Alberto Păduraru: Prima întrebare era despre primul tău rol de teatru. Ai menționat o serbare din clasa a IV-a, unde îl interpretai pe Irod.
Anghel Damian: Așa e.
A.P.: Vreau să te întreb, pornind de aici, ce crezi tu că îi lipsește unei trupe de actori profesioniști, dar se găsește la niște copii de clasele primare? Altfel spus, ce pot să învețe actorii profesioniști (sau oamenii din spatele procesului unui casting) de la niște copii de clasa a IV-a?
A.D.: Cred că ceea ce se pierde în general, pe măsură ce avansezi în profesie și capeți experiență și ajungi în contexte profesioniste, e bucuria, spiritul ludic și lipsit de încrâncenare, pe care niște puști de clasa a IV-A îl au din plin în momentul în care fac genul ăsta de demers, adică sunt implicați într-un spectacol. Acolo, paradoxal, lucrurile sunt mult mai curate decât ar fi într-un context profesionalizat, ca să zic așa. Asta se pierde în general, există un soi de blazare... poate nu e fericit cuvântul, dar se întâmplă. Un fel de mecanicizare a procesului pe măsură ce ești angrenat în contextul acesta adult. Pentru niște copii treaba asta e o joacă, iar din joacă se nasc foarte multe lucruri mișto. Spiritul ludic se pierde mai târziu, devine totul cu miză, și miza nu e întotdeauna benefică, știi? Ea trebuie să existe undeva la nivel subliminal, dar de multe ori te încurcă, te împiedică să trăiești prezentul.
A.P.: Următoarea întrebare făcea referire la întâlnirile avute, iar de acum 9 ani sigur ai avut mult mai multe. Ziceai atunci despre două colege, care te-au convins să dai în trupa de teatru a liceului. Și ziceai că în perioada aia erai extrem de fiert pe baschet. Dacă faci acum un exercițiu de imaginație, să zicem că preselecțiile pentru trupă și pentru echipa de baschet sunt simultane, și urmezi alt curs, celălalt, te trezești, te duci la echipa de baschet... Ce se schimbă ca butterfly effect în viitorul tău? Te vezi tot actor / regizor sau altceva?
A.D.: În mod cert traseul meu ar fi fost diferit. Sunt alegeri pe care dacă le analizezi din prezent constați că ți-au schimbat viața și aia a fost una dintre aceste alegeri de care zic, fundamentale pentru mine. Dacă n-aș fi fost în trupa liceului nu aș fi fost astăzi actor și n-aș fi fost astăzi regizor...
A.P.: Uite aici voiam să ajung, e foarte tare.
A.D.: Sunt convins de asta pentru că nu aveam dorința asta anterioară, nu era ceva ce îmi doream să fac, a fost experiența cu trupa, cu festivalurile de teatru de adolescenți, Ideo Ideis, ID Fest la Bacău, circuitul festivalier de liceeni. Lucrurile astea m-au făcut să mă gândesc serios că ok, asta ar putea fi o profesie. Și, în fond, decizia a fost luată în urma unui festival. După ce dădusem Bacul am revenit la Ideo Ideis cu un ultim spectacol și atunci am luat decizia. Destul de târziu, dacă e să o luăm așa pe calendarul de atunci (râde). Da, sunt convins că altfel nu aș fi fost actor astăzi. Dacă nu ar fi avut cumva soarta niște cărți-surpriză pentru mine, dar nu văd cum, era nevoie de un context de genul ăsta ca să pot vizualiza acest drum, nu m-aș fi întors.
A.P.: În ce trupă ai fost?
A.D.: Brainstorming.
A.P.: Super tare! Și eu am fost într-o trupă de liceeni, în Atelierul de Teatru din Botoșani.
A.D.: Da, în Brain. O trupă cu istoric și cu foarte mulți ulterior absolvenți ai Universității de Artă Teatrală și Cinematografică. Mulți din câți am fost în Brainstorming am ales să mergem pe drumul ăsta, actorie sau regie... Drum vocațional artistic.
A.P.: Ai fost întrebat acum 9 ani: teatru, film, sau ambele? Ai răspuns ambele, dar ai spus că doar timpul poate să decidă care dintre uși se va deschide mai tare. Ei, te anunț că timpul acela care decide vine acum, odată cu interviul ăsta, la aproape un deceniu distanță. Ce ai spune acum? Care ușă s-a deschis mai mult?
