Am stat de vorbă cu Melissa cu o zi înainte ca ea să joace din nou rolul Julietei, definitoriu pentru cariera sa, pe scena Thalia din Sibiu, în cadrul Astra Film, spectacol programat înaintea proiecției documentarului Performing Juliet. Am vrut să-i iau un interviu, dar interviul s-a transformat într-o discuție care și-a urmat propriul curs, deschizând porți către lumea Melissei, bogată în experiențe intense, transformate apoi în spectacole-ritualuri, care o ajută să descopere adevăruri despre ea și despre lume. Am vorbit despre lumea ei interioară, despre ce înțelege prin teatru, despre felul în care se raportează la public și despre legătura ei cu teatrul din România. Am lăsat discuția deschisă, pentru că pur și simplu nu m-am îndurat să îi pun o ultimă întrebare. Ne-am promis să ne revedem pentru un interviu adevărat și să continuăm să vorbim despre felul ei cu totul special de a exista în lumea artistică și în cea reală, deopotrivă.
Sper ca discuția noastră să fie și pentru cei ce o citesc un prilej de a descoperi un artist care trăiește intens, care este într-o continuă căutare a adevărului pe care îl chestionează fără încetare, un artist care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, care respinge ideile preconcepute și care nu joacă decât dacă simte că rolul e autentic, puternic și poate schimba ceva în spectator.
Ioana Clara Enescu: Aș dori să încep interviul nostru de la o frază ce îi aparține unui celebru microbiolog american contemporan, Bruce Birren, care, în articolul Despre microbi și oameni (Of Microbes and Men, Boston Globe, 2008), ajunge la concluzia că nu suntem indivizi, ci suntem colonii. Continuându-i afirmația, Andreas Weber, biolog marin, spune că nu ar trebui să ne referim la noi înșine folosind pronumele eu, ci noi, pentru că în interiorul nostru trăiesc milioane de alte creaturi, iar ele sunt cele care, la nivel biologic, ne fac să fim cine suntem. Cred că sufletele noastre ar putea fi la fel - entități ce conțin și sunt modelate de o mulțime de alte elemente. Așa că te întreb, Melissa, ce conține sufletul tău? Care sunt coloniile care te locuiesc? Poate sunt oameni, poate locuri, poate experiențe.
M.L.: M-am născut în Franța, iar unul dintre lucrurile interesante referitoare la mine este că nu știu niciodată să răspund de unde sunt, pentru că m-am născut în Franța, dar nu am origine franceză, așa cum tatăl meu s-a născut în Nigeria, dar nu este nigerian. Din punct de vedere etnic, sunt armeancă, dar nimeni din familia mea nu a fost vreodată în Armenia de când au fugit de acolo. Am crescut în Franța până la 9 ani și apoi m-am mutat la Chicago și am fost modelată în mare măsură de America, dar asta s-a întâmplat încă de când eram în Franța, pentru că, la acea vreme, America era un fel de Mecca. Chiar înainte de a ajunge în America, visam la America, apoi am ajuns acolo și am trecut printr-un proces lent de deziluzionare, pentru că America nu este ceea ce crede oricine că este. Așa că am impresia că există o confuzie etnică în mine, o cetățenie globală. Asta face parte din confuzia din interiorul inimii mele și, destul de interesant, cumva, când am descoperit această piesă (Julieta, n.n.), am descoperit că inima mea a trăit aici, în România, o țară cu care nu am avut, până atunci, nicio legătură. Deci cred că, pentru mine, mai mult decât orice, oamenii înseamnă acasă, și am o listă lungă de experiențe, precum este aceea cu András (Visky, n.n.), care mi-au demonstrat că mi se întâmplă să am sentimentul că te cunosc dintotdeauna, deși tocmai te-am cunoscut, așa că urmăresc acest fir în lumea oamenilor care sunt în mod clar rudele mele, deși de-abia îi descopăr.
I.C.E.: Poate trăiesc de mult în tine acei oameni, iar tu nu faci decât să îi descoperi.
