Problema unui Deasupra capului

Imaginea copiilor din canale de la începutul anilor 80' este pentru mine și poate pentru mulți din generația mea un subiect despre care nu vorbești. E ca atunci când vezi un film românesc de prin anii '90/2000, cu scene pe care memoria colectivă face eforturi pentru a le da uitării. Pur și simplu despre unele lucruri nu mai vrei să ți se aducă aminte: război, oamenii străzii, centre sociale, case de copii, refugiați, persoane cu dizabilități. Când ai dat de capitalismul în plină ascensiune într-un oraș tot mai industrializat, chiar și la nivel cultural, preferi să pui probleme altora într-o cutie de care ai vrea să nu te atingi, dacă se poate, niciodată. E ca și cum "ți-ar aduce ghinion". Ce societate... poate că nu se trece atât de ușor peste gândirea magică, într-o singură generație. Și e frustrant, nu? Numai ce ne-am trezit și noi că ne putem permite tot felul de lucruri la care acum douăzeci de ani doar visam, iar acum avem de-a face cu un război la graniță, cu lume care își caută un loc, departe de casă, chiar la tine pe stradă și așa mai departe. Plus perioada pandemică, o zonă de restricții pe care probabil încă nu am reușit să o conținem. Într-adevăr, acest spațiu invizibil care dorim să rămână invizibil, atâta timp cât nu te privește. Și atunci intervin acești oameni care îți aduc poveștile altora pe scenă și deși nu vrei să te legi la cap atunci când nu te doare capul, te duci ca teleghidat în acele timpuri care au reverberații în prezent. Un prezent pe care nu-l împărțim cu cei fără adăpost, de exemplu. Pentru că despre asta este vorba în Deasupra capului, un one-man show marca Teatrul Basca, care prin Festivalul Invizibil, 2022 a reușit să aducă la lumină categorii de oameni mai puțin vizibili: de la persoane transgender, la persoane fără adăpost, copii cu dizabilități și refugiați. Un mesaj dificil de transmis într-o lume prinsă în mirajul recuperării unui "timp pierdut" în pandemie. Și nu spun că nu fac și eu parte din acea categorie hedonistă în care propriile plăceri și nevoi sunt prioritare. Și totuși, odată ce un spațiu devine familiar și securizant, cum este micul spațiu al Teatrului Basca, din Piața Traian (un loc în plină efervescență culturală în acest moment în Timișoara, chiar dacă imaginea celor picați pradă alcoolismului este vizibil și dureros la fiecare colț al acestui cartier istoric al orașului), te simți în regulă să pătrunzi și în povestea altcuiva. Iar acolo nu ești niciodată singur pentru că publicurile sunt extrem de variate la Basca. Și-mi amintesc dilema asta a noastră, a timișorenilor de aceeași generație: cum facem să nu ne întâlnim aceeași oameni la aceleași evenimente, nu că nu ne-ar fi lipsit această dimensiune în perioada pandemică. Și totuși, la Basca ai lume de peste tot, nu în sens de spațiu fizic ci din punct de vedere al apartenenței la o anumită categorie. Pentru că așa suntem noi, timișorenii: puțin exclusiviști, destul de snobi, chiar dacă nu arătăm tot timpul asta. Și sigur nu vrem să ne deranjeze ceilalți cu problemele lor. Doar că unora le pasă și țin acest stindard cât pot ei de sus, susținând o energie pe care unii nu o putem duce. Pentru că o întreb pe Ana-Maria Ursu, regizoarea și coordonatoarea Teatrului Basca: "Cum te protejezi de atâta dramă umană?" Și-mi spune: "Pot, până nu mai pot duce." Deci nu tuturor le este frică de empatie, nu tuturor le este frică de necunoscutul din spațiul celuilalt. Și nu numai atât, dar știu să ducă acele povești într-un spațiu simbolic, din care tu decizi cum te raportezi în continuare la acei "ceilalți". Până când ceilalți devin noi. Și poate asta am priceput din discursul lui Benone Viziteu, cel care a interpretat în Deasupra capului, textul scris de Andrei Ursu în urma multelor și grelelor întâlniri și discuții cu cei din centrele sociale care au trăit povești de groază pentru oricine nu și-a închipuit niciodată dormitul pe stradă. Și apropo de asta, țin minte că și noi exersam în mod sistematic dormitul pe afară, la voia întâmplării, doar că pentru noi era o aventură: eram alpiniști și puteam dormi unde voiam noi. Dar știam mereu că ne întoarcem la un acoperiș solid deasupra capului. Empatia noastră avea limite clare și spații separate. Ne plăcea ideea de libertate absolută, dar nu atâta timp cât avem de luptat cu realitatea găștilor care te pun să cerșești și așa mai departe. Și-l ascult pe Benone care spune o poveste, prin vocea acelor mulți pe care nu-i ascultă nimeni, pe care nu vrea nimeni să-i vadă. Mai ales într-un sistem care nici nu prea știe ce să facă cu acești oameni pentru că: dacă n-ai buletin nu te angajează nimeni iar dacă nu te angajează nimeni, ce faci? Oameni ai stelelor, o analogie emoționantă cu Micul Prinț, carte pe care personajul din Deasupra capului își amintește că a uitat să o înapoieze unui vânzător ambulant din Herculane, atunci când copiii de la "casa copilului" fuseseră și ei prima oară cu autobuzul în afara Timisoarei. O poveste care putea fi la fel de bine și a mea, doar că acolo nu era nimeni de "backup". Nimeni și nimic care să te considere uman, într-o lumea în care parcă vezi în privirile celorlalți că ar vrea să dispari, instantaneu dacă se poate. Și da, aici am picat în propria poveste: cum ar fi să se uite ceilalți la mine ca și cum și-ar fi dorit să nu fiu? Ca și cum ar fi fost mai bine fără cineva ca mine pe planeta asta lucioasă și plină de leduri proiectante ale dorințelor infinite. Și cu fiecare replică a celui care reprezintă pe scenă "omul străzii", senzația de separare dintre noi și ceilalți devine tot mai evidentă. Granițele există și nu doar pentru a separa hotare. Trecând deasupra lor, putem privi ca o dronă, de undeva de sus, problemele umanității. Și totuși, intrând într-o sală de teatru independent, granițele se dizolvă. Cel puțin pentru un moment în care măcar acea empatie își face efectul. Plus că știi că în sală sunt oameni care au fost pentru prima oară într-o sală de teatru chiar la acel spectacol: ei, oameni ai străzii, acum aproape de mine și de tine. Și lucrurile încep să aibă sens, într-un univers cu reguli haotice și destine aleatorii. Depinde din ce unghi privești. Și acel unghi poate fi din stradă. Poate de aceea, când ieși din acel spațiu al condiționării, lucrurile devin mai clare. Totul are o explicație în același timp în care totul e haos. Dar ajunge să ai curajul să privești, măcar puțin, din altă perspectivă, o lumea la care ai vrea să nu ai acces niciodată: lipsa unui acoperiș deasupra capului.

Va continua...