A.D.: E pe etape, știi? În anumite momente s-a deschis teatrul mai mult, în altele filmul. În ăștia 9 ani cred că am fost undeva 50-50, ca să zic așa. Cu perioade în care am fost mult mai preocupat de teatru pentru că au fost oportunități de așa natură, atât în Teatrul de Comedie, unde sunt angajat, cât și în Independent. Am lucrat cu Andrei Șerban la unteatru, au fost spectacole la Teatrul de Comedie cu Dabija...
A.P.: Cu Andrei Șerban ai lucrat Pescărușul și Mult zgomot pentru nimic nu?
A.D.: Da, Pescărușul și Mult zgomot... cu el. Au mai fost, îți ziceam, la Comedie, cu Dabija, Mălăele, Bocsardi, Felix Alexa, am fost în independent bineînțeles, cu Lia Bugnar. La un moment dat ajunsesem să am vreo 15-16 spectacole de teatru care se jucau în același timp. A fost o perioadă în care am făcut mai puțin film, dar apoi am început să fac și film și serial de televiziune și m-am reprofilat, să zic așa, am început să scriu, să regizez, s-au deschis niște oportunități și acolo, au început să vină și alte propuneri de roluri din film și - într-un sens - am făcut o tranziție. Nu voit neapărat, ci pur și simplu cred că viața m-a dus acolo. Nu poți să faci atât de multe lucruri atât de solicitante simultan, sau, nu știu, poate poți, dar nu știu dacă iese bine. De asta, atunci când am avut un rol mai important, m-am dedicat doar lui. În momentul de față, pot să zic că am lăsat puțin teatrul deoparte, întrucât am niște proiecte care mă solicită foarte tare, nu cred că aș putea să fac bine, sau cu mintea acolo în totalitate, dacă m-aș înhăma la mai mult acum.
A.P.: Să știi că am întrebări și mai specifice pe partea asta de actorie / regie, o să ajung la ele, le dezvoltăm mai târziu...
A.D.: Stai liniștit.
A.P.: Începusei să zici și să știi că îmi doresc să aud mai multe, dar o să ajung specific la niște lucruri și te întreb mai jos. Până atunci - uite încă una de acum 9 ani - din ce se compune un actor?
A.D.: Din ce se compune?! (râde.) Nu aș face niște diferențe din astea de tip actor în raport cu altă profesie, fie ea vocațional-artistică sau nu... Doar că e o meserie unde în mod cert prima condiție e că trebuie să fii ales. Ceea ce e de multe ori frustrant și ciudat, pentru că indiferent cât de bine pregătit ești, cât de talentat, cât de mult ai muncit, trebuie să te potrivești în primul rând, pe niște date ale unui rol, dar astea țin și de vârstă, aspect, experiență, dar trebuie să fii ales într-un casting. Și munca ta începe din acel moment. Bineînțeles, există o muncă anterioară cu tine, munca actorului cu sine însuși, dacă e să-l cităm pe (râde) Stanislavski, dar ea te duce până într-un punct. De acolo încolo, contează enorm de mult șansa. Contează enorm de mult contextul. Răbdarea și perseverența. Toți actorii dau zeci de castinguri, din care cei mai norocoși iau câteva, știi? Și asta nu e că nu ești bun, sau că nu ai fi destul de bine pregătit, ci pur și simplu sunt puține roluri pentru câți actori există și chiar și mai puține roluri care să ți se potrivească în realitate. Adică, uite, dacă e să ne uităm în film, să zicem că se fac 10 filme pe an și roluri de vârsta mea (nu mai luăm acum potrivirea fizică, mergem numai pe vârstă) 4-5 maximum, pe an. În teatru poate e puțin mai simplu, în sensul că dramaturgia e vastă și există mai multe roluri, dar și acolo, e un drum de parcurs. E mai simplu atunci când faci parte dintr-un colectiv, când ești angajat în teatru sau faci parte dintr-o trupă independentă, deja de acolo lucrurile se leagă, fiindcă s-a așezat contextul. Dar până atunci, un actor ar trebui să fie compus din foarte multă răbdare (râde) și din încredere, dacă a simțit corect și a ales drumul ăsta, dacă mai și muncești suficient, la un moment dat se va deschide ușa.
