Este o maşină roşie în acel gang. Renault 4. Mi-ar fi părut adormită printre buruienile înalte dacă n-aş ştii că automobilele nu aţipesc, nu se odihnesc defel, doar sunt parcate şi eventual uitate, atunci când le lipsesc piese esenţiale care să le urnească din loc. De afară, din stradă, o văd destul de des, atunci când poarta este larg deschisă sau doar crăpată cât să mi se strecoare privirea printr-o crăpătură îngustă, în cele câteva secunde cât paşii îmi trec prin faţa clădirii. Într-o zi am recunoscut-o pe Internet, într-o fotografie veselă, Polaroid. Părea întocmai ea şi totuşi alta. Proaspătă, radia în soare ca şi cum n-ar fi fost ruginită la încheieturi şi n-ar fi avut mizerii pe bancheta din spate. O fotografă străină de Braşov a pozat-o, Gabriela Iacob.
Este o rachetă în acel gang. Într-o fotografie veche, alb negru, aşezată strâmb într-o fereastră. Stă să pice. Bănui că a fost făcută în urmă cu 20 şi ceva de ani. Poate 30. Nu ştiu, nu-mi dau seama după hainele copiilor care apar în ea. Au fost pozaţi în Piaţa Sfatului, în decembrie, zi fără zăpadă. În fundal se vede Biserica Neagră. Ştiu că fotografia a fost făcută în decembrie deoarece sunt căsuţe de lemn acolo, împodobite, şi-un castel din carton pictat. Numai de sărbătorile de iarnă vedeam astfel de minunăţii în buricul oraşului. Dacă îmi amintesc bine, ajunşi în racheta Turbo Jet copiii se holbau la stele, Lună şi la Calea Lactee printr-o fereastră largă ca un ecran de cinema, chiar dacă era zi şi-un soare palid strălucea vag afară, cât să ne amăgească. Dacă un om mare apăsa pe un buton, racheta se învârtea şi se bâţâia de câteva ori întocmai ca nava cosmică rusească plecată cu Laika. Căţeluşa cosmonaut nu s-a mai întors din călătorie, noi copiii ne reîntorceam mereu să ne atârnăm de mâinile părinţilor şi bunicilor, cerşindu-le inimi de turtă dulce, vechi şi sfărâmicioase, şi vată de zahăr pe băţ în care ne băgam degetele înroşite de frig şi limbile. În fotografie se văd clar doi băieţi şi-o fată. Fetiţa are o căciulă albă cu moţ în cap, ghiozdanul în spate; râde toată cu faţa spre aparat. Unul dintre băieţi se uită cu jind la rachetă, celălalt fiind surprins în mers, cu piciorul drept înainte de a fi lăsat pe caldarăm. Poate că sunt fraţi. În fotografie, pietrele de pe jos, din Piaţa Sfatului, sunt fotogenice; frumos înşiruite, cuburi gri de piatră grea, altele decât cele de acum.