M.L.: Da, este sentimentul că, uite, în ei, sunt eu. Și apoi, cealaltă schizofrenie cu care cred că m-am luptat este una religioasă, desigur, pentru că părinții mei au fost misionari, iar bunicii mei au fost misionari, deci este o lungă tradiție a creștinismului în familia noastră, căruia i-am rezistat foarte agresiv când eram copil. Sunt cea mai mică din cei patru copii ai familiei, iar părinții mei intenționau să aibă doar trei copii, așa că am avut sentimentul de a fi venit pe lume din întâmplare și de a fi ajuns accidental în familie. Toate surorile mele s-au aliniat frumos în spatele părinților mei, dar eu nu am putut înghiți hrana spirituală cu care încercau ei să mă hrănească. Am refuzat cu obstinație tot ceea ce mă învățau. Așa a început o perioadă lungă de rebeliune, pe care am depășit-o cumva și prin această piesă, pentru că în interiorul acestei piese am descoperit totul. Ceea ce am apreciat cel mai mult la ea a fost că ideea lui András despre spiritualitate era atât de concretă, atât de adevărată, încât putea fi desacralizată, nu era atât de fragilă, încât, având de a face cu ea, să trebuiască să fii politicos. Chiar îți permite să te lupți cu Dumnezeu, ca și când, dacă ai vrea, El abia ar aștepta lupta. Și asta mi-a plăcut foarte mult. Pentru că întotdeauna mi-am dorit să mă lupt cu El, dar mereu mi s-a spus că acest lucru nu este potrivit, așa că, în piesă, ceva a făcut loc pentru mărturia mea despre lume. Piesa lui András mi-a confirmat trăirile, a confirmat că experiența mea despre lume a fost legitimă, că furia mea a fost întemeiată, iar Dumnezeu este, de fapt, foarte neprofesionist - asta este ceva despre care vorbim mereu, eu și András, că avem un Dumnezeu foarte neprofesionist - iar András a făcut loc acestei posibilități, a invitat-o în text, înțelegând că am putea schimba situația, că relația noastră cu Dumnezeu nu este unilaterală, ci este un dialog, că Dumnezeu - sau oricum i-am spune - ne cere să participăm la manifestarea realității și că el va răspunde cumva atunci când îi cerem ceva. Dar, mai mult decât atât, El speră cu adevărat că vom cere ceva mai mult de la El, de la realitate. Asta am simțit, că am, în sfârșit, un loc în poveste, că nu sunt doar o victimă a circumstanțelor, care trebuie să dea din cap, să se încline și să asculte. Așa că András este cel care m-a ajutat cu adevărat să-mi reașez mulțimile. În plus, eu cred că am ajuns în teatru ca un act de răzvrătire. Teatrul nu este un loc pentru un bun creștin, iar András instaurează cu adevărat teatrul ca pe o lume ce poate fi sfințită.
I.C.E.: A doua mea întrebare, la care, de fapt, ai răspuns deja, se referea tocmai la ce anume te-a atras spre acest text. Aveam în minte o mulțime de răspunsuri posibile, iar tu le-ai atins, desigur, pe multe dintre ele. Julieta este o piesă care te ajută să te descoperi pe tine însăți, chiar dacă nu ai trăit acel tip de experiență despre care se vorbește în ea.
M.L.: Exact, pentru că o parte a problemei pe care o aveam când am început să o joc era că îmi doream atât de mult să mă desprind de religie, ca și când mi-aș fi dat-o jos de pe corp, pentru că a fost pusă pe mine fără să vreau și nu mi-a plăcut. Și am tot încercat să scap de asta, și mi-a fost și rușine să am genul acesta de obsesie, pentru că nu era la modă, în generația mea, să ai vreo relație cu spiritualitatea, așa că mă simțeam jenată și părea o obsesie. Chiar dacă spuneam nu religiei, tot era ceva cu care aveam de-a face. Nu puteam schimba subiectul, iar asta a fost neplăcut. Așa că piesa m-a iertat cumva pentru obsesie, de parcă a validat că relația cu spiritualitatea nu este o problemă periferică, chiar mi-a permis să mărturisesc că este într-adevăr în centrul umanității mele și mi-a oferit cuvintele pentru a mărturisi de ce se află în centrul ființei mele. Ceea ce este atât de frumos la felul în care scrie András Visky este că el nu îi permite publicului să iasă din problemă, la nivel personal, spunând A, OK, acesta nu e problema mea, este a ta. Nu este posibil. Suntem aici, aceasta este situația, vezi cum îi faci față, pare să spună András Visky, iar asta a fost, de asemenea, atât de revigorant, în contrast cu filozofia misionară, care încearcă să te schimbe. În viață, nimeni nu încearcă să schimbe pe nimeni, încercăm doar să ne luptăm - cu adevărat împreună - cu circumstanțele date, pentru că avem nevoie de fiecare martor pentru a discerne ce este adevărat și pentru a ști cum să ne găsim calea. Așa că abordarea lui András a fost foarte revigorantă în comparație cu tot ceea ce descoperisem în Occident pe această temă. Ideea unei piese creștine este aproape de neconceput pentru mine, mi se pare dezgustătoare, îmi vine să spun te rog, te rog, să nu facem asta niciodată. Așadar, perspectiva lui András despre ce înseamnă să fii în relație cu divinitatea mi s-a părut atât de creativă, tocmai prin aceea că îți permite să decizi ce înseamnă să conversezi cu divinitatea.
