Tom şi picătura de otravă, Arghezi şi florile de mucigai
Pe calculator meu, nu ştiu cum s-a nimerit ca pe lista cu melodii care curg una după alta, Tom Waits, cu picătura lui de otravă, să fie urmat de florile de mucigai ale lui Arghezi, versuri recitate chiar de el, într-o zi în care era bătrân şi-avea vocea de sperietoare băţoasă udată pe câmp. "Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete de firidă goală, pe întuneric, în singurătate...". Când ajunge aici, de obicei dau click pe o piesă oarecare, prima care e la îndemână, numai să nu mai aud "Flori de mucigai. "Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete de firidă goală, pe întuneric, în singurătate...". Uneori nimeresc Eels - "I need some sleep", alteori Sigur Ros - "Olsen, Olsen". Pe undeva prin cameră se găseşte şi un volum cu scrisorile lui Arghezi adresate unei domnişoare. Ghicesc altă voce în aceste răvaşe. Tânără, autoritară, când caldă când rece, obosită, exasperată, înfrigurată, dezamăgită, încântată.
Turgheniev, autobuzul 17, rochiile lungi şi sânii la vedere
Seara, în Turgheniev, scenă aprinsă: un tânăr sculptor binecuvânta picioruşele, pantofiorii şi tălpile unei frumoase domnişoare de familie bună. Binecuvântata îi întinsese în silă mâna, spre pupare, însă nu cea sărutată de bărbatul pe care îl iubea şi cu care tocmai avusese o întâlnire tainică şi castă într-un paraclis părăsit. Mulţi au băgat de seamă că în anumite romane ruseşti, în momentele de înflăcărare amoroasă se pupau degeţelele, poalele rochiei, iar duduile cu ochii aprinşi şi batistele frământate spuneau "Fă ce vrei cu mine!!", apoi se trecea la alt capitol, lăsându-te să ghiceşti ce anume se petrecuse în dormitor sau în budoar.
Dimineaţa, în autobuzul 17, dialog între doi îndrăgostiţi. El: " Tu, îmi bip în bip a ta, treci aici mai repede, ce bip a mea, ce n-ai răspuns când te-am sunat. Bip a bip". Ea: "Vorbeam cu soră-mea, bip, bip, ce te freacă pe tine grija, şi poţi să suni, de-aia ai unităţi bipppp". El: părul dat cu gel, tricou de firmă, adidaşi. Ea: buricul, pulpele, juma de fund şi părţi din sâni la vedere, pantofi ascuţiţi, cercei din plastic ce se bălăngăneau odată cu hurdăcăielile autobuzului. În tot acest timp urechile eroilor lui Turgheniev rămăseseră la adăpost, acasă, pe fotoliu. Nu cred că mai e cazul să spun că rochiile din romanele rusului le acopereau pe domnişoare de la gât, până la ghete.
Eminescu pe beţe de chibrit, gândăceii Elenei Farago şi licuricii
La Târgu Mureş, un bărbat i-a sculptat în bob de orez pe Tagore şi Eminescu. Nu în acelaşi. Erau două şi nefierte în lapte. Prin mai se chinuia să copieze versurile din "Luceafărul" pe beţe de chibrit. O strofă încape pe un băţ pudrat cu sare, din motive numai de el ştiute. Secrete meşteşugăreşti de-ale sculptorilor în orez, chibrite, castane şi boabe obişnuite de fasole, nu din acelea din vrejul lui Jack. Trebuie să mărturisesc direct că nu-mi plac sculpturile în orez, chibrite, castane şi boabe obişnuite de fasole, din acelea care nu sunt din vrejul lui Jack. Aş fi trecut peste ştire în câteva clipe dacă n-aş fi citit ce mărturisea meşteşugarul. Povestea că suferă de hiperacuitate vizuală. Când era mic putea să vadă în amănunt cum se spălau puii de buburuze, număra perişorii cântători de pe picioarele greierilor, zărea pleoapele furnicilor şi ce era pe pântecul bondarilor. Pare un personaj fabulos, aşa ca şi cântăreţul la orgă din "Frate somn", ce auzea de la depărtare pruncii în burţile mamelor şi balenele de peste mări şi ţări, la fel ca şi monstrul din "Parfumul" ce adulmeca mireasma de fecioară de la câteva străzi distanţă.
