat de un balon, balonul s-a ridicat deasupra bărcilor, peştilor şi-a vârfurilor de copaci. În timp ce zbura, nimeni nu s-a încumetat să cânte la el sonata Kreutzer, ci altceva. Elmar l-a fotografiat. Aparatul lui a interpretat la New York un concert pentru dj-mix, canon d20, orgă electronică, apple powerbook, vorbitor şi alte instrumente reale şi virtuale. Deoarece obiectivul a fost intim apropiat de unul dintre microfoanele instrumentiştilor, accidental un click s-a auzit cu claritate. DJ Tamara, căreia i-a plăcut cum sună, l-a rugat să click-uaiască cu Canon-ul în continuare. A înregistrat si remixat peste muzica ei. În concert, aparatul foto acompaniază Vorbitorul (în traducere liberă DJ-ul). Piesele din "The Cathedral Band", cu clickurile eclatante ale Canon-ului, plutesc şi acum pe internet spre urechile melomanilor de aici sau de aiurea.


Desigur, toate aceste povestiri despre muzicienii întâlniţi, despre cei din cărţile şi fotografiile altora, nu pot ascunde faptul că în realitate nu ştiu cum să fotografiez fagotul, vioara, pianul şi mai ales contrabasul.