I.C.E.: Cu atât mai mult cu cât nu ai senzația că ești în fața unei erezii.
M.L.: Sigur că nu. Este vorba despre iubire și știi că, deși îi vei arăta divinității cea mai urâtă parte din tine, vei fi iertat și totul va fi bine, până la urmă.
I.C.E.: Am citit într-unul din interviurile tale că ai jucat de peste 300 de ori Julieta, în multe locuri, cum ar fi în Palestina, în închisori, la festivaluri internaționale. Am găsit o fotografie cu tine pe internet și m-a surprins să te văd înconjurată de soldați palestinieni. Aceasta nu este o imagine obișnuită a unei actrițe în turneu prin lume cu o piesă a sa. Mă întrebam dacă ai, din turneul tău, povești ce merită să fie împărtășite.
M.L.: Chiar multe. Voi alege să-ți spun două. Una a fost în Palestina, una dintre cele mai nebunești experiențe din viața mea. Am jucat în Ierihon și totul s-a petrecut într-un spațiu plin de fermieri palestinieni care nu au văzut niciodată un spectacol de teatru și care nu vorbeau deloc limba engleză. Iar spectacolul nu avea subtitrări. Așadar, iată-mă într-o încăpere cu două lumini foarte mici și, la un moment dat, una dintre ele se stinge, așa că mai rămâne doar o lumină minusculă pe mine, iar eu spun textul și, în întregul spațiu, toți oamenii vorbesc între ei, cu voce tare, încercând să-și spună unul altuia ceea ce cred ei că spun eu. Și au făcut asta pe parcursul întregului spectacol. Pentru mine, a fost unul dintre cele mai dificile spectacole din viața mea, îți dai seama, pentru că nu mă puteam concentra, adică aveam senzația că aș fi jucat într-un bar. La final, părăsesc scena, mă gândesc că n-am făcut nimic și că nu a folosit la nimic spectacolul ăsta, iar un copil trece pe lângă mine în afara teatrului și îmi face un semn cu mâna, arătându-mi că totul a fost bine, iar eu mă uit la el într-un fel din care se vede că n-am primit complimentul, așa că el continuă să facă gestul până când în sfârșit spun mulțumesc, iar apoi îi aud pe palestinieni în camera alăturată încercând să interpreteze ceea ce tocmai s-a întâmplat, și tot aud Allah, Allah, și mă gândesc că, în ciuda faptului că nu știu ce fac, voi continua să fac asta. M-am simțit atât de mică în aceste circumstanțe foarte ciudate, în care încă nici astăzi nu știu ce am făcut.
I.C.E.: Dar cum ai ajuns în acea situație, cu oameni care nu știau limba engleză, fără să ai subtitrări? Ce a fost în neregulă?
M.L.: Nu a fost nimic în neregulă, așa a fost întotdeauna. Întregul meu turneu cu această piesă îmi arată că am de trecut o probă de ascultare. Nici pentru festivalul aceasta nu aveam pregătită o montare specială, așa că am inventat una, săptămâna aceasta. Ieri, azi, mâine, inventăm una. Cineva mi-a spus în Chicago: Bine, dar ai putea spune nu, iar altcineva a auzit spunându-mi-se asta și a răspuns: Cum așa? Este ca un telefon de la mama ei. Deci nu pot spune nu acestui spectacol, chiar dacă este total nepractic. Așadar, cineva a vrut să joc în Palestina, iar răspunsul a fost da, și apoi m-am gândit cum să fac. Și, desigur, m-am întrebat dacă a meritat, dar trebuie să am încredere că a avut un rost. Așa că aceasta a fost poate cea mai grea interpretare. Adică, atunci când am tot auzit Allah, Allah, nu știu cum să explic asta, dar chiar și faptul că au putut să ia povestea și să o facă a lor a fost atât de emoționant pentru mine, încât am avut un sentiment minunat, cum că nu este problema mea. Eu doar vin și spun textul și sper să însemne ceva, undeva.
