Cioran, gleznele picurânde şi "capra metafizică"
Şi pe Cioran îl văd la o mansardă, însă în cea de la Paris, între teancurile aşezate pe podea într-un echilibru precar. Îmbrăcat într-un pulover croşetat. Bătrân, cu gura făcută pungă. Şi pe o plajă, retractil, cu spatele la aparatul de fotografiat. Poza aceasta este pe coperta volumului Scrisori pentru cei de acasă, şi multă vreme am văzut-o în vitrina luminată a unei librării din Braşov. Întotdeauna noaptea. De fiecare dată m-am întrebat de ce nu m-a chemat şi pe mine cineva pe acea plajă, în acea zi, pentru a-l fotografia. Deşi mai mult ca sigur că în clipa care a fost făcută nu mă născusem încă sau eram prea mică ca să-mi doresc să pozez un bătrân ciufut, şi totuşi fermecător, pe un ţărm friguros.
Pomenea în Caiete sau scrisori de o vilă de la malul mării (dar nu şi de fotografie). Îşi însemnase rafalele de vânt care îi făceau rău. Pe acea plajă văd sute de cititori de-ai lui Cioran (sutele de mii n-ar încăpea în cadru), cu obrajii traşi de gravitaţie spre nisip, ochii înfundaţi, cu câte un ştreang atârnat de gât, sticle lipite de buze, dar mai ales cu braţele goale cât să se vadă clar gleznele picurânde. Lamele de ras ce-au tranşat venele: le-aş fi fotografiat şi separat, pe nisipul cu gângănii şi urmele de trupuri ce-au fost descoperite şi duse în clădirile cu frigidere pentru morţi.
În ochii unui cunoscut de-al meu care îl detestă, Cioran este doar un laş care şi-a împins cititorii la sinucidere, fără a avea curajul de a deschide fereastra mansardei şi a se terciui cu zgomot pe caldarâm. Niciodată nu m-au îmbrâncit scrierile lui pe culmile disperării, ba dimpotrivă. Descoperind obsesiv cuvinte ca: agonie, tragedie, melancolie, maladie, zădărnicie, umilire, nemulţumire, josnicie, horcăit, ponosit, spaimă, moarte, dezastru, neant, nelinişte, posac, iluzie, surpare, uitare, renegare, epuizare, lepădare, amărăciune, scuipat, teamă, silă, dezgust, putreziciune, trădare, grotesc, nefast, eroare, îngreţoşare, prăbuşire, nefericire, ispăşire, coşmar, prăpastie, părere de rău, odios, haos, nonsens, vid, oboseală, singurătate, spleen, lehamite şi aşa mai departe spre infinit, tristeţile mele existenţiale se micşorau ca printr-o minune. E adevărat, în adolescenţă nu-l suportam decât în doze mici, întocmai cum se prescriu medicamentele periculoase care îţi pot face tot atâta rău, cât bine. "Am scris despre sinucidere, dar am spus de fiecare dată: a scrie despre sinucidere înseamnă să învingi sinuciderea" - Tratatul de descompunere. Unul dintre puţinele citate pe care am putut / vrut să le memorez cu exactitate. De fapt n-a spus de Fiecare Dată, de bună seamă că a minţit / exagerat ca să se scuze, dar nu mai contează.
L-aş mai fi pozat (nu zic imortalizat pentru că mi-l imaginez pufnind cu dispreţ şi ocară la auzul unui asemenea cuvânt), în faţa colegiului Şaguna, unde a predat un an. Încruntat. Pentru că nu-i tihnise Braşovul. Sunt curioasă cum arată "capra metafizică", una dintre iubirile lui Cioran, de care pomeneşte Liiceanu în Uşa interzisă. Am reţinut puţine amănunte. Că era profesoară de filosofie - în Germania sau Austria, frumoasă, că i-a trimis la Paris o fotografie care l-a convins că trebuie să-i deschisă uşa, dezamăgirea ei când acesta îi şoptea despre chiriile din Paris, amoruri şi nu despre Kant sau regăsirea sinelui, că după moartea lui a povestit tot ce ar fi fost decent să lase nerostit. Pentru aceste motive, şi altele, Liiceanu o botezase "capră metafizică".
Noica, Einstein, Nabokov, Lolite
Aşa mi-a rămas în memorie, numele real i l-am uitat cred că imediat după ce l-am citit. Cei cu memoria sfrijită, aşa ca mine, au tendinţa ca uneori să ţină minte fleacuri, amănunte banale sau neobişnuite, care nu spun esenţialul. De exemplu, faptul că Noica a fiert într-o zi, la Păltiniş, boabe nemăcinate de cafea, minunându-se că nu-i iese licoarea. Sau că în primul an de facultate era monden, preferând să meargă la ceaiuri dansante decât la cursuri. Einstein îmi apare în minte, imediat după ce-i rostesc numele, cu părul zburlit şi limba scoasă (apropo, sunt curioasă cine l-a fotografiat aşa), şi nu cuminte, pieptănat şi cu mâinile împreunate, cum a fost pozat de Yousuf Karsh în 1948.
