Manual de fotografie: Cum se fotografiază bibliotecile şi cărţile (I)

O bună parte din cărţile mele sunt îndesate într-un dulap, în spaţiul unde pe vremuri se ţineau ceşti, pahare şi-o balerină ciobită. Am îndepărtat geamurile care mă stânjeneau, îndesând volumele dolofane sau subţiri în teancuri ilogice, învecinând scriitori de genuri şi din epoci diferite, romane serioase cu unele serios neserioase, cu broşuri, memorii, tratate. Alte cărţi zac pe fotoliu, altele sub pat, teancuri au rămas în sufragerie. Cred că un sac a rămas necitit, doar răsfoit în ideea că într-o zi voi avea timp şi pentru ele. Un ceasornic de la bunica, mut, îşi are şi el locul lângă cărţi.

Visez la o odaie spoită cu var, cu podea de lemn, cu cărţile ordonate pe rafturi de jur împrejur, până aproape de tavan, la care se poate ajunge pe o scară. Şi-un fotoliu moale lângă calorifer (nu îndrăznesc să visez şi o sobă în care să trosnească focul pe ploaie şi ninsoare). Pe rafturi ar trebui să se afle toţi autorii mei preferaţi, plus alţii de care încă n-au auzit, pentru a putea amuşina ca într-un anticariat sau într-un pod în care cărţile de neuitat sunt dosite în spatele volumelor despre hidraulice şi ţiţei, ghidurile de călătorie în fosta URSS şi Mersul Trenurilor. Doar un aventurier poate înţelege că nu e tot una să găseşti un Bulgakov, un Calvino sau un Blecher pe raftul dintâi, sau să îi descoperi întâmplător într-un ungher. Neglijaţi, prăfoşi, strigând parcă după o mână care să-i ridice şi să-i mute întâi în geantă sau în haină, apoi în altă casă unde vor fi pipăiţi, răsfoiţi, citiţi şi răscitiţi, aşezaţi în lumină. Nu voi ezita, de rea ce sunt, ca în lipsă de lemne, în ipotetica sobă pe care nici nu îndrăzneam s-o visez în odaia himerică, să arunc cărţile plictisitoare, nătânge, pentru a mă încălzi şi-a face loc de respirat pe rafturi. Musai şi cartea groasă cu numere de telefon, care nu foloseşte la nimic, va fi arsă pentru scopul nobil de a încălzi vizuina. Odaia va avea şi două ferestre înalte. Una va da spre stradă - prin urmare locul ideal de fotografiat trecătorii, iar cealaltă spre grădina cu boscheţi de liliac şi de iasomie, cu arici, vulpi şi coţofene.

Dacă voi găsi într-o zi o asemenea cămăruţă, nu voi mai pleca de acolo. Îi voi ruga pe stăpâni să iasă pe uşă şi să nu se mai întoarcă, pentru că de bună seamă dacă există aşa ceva în realitate e doar pentru că mi-am imaginat. Prin urmare îmi aparţine!


Şi-un scaun înalt, cu pernă, pe care torcea o pisică obeză

Pe site-ul oficial al unei biblioteci din America erau publicate câteva poze cu rafturile lungi, metalice, cu covoarele contrastant de moi şi-un scaun înalt, cu pernă ce părea pufoasă, pe care visa fără grijă o pisică obeză. De acolo am rămas cu impresia că toate bibliotecile din America au în dotare şi câte o felină. Mi se pare normal. Acest bun obicei ar trebui adoptat şi în bibliotecile europene, şi mai ales în cele din România. Pisicile în cauză, nu neapărat obeze, îşi au rostul lor.
1. păzesc preţioasele volume de rozătoare.
2. moliciunea blănii şi torsul lor sunt un bun îndemn pentru leneveala într-un fotoliu, cu o carte bună în braţe.