A doua mea poveste s-a petrecut în închisoare. M-am dus odată la o închisoare pentru femei, pentru a da spectacolul. Deținutele au fost scoase din celule și așezate pe scaune, iar eu stăteam în spate și simțeam că atmosfera este glacială, iar deținutele nu sunt interesate de ceea ce este pe cale să se întâmple, așa că eram foarte agitată, pentru că mă aflam pentru prima dată în închisoare și mă simțeam atât de mică și de speriată. Așteptam să sosească oficialii guvernamentali, așa că stăteam cu toții în tăcere, așteptând. Până la urmă, au ajuns și au anunțat că eu sunt acolo pentru a juca pro bono. Dintr-o dată, aparent fără motiv, acest fapt a schimbat complet atmosfera. De îndată ce toată lumea și-a dat seama că nu sunt acolo pentru că un oarecare m-a plătit să le țin prelegeri, ci pentru că vreau să le dau ceva fără bani, totul în sală s-a schimbat, așa că m-am ridicat și am început să susțin spectacolul. La un moment dat, mă îndepărtez de public pentru puțină intimitate, doar pentru a-mi aduna gândurile, și îmi dau seama că sunt deținute cărora nu le este permis să iasă din celulă, au avut probleme dintr-un anumit motiv, așa că au fost lăsate în celulă, iar ele stau la ușa celulei lor, cu urechile lipite de fanta în partea de jos a ușii, prin care li se oferă mâncarea și stau așa, timp de 90 de minute. Când am văzut acest cor de îngeri blocați în această poziție nebunească, încercând să se hrănească cu acel ceva pe care eu îl aveam de oferit, am simțit că ar trebui să fac tot ce îmi stă în putință ca tot acel chin să aibă un rost. Așa că am terminat spectacolul și deținutele, de pe cele două niveluri, au început să aplaude și s-a creat un haos, ca o revoltă, de aplauze, cele mai nebunești aplauze. Unele persoane se ridicaseră cu picioarele pe scaune. M-a impresionat răspunsul intens din partea acestui public, un răspuns pe care lumea "normală" nu mi-l dăduse niciodată. Dar mi-am dat seama că eu le spuneam povestea.
Am stat de vorbă cu deținutele după aceea și m-au întrebat câte ceva despre această piesă, iar eu le-am spus că, atunci când am descoperit piesa m-am gândit că în ea găsesc modelul relației pe care vreau să o am cu Dumnezeu, așa că am m-am gândit că aș putea să adopt spiritul războinic al protagonistei, iar apoi am simțit că aceasta a fost o neînțelegere, pentru că relația ei de iubire față de Dumnezeu este mult mai profundă decât a mea, că ea a ajuns într-un loc în care ea își permite să fie războinică, iar eu sunt încă foarte departe de acel tip de relație. Le-am mai spus ceva de genul frica față de Dumnezeu este importantă, și toate femeile au îngânat, ca într-un cor, mhm. Au fost cele mai interesante discuții despre cum să îți negociezi relația cu Dumnezeu. Și apoi le-am spus că, după ce vor ieși, le rog să mă caute, pentru că mi-ar plăcea să le cunosc în lumea de afară.
I.C.E.: Și, te-a contactat cineva vreodată?