N-aş vrea să fotografiez o strofă de Eminescu migălos transcrisă pe un băţ de chibrit. Într-un happening petrecut într-o galerie de artă contemporană, pe stradă sau într-o bibliotecă (ce erezie!), acele lemne subţiri, înmuiate în fosfor la capete, ar fi fost atinse de ce trebuie cât să scoată scântei, să se aprindă în vâlvătăi şi să se preschimbe, cu tot cu versuri, în cenuşă. La rândul lor, fotografiile Polaroid, ce-au înregistrat fiecare pas - cartea, băţul, artistul, unealta de scris, cuvintele de pe lemn, arderea, reacţiile spectatorilor - ar fi fost arse în faţa publicului iubitor de şampanie, pişcoturi şi picanterii de toate felurile.
Prefer să fotografiez, în minte, un om ameţitor de înalt, care abia să poată încăpea în autobuz, aplecându-se de şale deasupra unui petic maroniu de pământ, de la marginea oraşului. Nefiind macro fotografia, doar eu aş fi ştiut că admiră un gândăcel mai mic decât cel din versurile copilăriei. Câţiva colegi de grădiniţă, mereu băieţeii şi nu fetele, plângeau când auzeau poezia, aşa că îmi plăcea să le şoptesc la ureche:
"De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?"
Colţurile gurii li se aplecau primejdios, încercau, fără succes, să-şi astupe urechile cu palmele mereu mânjite cu carioci şi napolitană. Însă nu mă lăsam...
"De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tineeee,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plângeeee bietele surori"
Deja le ţâşneau lacrimile şiroaie pe ochi şi smiorcăiturile pe gură. În aceste clipe aveam înţelepciunea să mă îndepărtez rapid de victimă în colţul cel mai îndepărtat unde doftoriceam păpuşile bolnave făcându-le operaţii, şi nimeni n-ar fi putut spune că mă clintisem din loc. Totuşi, unul nou, cu bretonul în ochi, n-a vrut să plângă. Pe la mijlocul poeziei s-au schimbat palme, zgârieturi, muşcături şi pumni - el începuse! - un soldat de lemn nimerit la mijloc s-a jupuit. Drept pedeapsă, educatoarea mă legase de scăunel cu cordonul de la şorţuleţ, iar bătăuşul fusese exilat la perete, unde stătea într-un picior cu o mână ridicată, întocmai ca un cocostârc, dacă aceştia ar avea mâini cu degete muşcate. Crescând, am regretat că nu ştiusem pe atunci de "Moartea căprioarei". Cu aşa ceva n-aş fi dat greş! Pentru că nu eram în stare să ţin minte versurile, întocmai cum le-a spus Labiş, la mine căprioara s-ar fi îmbolnăvit de la îngheţata de fragi, maţele i-ar fi ieşit pe nas şi pe urechi, în altă zi s-ar fi împiedicat de mure şi-ar fi căzut în puşca vânătorului din Scufiţa Roşie. Le-aş mai fi povestit cum biata de ea se oglindea în lac, când a fost înhăţată de un rechin care a înghiţit-o de tot, din burta căruia n-a mai putut să iasă decât la adânci bătrâneţi, când nu o mai aştepta nimeni acasă.
Noaptea, după ora albastră, l-aş fotografia pe acel blând uriaş în acelaşi loc, tot în picioare, cu nasul mai apropiat de genunchi, uitându-se adânc în ochi trişti de licurici. În altă zi, acelaşi bărbat va fi fotografiat aparent netezind cu privirea spinarea unui armăsar negru. Nimeni nu va putea ghici, în afară de mine şi de suferinzii de hiperacuitate vizuală, că în realitate priveşte un purice gras ce-şi tot umflă burta cu sânge roşu.
Doar licuricele luminează, licuricii nu. Ele au trei perechi de picioare, un cap, ochi mari şi două antene mici, ei au şi aripi ca să le găsească, să le dea ce trebuie pentru a ieşi puii. Dup-aia mor. Dacă n-ar străluci ca beculeţele din pomul de Crăciun, licuricii nu le-ar dibui pe licurice în ierburi şi-ar muri mai repede de necaz. Când eram mică, noaptea, în dormitorul meu zânele de pe tavan aveau licurice în plete, multe, multe, multe, câte n-aş fi putut să număr pe degetele de la mâini şi de la picioare, însă adormeau de fiecare dată când îmi întindeau un căuş de străluciri.
