Ce ne-au dat și ce am făcut noi cu ce ne-au dat - Ce-am avut. Ce ne-au dat.

Festivalul Național de Teatru s-a încheiat, Festivalul Invizibil s-a încheiat. În schimb, ne-am obișnuit cu războiul de la graniță. Sau cel puțin așa mi-a părut zilele acestea de jonglat cu Black Friday și cu tot ce ne-a lăsat societatea de consum care ne lucrează pe un plan care nu numai că a devenit inconștient, ci însăși sursa unor comportamente iraționale. Cu război sau fără la poarta Uniunii, continuăm să ne comportăm ca și cum timpul își continuă cursa firească prin istorie. O istorie pe care o înțelegem tot mai puțin și pe care o tolerăm tot mai ușor. Pas cu pas, ne îndreptăm către acel subconștient colectiv care e comun doar unora. Pentru că dacă nu înțeleg, nu pot empatiza și dacă nu pot empatiza, nu pot acționa. Sau acționez în aceleași paradigme învățate demult, de la primele interacțiuni cu băncile școlii și familia care numai ce a răsuflat ușurată după un regim pe care generația de acum nu-l mai poate vedea din cauza luminilor din mall-uri. Și asta ne face tot mai puțin activiști și tot mai buni consumatori. De aceea problema refugiaților încă îmi pare ceva îndepărtat și intangibil. Și aici poate intervine conceptul de respect: respect față de oameni, în general. Doar că e greu să pricepi abstractizările. De aceea ai, avem nevoie de exemple concrete, de testimoniale ale celor care au fost și sunt în acest proces de tranziție dinspre groaza de a te trezi deodată în mijlocul unui război, niciodată justificat, dar mereu și mereu repetat în istorie.

De aceea, personajele din Ce-am avut. Ce ne-au dat. O producție a teatrului Basca, în regia lui Alexandru Mihăescu, sunt pe atât de reale, pe atât de incomode, monologurile lor fiind istorisiri reale scrise de dramaturgi români și ucraineni. O incursiune bizar de voaioristă în viețile celor care s-au trezit de la o zi la alta fără case, la cozi imense, bătând la granițele țărilor vecine, doar pentru că unor demenți le-au venit idei de grandomanie patologică, în plină criză sanitară, în plină criză climatică, în plină criză umanitară. Dar de ce ți-ar păsa, când la tine în casă e cald și încă îți poți plăti facturile la gaz?


Nu am văzut spectacolul când s-a lansat în toamna lui 2022 la Festivalul Plai. L-am văzut online, accesând un link, pentru că m-am obișnuit să îmi acord a doua șansă, mai ales când știu că am această ocazie, într-un oraș în care proiectele culturale curg cu disperare, mai ales acum în ceasul din urmă al marelui și controversatului proiect Timișoara Capitală Europeană a Culturii. Așa că mi-am pus un ceai și am urmărit acest fel de testimonial colectiv, prin vizorul colorat al link-ului de Youtube, cu actorii deja familiari și cu un sentiment de vină. Tot ce-am făcut eu legat de când a început războiul în Ucraina a fost să donez niște lucruri și să dau niște ore gratuite de yoga. Ceea ce oricum aș fi făcut și nu m-au solicitat cu mare lucru.

Atunci m-am identificat cumva cu unul dintre personajele care în dorința de a ajuta pentru a se simți mai bine cu sine își dă seama că poate face acel lucru doar în anumite paradigme de gândire: numai țigani să nu fie. Altfel, totul ok. Și imersând tot mai mult în poveștile personajelor tot mai reale și tot mai aproape de o realitate cognitivă și emoțională pe care o recunosc. Nu că asta m-ar pune în zona de acțiune și nu că asta m-ar putea face să îmi schimb deodată stilul pasiv de a vedea realitatea. Dar încep să pricep: de la situațiile în care sunt puși acei oameni, fiecare cu problemele lui de acasă (de la operații estetice, la case de vacanță, până la disperarea foametei și de a-ți vedea copiii în pericol).


Dar empatia are limitele ei și îmi dau seama, ducându-mi în fiecare dimineață copiii la școală că am uitat și de pandemie și de război și de "problemele altora". Vine Crăciunul și văd cum începe să mi se golească contul după o vară de lucru în sectorul cultural. Aș vrea: să-mi renovez apartamentul, să-mi iau o mașină nouă (să pot fugi dacă vine războiul și peste noi), să-mi pun bani deoparte pentru a trăi altundeva în caz că va trebui să plecăm, să-mi pun la adăpost copiii în caz de război. Testimoniale lor m-au pus pe gânduri: nu cum să-i ajut pe ceilalți ci cum să scap cât mai repede. Istoria nu ne face mai buni și mai curajoși, așa cum arta ne face mai deștepți atât timp cât pricepem ceva din ea? Nu știu, îmi lipsește acel katharsis al lucrurilor fără un sens atât de explicit. După online îmi vine să mă hlizesc la o lucrare de Banksy, de pe unul dintre zidurile unei clădiri bombardate în Ucraina sau să-mi pun un poster mare cu Strigătul lui Munch.

Dragă umanitate, ești pierdută. În curând, pentru totdeauna.

 
De vizionat aici:
 

Spectacolul produs de Teatrul Basca este o cercetare artistică/documentară a fenomenului migranților și a valurilor de refugiați care au ajuns în România nu doar recent, odată cu declanșarea războiului din Ucraina, ci și în ultimii ani. Textul vorbește despre migrație și destinele refugiaților, având la bază istorisiri reale scrise de dramaturgi români și ucraineni. Muzica și coregrafia spectacolului sunt semnate de artiști din Ucraina, care s-au alăturat echipei de la Teatrul Basca în urma unui apelul pentru artiști.

Viktoriia Medviedieva și Olksandr Solokha, artiști ucrainieni din Kiev, semnează coregrafia și muzica noului spectacol, în timp de Iryna Serebriakova și Nina Zachozhenko din Ucraina, împreună cu Selma Dragoș, Alina Pietrăreanu și Andrei Ursu din România, sunt dramaturgii care au scris textele. Distribuția îi numără pe Alina Ilea, Adrian Jivan, Costa Tovarnisky, Otniel Floruț, Ana Maria Ursu și Jacqueline Kohl.

Ce-am avut. Ce ne-au dat.
Regia: Alexandru Mihaescu
Asistență regie: Costa Tovarnisky și Ana Maria Ursu
Texte de: Iryna Serebriakova / Nina Zachozhenko / Selma Dragoș / Andrei Ursu / Alina Pietrăreanu /  Traducere: Raluca Rădulescu
Distribuția: Alina Ilea, Adrian Jivan, Costa Tovarnisky, Otniel Floruț, Ana Maria Ursu, Jacqueline Kohl
Împreună cu: Școala de circ
Coregrafie: Viktoriia Medviedieva / Muzică: Olksandr Solokha.