M.L.: Nu, nu încă. Dar îmi amintesc că după aceea m-am dus la o discuție cu directorul închisorii, cel care mă invitase cu spectacolul acolo și i-am spus că sunt puțin neliniștită să joc acest spectacol într-o închisoare, pentru că Julieta este închisă pe nedrept și nu vreau să le sugerez acestor femei că același lucru li s-a întâmplat și lor, nu vreau să le întrețin amărăciunea sau furia. Iar răspunsul lui a fost: Melissa, glumești? Toate aceste femei sunt închise pe nedrept. Dacă ar fi albe sau dacă ar avea bani, nu ar fi aici. Cel care spunea asta era chiar directorul penitenciarului, care a conștientizat că instituția pe care o conduce funcționează greșit. El mi-a risipit prejudecățile pe care le aveam, pentru că, în mintea mea, Julieta era un tip de femeie, în timp ce deținutele făceau parte din altă categorie, iar el mi-a arătat, de fapt, cât de asemănătoare sunt. Acesta a fost momentul în care eu am început să înțeleg funcționarea sistemului nostru penitenciar și de acolo a apărut dorința mea de a juca în astfel de spații.
I.C.E.: Am văzut că îți folosești experiența, suferința, pe care apoi le aduci în teatru și le arăți oamenilor că se pot regăsi în ceea ce creezi. Așa s-a întâmplat cu Julieta, cu Proiectul Camino, pe care l-ai făcut după pelerinajul din 2017. Pentru tine, teatrul este mai mult decât artă, este mai mult decât dimensiunea sa estetică, este catharsis, ca în Antichitate. Unde găsești această cantitate enormă de energie pe care o folosești pentru a face asemenea spectacole? Ce te hrănește cu energie, pentru a putea oferi atât de mult publicului tău?
M.L.: Eu practic teatrul ca pe un ritual, pentru că am constatat că teatrul nu minte, în felul în care poate minți biserica, de exemplu. În biserică, atunci când ascult cuvintele, mă lupt constant, negociez, mă întreb dacă sunt manipulată, dacă este adevărat totul, dacă nu cumva înghit pe nemestecate ce mi se oferă... Pentru că teatrul e gol, pentru că nu are nicio dogmă, pentru că e doar un altar unde poți arde lucrurile, ca să vezi apoi ce rămâne, simt mai multă încredere, simt că tot ceea ce văd manifestat în teatru pot să cred, pentru că nu e pus de cineva dinainte acolo. Teatrul a devenit un fel de biserică pentru mine, în care pot testa adevărul în fiecare zi. Mi-e foarte frică să nu mă pierd, să pornesc pe un drum și să nu mai știu cum să mă întorc. Pentru mine, ritualul teatrului începe, mereu și mereu, de la zero. Nu vreau să cred tot ce am crezut ieri, vreau doar să cred din nou ceea ce este adevărat, pentru că, dacă nu mai este adevărat, atunci nimănui nu-i va păsa. Așa că încerc iar, și iar, și iar. Așa este acest gen de experiment pe care îl practic, este ceva de care am nevoie pentru a știu cum să fiu astăzi. Fără el, sunt confuză, iar în parte, asta se datorează faptului că sunt actriță, așa că pot să cred orice, eu am o imaginație profesionistă, iar asta e foarte periculos, așa că trebuie să continui să arunc lucrurile care cred că ar putea fi adevărate din nou în foc și simt în interiorul acestui ritual o sursă uriașă de energie. Nu este un loc în care mă golesc de energie, este un loc în care mă umplu cu ea.
După o reprezentație nu mă simt deloc obosită, dimpotrivă, mă simt mai puternică. Am avut chiar câteva momente în care, jucând, am descoperit un adevăr, pe care nici măcar nu l-am testat înainte, dar care a ieșit pur și simplu la iveală. Așa s-a întâmplat la o altă piesă de teatru a lui Visky, Mi-am ucis mama (I Killed My Mother, n.n.), a doua pe care a scris-o pentru mine. Este un text despre o orfană al cărei cel mai bun prieten moare salvându-i ei viața. Existența ei devine cumplit de grea și, la un moment dat, este furioasă pe tot ce i se întâmplă, nu voi intra în detalii privind motivele pentru care simte asta, dar este într-adevăr o trădare din partea universului ce i se întâmplă. În acel punct, personajul trebuie să își manifeste furia, aruncând pietre imaginare spre public. La repetiții, la un moment dat, când eram la această scenă, regizorul a venit la prietenul care a murit, care se afla încă pe scenă, dar aparținea altui plan al acțiunii, și i-a șoptit ceva la ureche. Mie nu mi-a spus ce avea să se întâmple, ci doar mi-a indicat să mă întorc către public, ca să arunc pietrele imaginare, așa că am reluat totul. Cu coada ochiului l-am văzut pe celălalt actor alergând spre mine, iar eu cu tot corpul am reacționat cu frică, pentru că nu știam de ce aleargă spre mine. Apoi, dintr-o dată, îmi dau seama că nu, nu aleargă spre mine, este lângă mine și aruncă cu pietre în public, și totul în mine pur și simplu s-a rupt atunci și nici nu mi-am putut explica ceea ce am experimentat, dar ceea ce am înțeles a fost că trebuie să simt că într-un moment ca acesta nu sunt singură în suferința mea. Adică nu a fost doar un gând, că în astfel de momente ar fi frumos dacă aș avea un prieten, care ar arunca și el pietre cu mine, ci am simțit că totul ESTE adevărat, că AM un prieten care aruncă și el cu pietre. Iar această conștientizare că ESTE adevărat totul, că nu este doar un joc, nu știu să explic cum se întâmplă în astfel de momente, dar știu că se întâmplă.
