Manual de fotografie: Portretele lui Julien Green

Pe 15 iulie 1952, un tânăr l-a înspăimântat pe Julien Green arătându-i două portrete neobişnuite. Din câte povestea în jurnal, se înţelege că era vorba de colaje. În primul caz, jumătatea stângă a feţei tânărului avea adăugată aceeaşi jumătate stângă. A doua fotografie: cu jumătatea dreaptă a chipului se compusese în acelaşi mod o altă faţă. De coşmar, spunea scriitorul, neputând să-şi explice de ce tânărul cu înfăţişare plăcută în carne şi oase, în acele portrete părea drept un călău - în primul, şi-un "soi de marţian" - în cel de-al doilea.

Pe 6 iulie 1951, se întâlnise cu Malraux la un negustor de fotografii artistice de pe strada Bonaparte. Fiind întrebat ce căuta, a răspuns că intrase în prăvălie "cam tot aşa cum ai deschide o carte cu poze".

Green considera că "fotografierea unui chip are ceva de operaţiune magică". Era dezamăgit că prea puţini fotografi reuşiseră să-i redea cu fidelitate chipul, fiind convins că neputinţa lor era legată de faptul că nu-l cunoşteau. "Un necunoscut se înfiinţează la mine şi fotografiază un necunoscut (necunoscut pentru el). Rezultatul este zero. Aparatul a văzut, dar n-a înţeles nimic, nici n-a ghicit nimic", îşi însemna în jurnal. La polul opus se aflau apropiaţii scriitorului, care cunoscându-i gesturile, grimasele, obiceiurile, reuşeau să surprindă mai multă emoţie decât fotografii profesionişti. "A venit aici un american şi mi-a făcut nişte portrete destul de proaste, pentru că dispunea de un aparat foarte - şi prea - perfecţionat, care îl scutea să mai privească nu cu ochiul, ci cu ceea ce, în noi, ar trebui să reflecteze şi să înţeleagă. Spun asta pentru că ceea ce mi se întâmplă mie în acest sens i se întâmplă oricui. Fotograful trebuie să fie neapărat un pictor" (J.G.)

Am văzut doar câteva fotografii cu dânsul, în nuanţe fine de gri, sau dimpotrivă, şterse, apoase, portrete fireşti pentru un decedat născut în depărtatul an 1900. Fireşti pentru o persoană care a fost vie şi acum nu mai este. Intrând în prăvălii de vechituri, dând peste fotografii vechi de peste 100 de ani, şi ştiind bine că acei domni cu mustăţile în furculiţă precum şi consoartele cu umbreluţe de soare sunt oale şi ulcele, mă nedumirea prospeţimea trăsăturilor. De la o lămâie mucegăită mă aştept să se chircească şi mai mult în farfurie, să duhnească, nu s-o văd cu coaja de-un galben crud, bine întinsă pe pulpa acră, într-o fotografie făcută înainte de-a fi acoperită de stratul subţire maroniu-verzui.

După moartea lor, ne amintim de chipurile celor dragi tot mai vag. I-am recunoaşte dacă prin absurd i-am vedea pe stradă sau în autobuz, însă n-am putea vizualiza cu exactitate fiecare rid, aluniţă, adâncimea cearcănelor, forma urechilor, firele de păr alb între cele negre sau firele de păr negru între cele albe, imaginile proiectate în interiorul capului fiind prea difuze. Pentru redarea clarităţii aveam nevoie de fotografiile din albumul de familie sau de cele păstrate în cărţile primite de onomastice. Să zicem că în jurnalul lui Julien Green.