Vremea Coroanei

Full on Brexit, Pandemic şi The Crown, într-o spiralare despre poveştile altora, aparent fără nici o legătură cu vieţile noastre, ale muritorilor de rând. În plus, est europeni. Şi atunci, de unde această fascinaţie pentru regalitate şi monarhie la un popor care şi-a văzut regii exilaţi şi umiliţi? Pentru că mereu şi mereu va ieşi de undeva la iveală acea dorinţă ascunsă de măreţ, grandios şi divin, în oricare dintre noi. Nimic nou în asta. Poveşti cu prinţese şi zâne, albe desigur, cu coroniţe cu diamante, în haine sclipitoare. Dacă nu am avea undeva în subconştient un program care să ruleze pe fundal o dorinţă de semizeificare, probabil că nu ne-ar interesa acele poveşti cu prinţese şi prinţi care, desigur, greşesc la rândul lor, scuturându-se pentru câteva momente de neatenţie, de mantia aristocrată. Dar ce s-o tot lungesc cu o introducere pe care o ştim cu toţii deja? Pentru că despre un singur lucru era, de fapt, vorba aici: despre dependenţă şi despre nevoia constantă de a ne sustrage din faţa unei vieţi trăite într-un Paradis care este mereu puţin mai departe decât ne-am închipuit. Atât îţi trebuie: un moment de lăsat garda jos şi iată-te: absorbit de un serial marca Netflix, care ştie exact cât să-ţi dea texturi, cât să dozeze bârfe regale, câtă doză de istorie să-ţi bage în agendă pentru a nu te simţi ofensat în cultura ta generală dar mai ales, câte cadre cu prinţese cu irişi translucizi să-ţi vâre sub nas.

Pentru că iată, după ce ai fost total adoptat de primele două serii, la a treia (în care actorii încep să rideze şi să-şi arate acel middle-age crisis de care ne temem mai mult sau mai puţin), te lasă şi cheful de a mai sta până după miezul nopţii pentru a afla ceea ce toată literatura şi cinematografia ştie deja (chiar dacă prinţesa Margaret e jucată de Helena Bonham Carter, pe care o ştim cu toţii din Fight Club - ce vremuri, nu?).


Doar că de data asta, creatorii dependenţei de privit vieţile altora s-au prins că nu sclipiciul intangibil îl ţine pe om cu ochii aţintiţi în ecran, ci propria oglindire şi empatie cu trăirile, nu cu mult mai sofisticate decât banalităţile zilnice prin care, fără să ne fi curs vreodată sânge albastru prin vene, le-am trăit cu toţii. Ore în şir, în faţa unei oglinzi pe mai multe planuri, într-un mediu în care îţi dai seama, din nou şi din nou, că nu faima, nu statusul, nu maşinile de epocă, nu textile dantelate şi nici măcar gloria intrării în istorie nu te face mai fericit decât muritorii de rând. Muritorii de rând non-virtuali, fără inteligenţă artificială, non-transumani. Pentru că nu e nici un secret cum că şi fericirea asta atât de overrated, are limitele ei biologice. Nu suntem făcuţi să fim fericiţi mai mult de câteva momente, in this lifetime. În mare parte din timp, cu puţin noroc şi înţelepciune, poţi fi cel puţin mulţumit că n-ai făcut boacăne prea mari, mai ales altora. Că n-ai adus un dezastru în vieţile altora, la orice scară s-ar fi măsurat asta. O replică, nu extrem de sofisticată din a doua serie, când Regina (o ştim cu toţii, God save her, regina celor de la The Sex Pistols, regina lui Freddie sau a lui Bowie, toţi duşi demult pe lumea ailaltă), când îi spune regelui abdicat şi renegat, Edward al VIII-lea, unchiul ei de fapt: I can try to forgive you, but how the hell can you forgive yourself?!


Dar nu despre asta era vorba, ci despre cum o maşinărie ca Netflix-ul (şi toată lumea ştie celebra replică a CEO-ului acestui concern imens care a înflorit pur şi simplu în această pandemie ca o toamnă a erei noastre: "We are really competing with sleep on the margin."), a ajuns să ne acapareze vieţile.

Pentru că: nu mai mergem la un teatru live (ne-am săturat de online, hai să fim sinceri), nu mai vedem un concert de muzică clasică (câţi aţi avut chef să vizionaţi un concert clasic în faţa unui ecran cap-coadă), nici măcar nu mai vedem împreună un film pe un ecran mare. Ne-a rămas această opţiune total la îndemână, pe care o putem accesa oricând, cu costuri aparent minime. Şi iată cum jumătate de zi se poate duce pe apa sâmbetei. O apă care pare să n-aibă prea mult sacru în ea, oricât îţi spui că e lecţie de istorie, lecţie de arhitectură, lecţie de trăit, etc (să nu fiu rea: am ras seria Abstract şi o recomand oricui doreşte să afle una, alta, despre design sustenabil, arhitectură verde, fotografie contemporană şi principii în artă). Deci nu cu asta avem o problemă, ci cu propria furie îndreptată către sine când vezi că oricât ţi-ar spune documentarele (tot de Netflix, culmea), despre pericolul scanării informaţiei prin accesarea randomizată a social media, despre pericolul privirii unui ecran ore în şir, despre modificarea neuronală din creierul suprasaturat de feeds şi walls şi icons şi gifs, iată-ne absorbiţi de seriale de care unii dintre noi ne feream ca de potop, marcaţi de perioadele Dallas sau Beverly Hills 90210 (perioade după care mi-am promis că nu mai pun ochii pe aşa ceva).


Aştept ziua când vom ieşi din nou într-o sală de teatru, vremea când mă voi holba la un pian în faţa căruia stă un pianist adevărat, care cântă la o claviatură care sună a pian de concert, alături de o orchestră a cărui suflu în aud şuierând printre rânduri. Şi dacă tot am rămas fixată pe God Save the Queen şi nu pe Anarchy in the UK (deşi nu ştiu care e mai actuală), mă îndrept înspre încă o zi a cărei recompensă sper să nu fie încă un episod The Crown din seria III.

Şi mai ştim jocul acela rasist din copilărie, nu? Ora nouă a sosit, omul negru n-a venit... În schimb a venit ceva: vremea Coroanei. Asta ne mai trebuia, pentru un switch off total, până la următoarea hibernare mentală.

God save us all. Cam asta.