Uneori, un joc nu este un joc și simți cu fiecare celulă a corpului că nu este un joc, că e real, și în niciun alt moment din viața mea nu l-am mai văzut atât de clar ca în acel moment. Pentru că noi, oamenii, în fiecare clipă a vieții sperăm că poate este cineva de partea noastră care se simte la fel de supărat ca noi pe tot ce i se întâmplă. Așa că, asemenea momente miraculoase, care apar din când în când, mă țin aproape de foc, așteptând, ascultând, sperând ca încă un adevăr să fie expus într-un fel care să mă facă să îl cred și să vreau să îl păstrez. Ca apoi să simt iar că, de fapt, nu vreau să-l păstrez, ci îmi doresc să-l încerc din nou a doua zi, ca să mă asigur că e adevărat.
I.C.E.: Care e relația publicul tău? Am citit într-un interviu pe care l-ai dat că la Chicago, la Teatrul Y, al cărui co-fondatoare ești, după fiecare reprezentație vorbești cu publicul. Tu și trupa ta de actori vă expuneți în fața publicului, explicându-le ce s-a întâmplat, ce ați simțit. Ce primești / ce primiți în urma acestui schimb cu spectatorii? Apar, datorită acelor discuții, momente care te ajută să înțelegi mai bine ce ai / ați jucat?
M.L.: Da, sigur. Însă o parte din motivul pentru care avem aceste conversații se datorează unei probleme la nivelul societății americane, și anume că americanii sunt foarte nesiguri în abilitățile lor interpretative. Această dramaturgie din Europa de Est, de tipul celei pe care o creează András, ceea ce el numește dramaturgie mozaic, prin care îți oferă doar o mică privire asupra lumii aici, alta dincolo, apoi te lasă pe tine să refaci tabloul întreg și să conștientizezi ce ai văzut, pornește de la premisa că nu trebuie să dea spectatorului tot sensul, pentru că, dacă ai impresia că ai înțeles totul, de fapt nu ai înțeles nimic. Dacă autorul îți privează mintea de logica întregului, tu îți folosești toate celelalte părți ale tale pentru a încerca să dai sens, umpli spațiile goale, conectezi secvențele și găsești sensul. Dar acest efort este foarte neobișnuit pentru America, așa că noi constatăm că publicul din America vrea să fie sigur că a înțeles bine ce a văzut. Simte nevoia să verifice și întreabă ce ai vrut să spui prin asta, iar noi suntem foarte bucuroși să oferim acel spațiu al dialogului. Deci este o diferență foarte interesantă între publicul american și cel de aici, cred că publicul de aici s-ar putea să nu vrea să aibă acest tip de conversație, pentru că se simte foarte încrezător în ceea ce primește și nu are nevoie de ajutorul nimănui pentru a descifra sensul. Așa că interacțiunea aceasta cu publicul după spectacol cred că este o necesitate americană, pentru că noi le oferim spectatorilor ceva diferit de ce sunt obișnuiți să primească, și atunci trebuie să fim deschiși să-i ajutăm să proceseze, să înțeleagă și, într-un anumit fel, chiar să-i educăm, ca să știe cum să vină data viitoare, cu mai multă încredere în ei înșiși. E ca și când le-am spune puteți face singuri totul, nu aveți nevoie de ajutorul nostru ca să înțelegeți ce ați văzut.