 Joyce spunea undeva şi cândva că din tot ce i s-a întâmplat, faptul că a rămas orb era cel mai puţin important. Nu-l cred.
 În 1865, un anumit Santurnino Martinez angajase lectori pentru muncitorii din fabrica de ţigări din foi. Oameni care ştiau că o carte nu se ţine cu susul în jos, cum să dea paginile, să buchisească cu intonaţie poveştile, clar, cu voce care să străbată până la ultimele urechi din rânduri. La un moment dat, din nu ştiu ce motive, s-a decis în mod nedrept de bună seamă, interzicerea lecturilor. Ajunşi în SUA, emigranţii cubanezi au adus cu ei bunul obicei. În Key West, cel mai mare succes l-a avut la lecturare "Contele de Monte Cristo".
"Cei care citesc multe cărţi sunt aidoma celor care prizează haşiş"
 Cea mai tristă istorisire despre iubirea dementă pentru o bibliotecă: "Orbirea" de Elias Canetti. Anatole France pomenea de bolile mintale transmisibile pe cale livrescă, făcând referire la înclinaţia morbidă către reveria acută pe care o provoacă cuvintele scrise, la clipele de meditaţie anormal prelungite şi la demenţa inofensivă. "Cei care citesc multe cărţi sunt aidoma celor care prizează haşiş. Trăiesc într-un vis". Ştia ce spune. S-a născut într-o librărie de pe malul Senei, o vreme a lucrat în Biblioteca Senatului, a scris despre pasiunea şi "crima" lui Sylvestre Bonnard. Totuşi, eroul său are tăria să se desprindă de tovarăşii de-o viaţă - vânzându-şi cărţile într-un scop nobil, pe când "bolnavul" lui Canetti arde printre rafturile pângărite de mâini străine.
Sadic, A.F. şi-a smintit unul dintre personaje, pe bibliotecarul din "Revolta Îngerilor", ce din disperare şi exasperare a aruncat de pe acoperiş teancuri întregi, preţioase. Trebuie să-l amintesc pe îngerul care, îndrăgostit de o muritoare, îşi lăsase aripile în dulapul din bucătărie. Parcă erau roase de molii în timp ce el dădea lecţii de vioară. Nu mai ţin minte cu exactitate. Cel mai important e că totul a pornit de la îngerul păzitor care şi-a părăsit postul, după ce şi-a băgat nasul în bibliotecă, printre documentele şi manuscrisele vechi. Căpătând taina cunoaşterii, s-a răzvrătit.
Unul dintre biografii scriitorului francez spunea că acesta toată viaţa a fost sedus de "cărţile care aveau destulă viclenie ca să poată părea ingenue şi suficientă virtute ca să poată părea uşuratice". Alţi bărbaţi gândesc întocmai aşa despre femei. O fotografie din 1904 mi-l arată într-o încăpere înaltă, spaţioasă însă sufocată de mobilă grea, lustră, tablouri, vaze, masă şi fotolii, aşa cum cerea moda vremii. Lângă şemineul imens, stins, scriitorul stă în picioare, aparent dezinvolt, uitându-se undeva în stânga sus, probabil spre tavan. Nu i se văd clar trăsăturile, doar se ghicesc.
 Sâmbătă, 7 septembrie 1935, Virginia Woolf:
"O dimineaţă divin de liniştită, citindu-l pe Alfieri în apropiere de fereastra deschisă, fără să fumez. Cred că aş putea uşor redescoperi vechea pasiune a cititului dacă nu aş scrie. Din păcate însă scrisul îmi încinge creierul, atât de tare încât nu se mai poate aşeza să citească; iar când căldura dispare, mintea îmi e atât de obosită încât nu pot decât să scrum la suprafaţă".
În altă zi, altă lună şi probabil alt an, îşi însemnase în jurnal faptul că în capul ei se plimba un nor. Din păcate cu greu se poate fotografia la modul palpabil o femeie care sub plete, scalp, oase adăposteşte, fără voie, nori de vreme bună şi de vreme rea, luminoşi sau cu fulgere şi tunete asurzitoare.