Uşi noi

Schimbarea uşilor la început de an poate fi un act cu o încărcătură simbolică puternică. Sau doar aberantă. Cert e că nu se mai putea aşa. Free space-ul cu iz corporate se instalase prea puternic într-un spaţiu prevăzut cu clanţe şi închideri. Nu ne puteam ascunde unii de alţii. Fără clanţe, deci fără intimitate. Plus unda de şcoală online propagată la infinit. Procesul dura şi stagna de ceva vreme: vacanţe, lucru în străinătate, toate pentru o zi de dat jos un portal şi înlocuit cu altul. Achitasem toată operaţiunea. Aveam doar de aşteptat să vină ziuă. Mai întâi uşile. Urcate la etajul trei, într-o după-amiază geroasă, uşile cele noi îmi dădeau forţă. Şi trezire din amorţeala statului în cloaca mentală din ultimul an. Dacă îmi pot urca uşile până la etajul trei, pot face orice. Eram pregătită. Mai urma etapa ecce homo. Şi pentru că omul cu uşile era deja o reprezentare depersonificată a oricui s-ar fi înhămat la un proces de rutină ca acela de a înlocui o uşă cu alta, nu aveam decât să aştept ca totul să se încheie. Pentru a face curat.


Claie peste grămadă, fiecare cu şcoala lui, aşteptam să vină omul cu uşile. Punctual şi foarte politicos, cu o servietă ca de chirurg, apare în micul nostru apartament un personaj înalt şi filiform, pus pe treabă şi, mai ales, atent să nu-i deranjeze pe copii cu zgomotele instalării. Încerc să-mi fac şi eu spaţiu de lucru, acolo unde mai încropisem un colţ de rai. Timp în care fac conversaţie, aşa se face, nu? Tranziţia de la omul cu uşile la omul care instalează case mobile se face treptat. Îmi arată poze pe un display impecabil, adică mai puţin fisurat decât al meu. Întreb: Unde e asta? Percepţia vine şi ea din urmă. Interesant: omul lucrase opt ani în Corsica, ridicând case mobile una după alta.

Eu: Cum e la Corse? El: La Corse? - La Corse, ce n'est pas la France. Eu: A, şi cum de sunteţi înapoi în România? El: Familia şi copiii. Eu: Desigur. Şi cum de aţi ajuns să lucraţi în Corsica? Înainte ce făceaţi? El: Înainte? Înainte am lucrat pentru Legiunea străină. Eu:... El: Nu ştii niciodată cu cine stai de vorbă până nu-i ştii povestea.

(mă fac că am puţină treabă. La naiba, cum adică pentru Legiunea străină!?)

Şi revin:

Eu: Şi unde aţi fost în misiune? El: În Vietnam, Angola, unde era nevoie. Eu: Şi ce făceaţi în locurile acelea? El: Păstram pacea. Eu: Cum păstraţi pace? El: Dacă era nevoie, trăgeam. Eu: Aţi tras în copii? Da. Dar ca să-i salvăm pe alţii. Eu: Faceţi terapie? El: Da. Eu: Ce anume? El: Ceva psihologic. Eu: Aveţi remuşcări vreodată? El: Nu, niciodată. Eram plătit pentru asta. La fel ca acum.

Şi continuând să dezmembreze o intrare care văzuse oameni venind şi plecând, pentru totdeauna, omul din Legiune părea calm şi împăcat. Păstrase pacea într-o zonă de conflict, ucigând din când în când. Putea el schimba lumea? Nu. Ar fi putut munci o altfel de muncă? Cu siguranţă. Şi din nou acel what if chinuitor. Pentru mine, nu pentru el. El făcuse exact ce trebuia făcut, în acel loc, în acel moment. Nu existau opţiuni, deci nu existau frecuşuri mentale. Se gândea el în timp ce clădea un nou portal de ce ar fi putut să facă cu viaţa lui dacă n-ar fi lucrat pentru Legiunea franceză? Probabil că nu. Şi probabil că nu ar fi fost o idee bună să deschid subiectul "islamizarea Franţei" sau "rromanizarea cartierului". Îi ştiam deja părerea: orice arab care făcea o greşeală era un om mort. La fel ca vecinii mei de etnie rromă. Şi ei erau reprezentări simbolice ale aceluiaşi copil care trebuia ucis pentru a-i salva pe alţii. Care erau acei alţii? Care eram acei noi?

Între timp uşile erau gata. Mai rămânea spaţiul de umplut. Desigur, avea să revină după retuşuri. Să sun la numărul deja cunoscut. Vă vaccinaţi? Desigur. Da, pe curând.

Inspir adânc. Încui uşa şi-mi pun Doors. Ce să fie de data asta?