Rugina, stropii de vin, storceala de roşcove, se amestecă toate, se trec printr-un tifon, iar lichidul rezultat se toarnă în călimara care nu se va agita. Se păstrează la întuneric timp de trei luni, trei săptămâni, trei zile şi trei ore. Se umple un stilou cu minunata cerneală care, apoi, se toarnă, prin peniţă, în Holga. Nu în Nikon, nu în Canon, ci în Holga.
Dozajul se potriveşte în funcţie de modul de declanşare. Apeşi uşor: un mic şiroi va curge delicat peste film. Apeşi cu forţă, o băltoacă se va lăbărţa peste poze, într-o veselie isterică care n-are nimic de-a face cu tristeţea trecătorilor fotografiaţi.
Maţele
N-are gust bun. Cerneala, la ea mă refer. Metalic, greţos de ţi se opreşte o clipă în gâtlej, înainte de mărul lui Adam, curgând apoi în hopuri pe esofag în jos, până în stomac, de parcă s-ar împotmoli în noduri.
N-are gust bun. Creta, la ea mă refer. Bucata sfărâmicioasă cu care se scrijelesc pe tablă cuvinte ca Ana are mere, Scrisoarea a III-a, ecuaţii şi formule cu hidrogen, benzen şi halogeni, Lucrare de control ori Teoria Relativităţii şi Cum v-aţi petrecut vacanţa de vară. Aşa ceva nu poate decât să îmbolnăvească înghiţitorul. O bucată mică băgată pe furiş în gură, în recreaţia mare, ridică căldura de la buric în creier - arde fruntea. "Ai febră, du-te acasă, eşti scutit de extemporal" - spune vocea ieşită din profesor; poarta rămâne în urmă, în faţă e parcul cu leagănele ruginite, alţi chiulangi ce fumează ţigări la bucată, peturi goale, rupte, potăi învârtite printre picioare goale în sandale, răsaduri veştejite de flori galbene pe care nimeni nu ştie cum le cheamă.
N-are gust bun. Cerneala, la ea mă refer. Picurată pe limbă, dintr-o peniţă oarecare, provoacă frisoane, zvâcniri de silă. Strop albastru - strâmbătură, strop albastru - strâmbătură, alt strop (tot albastru) - strâmbătură mare ce încreţeşte faţa. Limba de indigo colorează altă limbă, roşie, care la rândul ei se albăstreşte întocmai ca o foiţă subţire şi uzată de indigo păstrată într-un caiet de chimie.
Peste ani, cerneala învechită nu capătă gust bun. Nici cea nouă. Din stiloul care nu mai vrea să scrie nu curge. S-a coagulat ca sângele îngroşat în venele bolnave, aşa cred că se întâmplă, altfel n-ar avea peniţa de ce să nu înşire cuvintele trebuincioase, metafore, parabole, verbe şi substantive, dar mai ales verbe, virgule şi semne de exclamaţie, rare semne de interogaţie, deci cum spuneam, n-ar avea de ce să nu lase urme de citit pe hârtie. Călimara dusă la gură, vărsată în ea cu gâlgâituri, ajunge în maţe întocmai ca laptele din sticla dusă la gură şi vărsată în ea cu gâlgâituri.
De-i albastră, intestinele devin ca cerul înainte de furtună, pielea de pe tot corpul se întinde aidoma pieliţei de prună coaptă, din aceea căzută pe pământ printre fructe putrede şi furnici. De-i roşie, maţele se inflamează. Tenul, pielea de pe burtă, sâni, genunchi, spinare - la fel.
Atât oamenii cu maţe albastre cât şi cei cu intestinele roşii se fotografiază cel mai bine imediat după ce le-au căzut călimările goale din mâini, aplecaţi peste stomac, ghemuiţi şi cu ochii scoşi din orbite, deşi e clar, n-au băgat în ei cianură, arsenic, acid clorhidric, petrol sau cucută, ci doar cerneală. Din motive evidente, în astfel de cazuri nu se pot face autoportrete, deşertarea unei călimări în corp ducând, cum am mai spus, la zvâcnituri, ghemuiri, tremurături necontrolate ale mâinilor, palpitaţii. Doar un alt fotograf ar fi în stare să treacă pe film sau pe pixeli trupul confratelui băutor de cerneluri.