Nero a dat foc, Brutus a trădat şi ucis, un scriitor de cărţi poliţiste din America, documentând o scenă s-a urcat pe pervaz (fereastra era la etajul 10), s-a dezechilibrat şi-a murit prin spânzurare, Nabokov alerga şi prindea fluturi. Şi aşa mai departe. Să nu se înţeleagă greşit. Despre Nabokov nu ştiu doar că colecţiona aripi!! Este unul dintre scriitorii pe care îi ador (pentru povestiri, profesorul Pnin şi Maşenka). A fost o încântare să-i citesc şi Memoriile, să-l descopăr apoi şi în amintirile unor contemporani, însă de fiecare dată când văd un fluture - fie acesta molie prăfoasă mâncătoare de paltoane, o splendidă făptură colorată, ori o agrafă agăţată de plete -, îmi vine imediat pe vârful buzelor. Ca şi cum toţi fluturii din lume (chiar şi cei din bucătăria mea, lipiţi de bec), s-ar numi Nabokov. La fel, mă gândesc la el, când văd în staţia de autobuz sau pe stradă câte o Lolită. În zilele noastre, Lolitele nu citesc Lolita. De fapt cred că nici în urmă cu câteva decenii. Şi totuşi cum ar arăta o poză, musai color, cu o astfel de făptură (ştrengară, cochetă, codiţe, fragedă) cu romanul lui Nabokov în mâna dreaptă, în rest culcată în iarbă cu tălpile împungând obraznic aerul, într-o grădină din care să nu mai băgăm de seamă nici un amănunt. L-am văzut într-o fotografie ştearsă. Bătrân, chel şi cu burtă, privirea aplecată. Şi-n altele pe care nu mi le amintesc. Mi-ar fi plăcut să dau peste poze în care a fost surprins la diferite vârste - din pruncie, în pantaloni scurţi, până spre sfârşit, zburdând pe pajişti, cu plasa ridicată în văzduh a atac. Nu mi-am dorit niciodată să colecţionez fluturi, totuşi am reţinut cum se capturează în nopţile de toamnă (cu un cearşaf alb atârnat între copaci). Şi că era să fie împuşcat în Crimeea, soldaţii bănuind că era un spion ce cu plasa trimitea semnale vapoarelor britanice din larg. Pe atunci nu apucase să scrie nici un roman, doar poezii de care se ruşina.
Valurile, Viaţa pe un peron şi Greaţa
N-aş fotografia niciodată un exemplar din Viaţa pe un peron fix într-o gară părăsită. Ar fi prea din cale afară. E ca şi cum ai poza Valurile Virginei Woolf pe plajă, deasupra spumei mării - ceea ce am făcut, de lene. Nu m-a dus mintea la ceva mai inteligent, şi de fapt nici n-am vrut. Doar faptul că am primit-o de la cineva drag m-a împiedicat s-o îngrop în nisip, ca să nu-mi mai atârne în rucsac. Tânjeam în acel moment după alte poveşti.
Trebuie să recunosc că "l-am văzut" pe Paler în picioare, încadrat într-un dreptunghi pe peronul gării din Ocna Sibiului. Într-o dimineaţă de octombrie, când nu e nimeni pe acolo, decât păsări rătăcite. Nu există o asemenea imagine, pentru că nu a fost făcută niciodată. În schimb l-am fotografiat la dânsul acasă, în urmă cu cinci sau şase ani, aşezat într-un fotoliu de răchită. Lângă biroul pe care şedea maşina de scris şi-o lampă ce scârţâia agasant. Clişee ruşinoase de nearătat. Într-un accelerat urât mirositor care mă ducea la Sibiu, pe bancheta din faţă, într-o băltoacă gălbuie de soare, am fotografiat Greaţa lui Sartre.
Borges, Sabato şi alte tragedii
În septembrie 1976, a apărut în Argentina volumul cu dialogurile dintre Borges şi Sabato. Câţiva ani mai târziu, în 1981, librarul Luis Alfonso care păstra caseta primului dialog, s-a aruncat de pe un acoperiş. Trupul nu i-a supravieţuit. O traducătoare care avusese un rol important în închegarea cărţii a decedat într-o ţară vecină. În iunie 1986, la Geneva, inima lui Borges încetase să mai pompeze sânge. Primul cititor al volumului, fiul cel mare al lui Sabato, a murit în 1995, într-un accident. În anii care au trecut de la lansare, au mai încetat din viaţă Beppo, motanul alb care în pruncie asistase din braţele lui Borges la ultimele corecturi, reportofonul cu care Orlando Barone făcuse înregistrările, maşina de scris, şi, nu în cele din urmă, muşcata din balconul scriitorului care nu mai vedea literele, paginile, cărţile şi nici unde să pună piciorul ca să ajungă la bibliotecă.
Fotograful Norberto Yaverovski imortalizase una dintre întâlnirile celor doi scriitori. Am văzut doar o singură fotografie în care Borges, în fotoliu, îşi sprijinea mâinile de baston, Sabato îl privea prin ochelari, Orlando Barone, cu perciuni şi cămaşă cu mâneci scurte, întindea o mână, în care se ghicea reportofonul, către Borges. Fotografie documentară, nimic mai mult, însă mi-a plăcut să-i văd pe cei trei acolo, pălăvrăgind.
În spatele Bibliotecii Judeţene, aşa cum cred că am mai spus, exista un chioşc cu cafea, bere, sucuri şi alte licori, mese şi umbrele de soare, o băltoacă în care se reflecta reclama cu Coca Cola. A fost închis de curând, pentru că doi rockeri, un bucureştean şi un braşovean, s-au bătut până când briceagul celui de-al doilea a intrat în primul.