Dar e mai mult decât atât. Mie îmi place foarte mult spațiul acela de discuții, pentru că, altfel mi se pare totul prea tranzacțional - ai plătit biletul, îți dau chestia asta, mulțumesc mult, acum eu mă voi odihni, tu du-te acasă. Pentru mine, rostul teatrului e dincolo de asta. Simt că în cultura din care fac parte, oamenii au avut ocazia să fie împreună, să se adune, iar asta s-a întâmplat în biserică. Acela a fost spațiul în care ne-am întâlnit cu toții, din fiecare nivel al societății, am fost împreună, pentru a ne rezolva problemele. Acum, biserica este în disoluție, moare, deci care mai este acel spațiu în care să ne adunăm cu toții? Iar atunci când ai șansa aducerii oamenilor în același loc și nu le permiți cu adevărat să se întâlnească, înseamnă că ai ratat o oportunitate. Așadar, filozofia mea este întotdeauna aceasta: că spectacolul este o experiență unică. Acest grup de oameni nu va mai fi niciodată împreună, de ce am irosi această întâlnire, spunând că este suficient, că e timpul să plecăm acasă? Stai, hai să fim împreună, să vedem ce mai putem descoperi împreună cu această ocazie. Deci, sunt pe deplin dependentă de conversații cumva, ele sunt foarte importante pentru mine.
Un alt lucru care se întâmplă în America referitor la aceste conversații este că echipa de producție apare și pune publicului întrebări de grădiniță, cum ar fi Ce ați primit? Ați înțeles asta? Ce simțiți despre asta? Or eu spun nu, această a doua jumătate a serii este timpul publicului, eu am avut toată prima jumătate să fac ceea ce trebuie să fac, să spun ceea ce am avut de spus. Așa că, atunci când începem conversația, oamenii se așteaptă adesea să îi conducem noi printre întrebări, dar eu refuz, așa că de multe ori conversația începe cu o tăcere lungă, iar eu le spun celor din compania mea teatrală tot timpul, bucurați-vă de acest moment, relaxați-vă, totul e bine. Nu umplem tăcerea, așteptăm ceva de care ei, spectatorii, au nevoie, iar ei pot întreba orice vor, eu voi răspunde cât pot de bine și încercăm să înaintăm prin discuții atâta timp cât există interes pentru a merge mai departe. Așa că acela chiar este timpul lor și, în felul acesta, din punctul meu de vedere, evenimentul se echilibrează. Eu am avut timpul meu, acum ai timpul tău, aceasta nu este o stradă cu sens unic. Așadar, încerc să schimb așteptările publicului.
În plus, mai este ceva specific teatrului lui András. E vorba despre conceptul Barrack Dramaturgy, care îi aparține, un concept conform căruia, când venim la teatru, suntem într-un spațiu din care nu putem pleca până când nu ajungem într-un loc nou, iar asta ar putea dura mult timp, însă trebuie să rămânem fideli acestei intenții. Nu ne putem mulțumi ușor cu seara petrecută la teatru. Așadar, dacă nu am ajuns într-un spațiu nou de semnificație, atunci trebuie să stăm mai mult. El a inventat acest concept despre teatru, care spune că ușa este încă încuiată, nu o poți deschide și nu poți pleca până nu ai înțeles ceva.
I.C.E.: Aș vrea să revenim puțin la contextul care te-a adus aici, pentru că vreau să te întreb care sunt legăturile tale cu teatrul din România? Ce te face să te întorci aici? E vorba doar despre proiectele pe care le ai cu András Visky sau este mai mult decât atât?