A.P.: Știi ce ai răspuns la întrebarea asta acum 9 ani?
A.D.: Nu mai țin minte.
A.P.: Actorul este un individ ca toți ceilalți, care are toate simțurile exacerbate.
A.D.: Eram bun... Frumos răspuns, drăguț răspuns. (râde)
A.P.: Mi-a atras atenția ceva și acum. Tot atunci ai fost întrebat trinomul de lucruri învățate ca actor, respectiv ca spectator. Tu ai ales să mergi pe un singur trinom, identic pentru ambele, sincer, generos, răbdător. Și la asta cu răbdător am zâmbit, pentru că uite, a rămas peste ani.
A.D.: Îți dai seama, eu din adolescență am venit din zona sportului. Unde lucrurile erau foarte limpezi. Baremul e clar. Performanța se cuantifică în concret. La baschet câștigi sau pierzi, nu există altă variantă. Și atunci performanța ține în mare parte de tine, de exercițiu, de repetiție. Arunci la coș. Îți intră mingea. Dacă nu arunci, ce să intre? Ori aici lucrurile se schimbă fundamental, indiferent de cât lucrezi și cum, sunt enorm de multe lucruri care nu depind de tine. Și dacă asta te frustrează, nu ești obișnuit, că dom'le, stai puțin, eu muncesc, eu fac, eu dreg... și tot nu se întâmplă lucruri, e foarte posibil să nu reziști, fiindcă treaba asta devine din ce în ce mai apăsătoare. Asta e tot ce poți să faci, să ai răbdare. Sunt perioade. E foarte wavy, dacă îmi permiți englezismul ăsta (râde), foarte wavy e viața asta artistică. Vine un val, prinzi niște lucruri, valul se potolește, ești în așteptare. Indiferent de câte lucruri faci... simți trecerile astea.
A.P.: Înțeleg, înțeleg. Să ne imaginăm că de mâine ieși pe stradă și toată lumea te confundă cu cineva anume. Cu cine ți-ai dori să fii confundat, dacă ai putea să alegi?
A.D.: Asemănare fizică? Sau în ce sens?
A.P.: Nu neapărat, dar mă refer la persoane, nu la roluri. Deci nu se pun chestiile de genul mamă, ești Vlad! Salut.
A.D.: Da, înțeleg. Măi, prefer să trăiesc în discreție decât să fiu confundat, mai degrabă (râde). Nu îmi doresc să fiu altcineva decât propria persoană. Chiar dacă am oameni pe care da, îi admir, nu cred că pot să... Nu îmi doresc. Acuma, evident, se mai întâmplă câteodată ce zici tu. Mi se mai spune Dr Strange, de la Benedict Cumberbatch, o asemănare pe care eu personal nu o găsesc, dar foarte multă lume o găsește. Și până într-un punct e flatant, dar de la un punct încolo mi-e indiferent, pentru că în realitate toate lucrurile astea sunt proiecții. Lumea alege să vadă în general în patternuri, recunoaște niște lucruri și imediat mintea îi duce acolo, dar nu îmi doresc nici să mă recunoască lumea, nici să mă confunde, știi?
A.P.: Oau, deci nu îți dorești nici să te recunoască? Asta e foarte interesant...
A.D.: Nu e ceva după care tânjesc. Mi s-a întâmplat și am descoperit că nu e neapărat extrem extrem de plăcută toată agitația asta care se clădește în jurul tău când toată lumea te recunoaște. Cumva, la un moment dat devine doar foarte obositoare și presantă. Evident că ei au o proiecție despre tine, iar asta te obligă de foarte multe ori subliminal să fii în acord cu proiecția pe care ei o au despre tine. În general, asta te împiedică să mai fii liber și să exiști pur și simplu, că na, ești într-un context în care ești privit, studiat și așa mai departe. Și e o muncă și atunci joci un rol (râde), chiar dacă-l joci pe-al tău. Nu ești liber. Pentru că nu ai cum să fii. Oamenii ăia nu te cunosc, au o impresie, te recunosc, da, poate, dar nu au toate datele. Te obosește suplimentar să nu exiști liber.