Nu ştiu cine sunt copiii din fotografie. Pe uşa locuinţei erau două hârtii şi un lacăt mare. Cea scrisă de mână pomeneşte de moarte. "Cine nu mă lasă în pace să mor, sunt obligat să nu-l las să trăiască", şi alte vorbe îmbârligate de genul acesta, notate cu litere îngroşate, subliniate grosolan. Am dat peste anunţ după ce m-am uitat la poza din fereastră. Cum spuneam, undeva în fundal se vede şi Biserica Neagră. Coşmelia cu fotografia expusă în geam e la doi paşi distanţă de Biserică. Mă rog, nu chiar doi. Mai mulţi, dar cât să-i faci într-un minut. Câţiva paşi prin gang, pe lângă maşina roşie şi buruieni, treci pe lângă un aparat stricat de poker electronic, ajungi afară, pe trotuar, traversezi în fugă, ajungi pe alt trotuar, mai faci puţini paşi şi-ai ajuns la Biserica Neagră. Deşi nu e musai. Admirând fotografia nu mi-a venit poftă să merg până la monumentul asaltat de turiştii cu aparatele foto atârnate de gât, ci mi s-a făcut dor de racheta în care vedeam stele verzi. Din cea de-a doua hârtie, oficială, cu litere bătute la tastatură şi semnătura unui medic psihiatru, am aflat că locatarul şi prin urmare stăpânul pozei este schizofrenic. N-am idee de ce s-a lipit aşa ceva pe uşă. Oare care dintre cei doi puşti o fi bolnav? Cel care se uita lung după rachetă sau cel de la mijloc, cu ghiozdanul atârnat în mână şi piciorul drept surprins în mers? Nu ţin morţiş să aflu, era o întrebare retorică. Mai mult mi-ar plăcea să ştiu:
- dacă fosta fetiţă colecţiona timbre sau ambalaje frumos mirositoare de săpunuri străine,
- dacă după baie lăsa pe duşumea, lângă cadă, o băltoacă imensă din apă şi clăbuci,
- de avea caiete îngrijite, fără pete de cerneală şi spânzurători desenate pe ultima foaie,
- dacă cânta în cor,
- de-i plăcea îngheţata de fistic ori de cacao,
- de-şi dorea să devină doctoriţă, profesoară, Arabela, vânzătoare de rochii ori Nadia Comăneci,
- de-au strâns-o primii pantofi cu toc,
- de ce se teme cel mai şi cel mai tare,
- dacă a înşelat şi-a fost înşelată,
- de-a vrut să facă înconjurul lumii în 80 de zile plus alte câteva,
- de şi-a spart capul vreodată,
- dacă a râs de preoţi la înmormântări,
- dacă are copii şi dacă da, i-a dus ori nu să se urce într-o rachetă Turbo Jet,
- ce fel de femeie a ajuns: acră, mirosindă, cu colaci grei de grăsime pe şolduri, veselă şi zglobie, slabă, răşchirată, gureşă ori tăcută, cu pielea uscată ca o iască, sau moale ca aluatul crud de cozonac,
- de poartă blugi ori fuste lungi, creţe, bluze cu rever sau tricouri cu dungi,
- dacă o doare splina ori s-a înfundat în spleen,
- dacă găteşte mai mult ciorbe de legume decât supe cu fidea,
- dacă îndrăgeşte melcii şi aricii,
- dacă a mers des în grădina secretă,
- dacă îi place să citească şi ce, şi mai ales de ce
Las lista deschisă, fără punct.
Este o grădină secretă în acel gang. Cu ziduri groase, medievale, ce împrejmuiesc buruieni şi tufe lăbărţate de zmeură din care m-am înfruptat împreună cu un om în tricou roşu ce suferă de cartofobie (asta înseamnă că nu suportă să atingă cartofii cruzi, în coajă, tăvăliţi în pământ şi ierburi murdare). Un fotoliu cu arcuri rupte mai e acolo, şi două foi dintr-un manual şcolar, cu desene reprezentând un şoarece gri ce fugea pe-o uşă deschisă. Încă mai fuge de fapt. Nu la trecut. Dacă m-aş duce acum în acea grădină, mai mult ca sigur că voi găsi foile jilave aruncate pe iarbă, iar şoarecele tot ar alerga spre uşa desenată. În locul cu zmeuriş se ajunge printr-o poartă şubredă de lemn, neîncuiată, aflată în imediata vecinătate a coşmeliei cu racheta Turbo Jet. Din grădină se văd două turnuri. Unul înecat în iederă verde, apropiat cât să-l atingi cu mâna, celălalt alb şi cu o tichie piramidală de sticlă pe vârf. Cocoţat pe o stâncă, de unde turiştii se uită la tine cum mănânci zmeură. Îţi pot zări chipul doar dacă au teleobiective. Altfel nu. Evident, pentru că totuşi se vede de sus, nicidecum nu se mai poate spune că e o grădină secretă, însă mie aşa îmi place s-o numesc, şi-am voie.