Mâţele
În mod normal mâţele nu stau să le pozezi cu jeturi de cerneală. Fiind egoiste, nu vor să se sacrifice în numele artei, nu vor ca fotografii să devină renumiţi în galeriile din Paris, Viena, Tirana şi Kandahar, sau să câştige premii Pulitzer cu chipurile lor mânjite de lichide roşii, albastre sau negre, din acelea care se bagă şi în stilourile chinezeşti cu peniţe de aur, peniţe ce se pot topi şi preschimba în inele şi cercei de atârnat în urechi găurite, buric, nas şi limbă. Din acest motiv se foloseşte o tehnică specială, menită să deruteze şi confuzeze modelul felin.
Puţini ştiu că cel mai scump stilou din lume e placat cu 1.259 diamante, şi a fost creat de domnul David Monalto di Frangito, sub sigla Montegrappa. Ei bine, nu-l recomand pentru treburi fotografice. Un jet de cerneală ţâşnit dintr-un stilou românesc sau chinezesc împroaşcă întocmai ca un jet stropit dintr-un instrument de scris placat cu fix 1.259 diamante. Prin urmare, se foloseşte un stilou oarecare, să zicem că cel păstrat din clasa a IV-a, primit de la bunici sau de la un unchi bucuros că n-are nepoţi atât de tonţi încât să nu treacă clasa. Se umple bine cu cerneală Pelikan sau Pescăruş. Se iese pe stradă, la vânătoare de modele. Fotografii politicoşi din fire se vor opri să explice ce şi cum vor de la dânsele, însă o asemenea dovadă de blegeală îi va costa amarnic. E suficient să pronunţi cuvântul Cer-nea-lă! în faţa unui mâţe vagaboande, că n-o mai prinzi din urmă nici dacă-i fluturi hamsteri sau canari pe sub nas.
Paranteză: un cunoscut, inspirat de filmele cu Tweety, şi-a exprimat în faţa rudelor dorinţa ca de ziua de naştere să primească un dar cât se poate de galben şi ciripitor. "Vai, ce mult îmi doresc un canar", "Ce cadou minunat ar fi un canar" (oftat nostalgic), şi tot aşa, de dimineaţa până seara, de-ai fi crezut că va da ortu' popii la petrecere, dacă invitaţii nu s-ar fi prezentat cu colivii legate sau nu cu funde roşii. Conţinutul era mai important! Pe 12 iunie anul trecut, a primit două tricouri cu Tweety, trei perechi de boxeri cu acelaşi păsăroi, o pijama cu papagali galbeni (mătuşa care alesese cadoul e cam scrântită, n-ar fi în stare să facă diferenţa nici între un struţ şi-o găină, darămite între un papagal şi-un canar). A mai primit trei canari, o sticlă de şampanie, patru perechi de şosete şi Mersul Trenurilor. În zori, a doua zi, încă mahmur a ieşit pe stradă cu aparatul şi-un cadou legat cu şiret, ca să nu zboare, cu care a momit pisicile de la tomberoane şi de pe acoperişuri, ca să le pozeze, normal. Tremurându-i mâinile, n-a fost în stare să facă fotografii geniale, în schimb şi-a pierdut momeala în burta unui cotoi portocaliu fără o juma' de ureche şi cu coada muşcată de o creatură neidentificată. Am închis paranteza.
Cum spuneam, mergem în faţa mâţei potrivite, îi dăm gogoloaie din reclame, cu vitamine pentru strălucirea blănii, o mângâiem, o împroşcăm cu cerneală roşie scuturând stiloul, o fotografiem în rafale şi gata.