A.P.: Spune-mi ceva ce ți-ai dorit să fii întrebat întotdeauna, dar nu ai fost întrebat niciodată.
A.D.: Hm...
A.P.: (râd) Bine, excluzând chiar întrebarea asta, îți dai seama.
A.D.: Da, îți dai seama că asta era... (râde). Măi, să știi că eu niciodată nu mi-am imaginat sau proiectat interviuri sau întrebări, știi?
A.P.: Normal.
A.D.: Nu stau cu gândul la asta.
A.P.: Nu mă refer neapărat la interviuri, știi? Mă refeream așa, chiar legat de oamenii pe care îi ai în proximitate. Știu că e întrebare și duce cu gândul la structura de interviu, dar putem să ne și detașăm de zona asta, să știi.
A.D.: Nu pot să zic că e o dorință așa activă, dar de multe ori, în multe contexte, eu fiind o fire mai degajată, câteodată serioasă, câteodată care încearcă să proiecteze așa un soi de încredere absolută în ea, câteodată, mi-aș fi dorit ca lumea să mă întrebe în anumite contexte, dar real așa, bă, ești bine? Știi?
A.P.: Foarte drăguț.
A.D.: Și asta vine din ceea ce m-am obligat eu în contexte... Să încerc să fiu în controlul situațiilor. Și atunci, în general pentru ceilalți, eu par omul ăla care... E ok.
A.P.: Zi-mi top 3 cărți ale tale.
A.D.: Întotdeauna o iau în ordinea în care ele m-au modificat, știi? Poate nu sunt cele mai bune lecturi, dar eu cred foarte tare că lectura o poți pune într-un top în funcție de cât de tare te-a atins la momentul respectiv...
A.P.: Să știi. Chiar am scris în paranteză - brief explanation, sau asocierea cu un moment, cu o amintire. M-am gândit și eu la asta.
A.D.: Prima - și cartea fundamentală pentru mine în copilărie, ca să zic așa - a fost Colț Alb.
A.P.: Ok.
A.D.: Țin minte că a fost prima lectură care m-a emoționat puternic și prima care s-a întâmplat pe nerăsuflate. Atunci am descoperit bucuria pură de a citi, pur și simplu, ca transpus într-o lume nouă, pentru prima dată. Eram la țară, eram mic, cu bunica mea, am citit cartea asta într-o vacanță. Și m-a emoționat foarte profund, m-a făcut să descopăr mai departe. Deci clar o trec pe locul unu, indiferent de ce a urmat. După care, tot așa, trilogia Stăpânul Inelelor. Eram în clasa a patra și în paralel colegii mei trăiau perioada Harry Potter, erau înnebuniți. Eu descoperisem Stăpânul Inelelor. O citeam tot așa, pe nerăsuflate, mergeam cu mașina noaptea, conducea maică-mea și eu căutam becurile stradale să pot citi mai departe, era întuneric. Și după aia, mai târziu a fost Dulcele bar, al lui J.R. Moehringer. Asta în perioada adulției, un restart al lecturii, o carte care m-a prins cu totul, și care m-a readus acolo... E foarte ușor să pierzi obiceiul ăsta al lecturii în ziua de azi, cu atâtea și-atâtea lucruri care se întâmplă pe telefoane și în alte părți. Timpul ăsta, așezarea pentru lectură, e ceva ce se pierde foarte ușor. Dacă redescoperi o carte care te repune în condiția de a citi e extraordinar. Și pentru mine a fost Dulcele bar.
A.P.: Ok. Foarte drăguț. Ce pui mai întâi, laptele sau cerealele?
A.D.: Cerealele.
A.P.: Zi-mi un film pe care l-ai văzut a mia oară și te-ai uitat la el la fel de fiecare dată.
A.D.: La fel?
A.P.: Filmul ăla pe care l-ai putea vedea de o mie de ori și tot să te uiți până la final, tot să te surprindă, să te țină acolo. La asta mă refer. Nu te-ar plictisi, nu l-ai închide, l-ai vedea mereu până la capăt.