Eventual, abonaţii ar putea lua pentru acasă, pe lângă romanul împrumutat, şi câte o felină care s-ar returna bibliotecii la terminarea cărţii. În astfel de cazuri s-ar putea ca pisica să nu mai vrea să plece, plăcându-i pernele, genunchii sau frigiderul abonatului. Atunci cititorul va prinde alta de pe stradă, momind vagaboanda cu cârnaţi sau gogoloaie de Kitty Kat, o va vopsi întocmai cum trebuie, ducând-o apoi la secţiunea Returnări. Nu întâmplător cititorii împătimiţi se numesc şoareci de bibliotecă. Dar pentru că sunt prea mari, nu vor fi devoraţi niciodată de pisici, doar dacă nu cumva mor nebăgaţi în seamă în labirintul de rafturi, după închiderea programului, sâmbătă după amiaza. Până luni dimineaţa, din cauza foamei poate că pisica bibliotecar va ronţăi un deget. Cel care se umezeşte în gură şi dă pagina mai departe. Femeia de serviciu va ţipa dând peste cadavrul cu nouă degete, ziarele şi televiziunile vor difuza ştiri despre descoperirea macabră, vor arăta lumii portrete zâmbitoare ale victimei, făcute pe vreme când mai avea încă 10 degete şi nu se rătăcise printre rafturi. Într-un alt medalion se va arăta o poză cu felina devoratoare de şoareci de bibliotecă.

În orice caz trebuie să fotografiez într-o zi un motan negru adormit pe un raft, tocmai pe Maestrul şi Margareta, încolţit la dreapta de Colţ Alb şi la stânga de Moby Dick. Am presimţirea că motanii visează urât în preajma unui caşalot.


Bibliotecarul era "un drac plumburiu cu ochi melancolici"

O bună prietenă mi-a povestit că într-o bibliotecă publică din Marsillia există un raft întreg numai cu cărţi şi albume de Brassai. În Braşov, oraşul în care s-a născut fotograful, se pare că există la Mediatecă doar două exemplare, însă nu le-am găsit niciodată. De altfel raftul cu cărţi de fotografie e meschin. Cât două cutii de pantofi, aşezate de-a lungul, şi nimic atrăgător acolo. Prin urmare rafturile îmbelşugate din Franţa se vor muta în ipotetica odaie în care acum se află şi-o cană de cafea şi motanul negru ce s-a strămutat pe La Medeleni, mai aproape de tavan, şi care şi-a vopsit singur blana în culoarea caisei. Îmi rânjeşte de acolo ca pisica din Alice.

Borges îşi imagina Raiul sub forma şi substanţa unei biblioteci, şi mereu îmi amintesc de faptul că a orbit complet abia când a devenit stăpânul unei împărăţii livreşti. Italianul Carlo Frabetti spune într-o carte de-a sa că "Iadul era o bibliotecă în care se afla o singură carte". Cartea Iad. Explică mai departe că orice volum este o continuare a conştiinţei şi că, prin urmare, orice om reprezintă o carte electronică înregistrată pe discheta propriilor sale circuite neuronale. Desigur, bibliotecarul era "un drac plumburiu cu ochi melancolici". Pe undeva pe la sfârşit zâmbetul îi era hâtru.


"Muhahaha Ne-am întâlnit toţi rockerii la budă în bibliotecă - Ce tare"

Pe uşa toaletei din Biblioteca judeţeană din Braşov, scrie cu pixul (pastă albastră): "Everybody we die a little more. Weee". Puţin mai la dreapta, acelaşi pix a scris "Rock Rulz! Ya! Y know!". Sus de tot, cu litere mai subţiri: "Muhahaha Ne-am întâlnit toţi rockerii la budă în bibliotecă - Ce tare". O săgeată şerpuitoare porneşte din acest Tare: "Sunteţi nişte rataţi. Get a life losers". Uşa mai afişează două inimi mici, albastre, străbătute la mijloc de câte un triunghi isoscel. Fereastra înaltă, protejată de un grilaj, dă spre pădure şi chioşcul cu bere şi cafea, mese de plastic şi umbrele care după ploaie se oglindesc în băltoace.

Cu 200 de ani în urmă aici opreau poştalioanele pentru a-şi trage sufletul. Se schimbau caii osteniţi cu unii odihniţi. Ieri (însemnând o zi de duminică, vara lui 2006), din asfaltul proaspăt udat de răpăială ieşeau aburi. Un turist în şlapi, pantaloni scurţi şi şapcă, s-a dat jos din autocar, aproape că a îngenunchiat pe trotuar cu digitalul săpunieră în mână.