M.L.: Trebuie să îți mărturisesc că atunci când am venit prima oară la Cluj și am văzut producțiile de la teatrul lui András (Teatrul Maghiar din Cluj), mi-am dorit foarte mult să mă alătur trupei sale. Serios, din toată inima. Parcă aici am... nici nu pot să descriu experiențele mele în teatru - de exemplu, am avut o experiență cu o producție a Unchiului Vania, la Teatrul Maghiar din Cluj (în regia lui Andrei Șerban), unde nu am plâns deloc în timpul spectacolului, dar când a venit timpul să aplaud, am izbucnit în plâns și am ținut-o așa până s-au terminat aplauzele. Nu știu cum să explic asta, asta nu mi s-a întâmplat niciodată în niciun alt teatru. Adică, în America, sau în multe alte teatre, spectacolul se mulțumește să fie entertainment, dar când am ajuns la Cluj am simțit foarte puternic că aici așteptarea era mult mai mare. Simt că în România, oamenii au experiența de a pierde dreptul de a se aduna, așa că teatrul este sfânt, iar când oamenii intră în teatru în România, intră ca într-o biserică. Asta nu se întâmplă în America. Deci, vreau să spun, a fost un nivel cu totul nou de reverență față de forma teatrului pe care nu l-am simțit aici, atât din partea publicului, cât și din partea actorilor. Așadar, am vrut să mă alătur acestei companii de teatru, dar András a spus, cunoscându-mă, că eu nu voi putea juca decât în limba mea maternă. Am avut experiența de a juca în limba maghiară, știam că are dreptate, dar a fost sfâșietor pentru mine să realizez că nu pot să mă alătur acestei trupe. Așa că trebuie să încerc să fac să funcționeze felul acesta de teatru acolo unde sunt eu, motiv pentru care mă străduiesc să fac asta la compania mea de teatru, dar este foarte greu, pentru că nu-i pot imprima publicului american același respect pentru formă. Înțeleg perfect și faptul că România a câștigat acest respect din cauza unei pierderi și că nu există o scurtătură către acest gen de reverență, așa că vin aici să-mi amintesc cum poate fi, cum ar putea fi totul, apoi mă întorc la mine...
I.C.E.: Da, apoi te întorci la tine și creezi experiențe tulburătoare cum e Julieta, cum e Proiectul Camino... Sunt sigură că spectatorii vin la teatrul tău din Chicago, pentru că vor să fie parte a unei experiențe formidabile. Sunt sigură că primiți un răspuns minunat din partea celor care, după ce vă văd, abia așteaptă să revină.
M.L.: Da, este adevărat. Primim răspunsuri de felul acesta. Oamenii simt că le oferim ceva diferit.
I.C.E.: Și asta se întâmplă datorită profunzimii felului în care joci, datorită faptului că intri în spectacolele tale complet, cu tot adevărul din tine. Și, chiar dacă publicul nu înțelege chiar tot ce ai de transmis, așa cum mi-ai povestit că ți s-a întâmplat uneori, totuși poate simți ce simți și tu, iar asta poate fi de ajuns.
M.L.: Sau poate nu. Deci asta e cea mai mare provocare, să îmi păstrez fidelitatea față de obiectivul pe care mi l-am fixat, chiar dacă este sau nu înțeles de celălalt. Eu știu ce urmăresc și trebuie să le permit și celorlalți să spună ce au simțit. Și întotdeauna vor fi unii care vor spune că acea experiență nu este pentru ei, în timp ce alții vor afirma că ar vrea să o primească la nesfârșit.
Post Scriptum: A doua zi, am admirat-o pe Melissa jucând pe mica scenă Thalia, în spectacolul creat special pentru festival, în câteva zile, o experiență nu dintre cele mai ușoare, pentru că a trebuit să învețe rapid noua variantă a textului, mai scurtă decât cea inițială, și a fost pentru prima dată când, alături de ea, pe scenă, s-a aflat încă un artist, violoncelistul Albert Márkos. Violoncelul s-a transformat în timpul reprezentației în clopot, în vânt, în vocea îngrijorată a mamei sau în râsetele senine ale copiilor, susținând jocul actriței și punctând momentele de maximă intensitate ale monologului său. Vocea cu nenumărate inflexiuni a Melissei, privirea sa electrizantă și profunzimea jocului său au construit o Julietă credibilă, o prezență feminină ce impresionează prin amestecul de forță, grație, suferință și speranță, prin sensul dat vieții sale de iubirea pe care nimic nu o poate îngenunchea. Mama mea a pus istoria între ghilimele, a spus András Visky, la sesiunea de întrebări moderată de scriitorul Radu Vancu după documentar, explicând alegerea Julietei din piesă de a nu divorța de soțul aflat în închisoare, readucând, în felul acesta, personajul în realitate. Interpretând rolul Julietei, actrița Melissa Lorraine a pus artificiul artei dramatice între ghilimele, redând pe scenă, cu extraordinară autenticitate, viața unei femei căreia i-a împrumutat o parte din sine.