Case din hârtii şi tragedii

În capul unui sud american, scriitorul Carlos Maria Dominquez, un bărbat îşi clădise casa din cărţi, printre smârcuri - întotdeauna mi-a plăcut cum sună cuvântul SMÂRCURI. Care rimează cu sfârcuri şi ciucuri. Cum ziceam, acele romane, tratate, tomuri de specialitate, poeme, maxime, nuvele, toate fuseseră folosite pe post de cărămizi. Casa de hârtie se numeşte şi e tare subţire, n-ar putea fi folosită de umplutură printre straturile de ciment. Personajele păţesc tot felul de rele din cauza pasiunii pentru literele scrise. De exemplu, Bluma Lennon, profesoara, a fost călcată pe stradă după ce tocmai cumpărase poeziile lui Emily Dickinson. Un bărbat se îmbolnăvise de tuberculoză în subsolurile arhivei publice iar un câine chilian s-a sfârşit de o gravă indigestie provocată de Fraţii Karamazov, "după ce i-a devorat cu furie paginile într-o după-amiază". Deocamdată nu avem de unde să ştim dacă după ce Casa de hârtie a apărut în librăriile de aiurea, n-a provocat la rândul ei mici tragedii soldate cu rănirea sau chiar cu sfârşirea cititorilor. Pentru cine n-are altceva de făcut, îi dau o temă. Să stea de pază în librării, cu aparatul la îndemână. Cu discreţie va urmări, pe rând, necunoscuţii care vor cumpăra cartea lui Dominquez. Dacă, Doamne fereşte!, vor cădea într-un canal fără capac, se vor îneca pentru că s-au urcat într-o barcă găurită, ca să citească, sau avionul în care se aflau, s-a prăbuşit - cu paginile şi coperţile în cauză cu tot, atunci fotografiile vor fi şocante.

Tocmai am terminat de citit Paradoxul fotografiei, de Annie Ernaux şi Marc Marie. A. E. a fost bolnavă de cancer la sân. Azi am aflat că o prietenă a părinţilor mei, o doamnă de 56 de ani, a murit de aceeaşi boală. În urmă cu doi ani, mă apucasem de citit un roman - nu-i spun numele - în care personajul principal, un bărbat, într-o zi s-a hotărât să se prefacă orb. Mergea pe stradă cu baston alb, cu ochelari fumurii... La jumătatea cărţii o persoană dragă mie a ajuns de urgenţă la spital, având grave probleme cu ochii. De atunci nu vreau să mai aud de acel scriitor stupid şi de acea carte imbecilă, deşi conştientizez că n-au vină.


# Încerc, fără succes, să-mi amintesc cum se numeşte fotograful francez care a pozat un scriitor bătrân - căruia, la fel, nu i-am reţinut numele. Parcă era din Orientul Mijlociu. Cu ochii minţii revăd la perfecţie fotografia, arătată într-o documentar la TV, şi comentariile pe marginea ei. A vrut să-l pozeze simplu, clasic, la masa la lucru, cu mâinile pe maşina de scris. Biroul lângă perete. Scaunul de lemn. Însă posesivă, nevasta scriitorului s-a băgat neinvitată în cadru, pasăminte să-i aranjeze gulerul şi firele rebele de păr. Fotograful a surprins expresia dominatoare a femeii şi neplăcerea / îmbufnarea bărbatului care fiind prea slab, nu obişnuia să se revolte.


# În ianuarie 1935, pe când avea 22 de ani, Vivien Leigh a fost fotografiată în pat, într-o pijama luxoasă de mătase, ţinând în mână o carte cu desene. Câţiva ani mai târziu, în 1939, partenerul ei din Pe aripile vântului, Clark Gable chipurile citea la volan cartea după care s-a făcut filmul. De fapt mai mult ca sigur că fotograful studioului, în scopuri publicitare, i-a cerut să se prefacă absorbit de lectură, pentru că altfel nu-mi pot imagina un star de la Hollywood urcându-se în maşină, conducând până în oraş, oprind pe drum ca să-şi bage nasul în carte, cu portiera deschisă, taman când trecea un aparat de fotografiat pe lângă el.