A.D.: Măi, am un film fetish dacă vrei. N-ar fi prima opțiune pentru multă lume, dar mie îmi place mult. Le conseguenze dell'amore / The Consequences of Love, al lui Sorrentino.
A.P.: Ok, da.
A.D.: Odată la ceva vreme îl redescopăr, mă uit din nou la el, îmi place mult de tot.
A.P.: E foarte tare Sorrentino, da. Pe ăsta nu l-am văzut, dar îl trec pe listă.
A.D.: Cred că... Nu e debutul lui, dar e al doilea film. În orice caz, unul dintre filmele lui de început. Îl vezi pe Sorrentino, era în perioada lui de descoperire, ca să zic așa. Și e... Îmi place, mi-a plăcut de el dintoteauna, dar aici îl și vezi la început. Plus că are un subiect care e foarte în acord cu sufletul meu.
A.P.: Frumos. Zi-mi un gând despre regie în general, apoi un gând despre tine ca regizor.
A.D.: Despre regie în general?
A.P.: Da, da. Nu știu, poți să zici... It runs in the family, sau ceva. (râd)
A.D.: Hm...
A.P.: Am glumit, să știi.
A.D.: Da, da, stai liniștit, mi-am dat seama. Încercam să mă gândesc. Cred că regia împlinește - dacă e (râde) făcută cum trebuie - toate ramurile sau aspectele astea ale domeniului teatrului sau filmului, pentru că lucrezi cu mijloace multiple, pe de o parte trebuie să ghidezi actorii, pe de altă parte trebuie să desfaci dramaturgia și să-i înțelegi profunzimile, pe de altă altă parte trebuie să reușești să exprimi prin imagini anumite lucruri, prin sunet și muzică. E o combinație de mai multe medii, pentru mine asta înseamnă. O comuniune de simțuri, dacă vrei. Ești obligat să lucrezi cu toate simțurile la potențialitate maximă ca să faci bine. Și un gând despre mine ca regizor? O să parafrazez niște colegi de echipă. Au ei tot felul de porecle date regizorilor și mie mi-au găsit... Au făcut acest joculeț, au pus numele regizorului și i-au dat un apelativ care se leagă de cuvântul shot, știi? Și mie mi-au găsit apelativul Anghel Feeling-Shot.
A.P.: Drăguț.
A.D.: Mi se potrivește pentru că în general în pregătire îmi desfac destul de matematic situația, după care niciodată, dar niciodată nu mă țin de matematica aia, încerc să lucrez cu elementele vii, și atunci sunt foarte pe feeling, încerc să iau de la fiecare ce se naște în mod natural și să recompun, bineînțeles, folosindu-mă de anumite lucruri pe care le-am pregătit deja, la nivel de situație, decupaj și așa mai departe. Niciodată nu mă cantonez în asta și încerc să mă las liber în prezentul momentului. Pe feeling.
(Zoomul mă anunță că ar mai fi zece minute de meeting până ne dă afară pe amândoi, așa că schimb secțiunea pe fond de stres, iar adrenalina de a fi în contratimp pompează. Trec la discuția despre Oameni de treabă, regia Paul Negoescu.)
A.P.: În spiritul anunțului Zoom, mă gândesc să apucăm totuși să vorbim și despre contextul pentru care ne-am adunat astăzi aici, anume lansarea filmului Oameni de treabă. Ce înseamnă pentru tine expresia om de treabă?
A.D.: Om de treabă? (râde) Pentru mine e ceva foarte impersonal, adică eu n-aș folosi niciodată expresia om de treabă în raport cu un om față de care am un oarecare atașament. E ceva care te distanțează automat. Mi se pare o expresie care e foarte rece și mai degrabă formală. Nu simt niciun soi de afecțiune în expresia asta. Om de treabă, mda. Dar asta se întâmpla anterior filmului, acum s-a adăugat și toată experiența asta, tot procesul din spatele Oameni de treabă, experiență care a devenit foarte personală și să-i zic așa, plină de afecțiune pentru mine, iar asta a mai schimbat puțin sensul. Înainte, ți-am zis, om de treabă era fix omul ăla pe care nu știai în ce categorie să-l pui, și atunci îi găseai o formă de neutralitate. Era de treabă. Ceea ce nu înseamnă mare lucru. Dar acum a devenit mult mai mult întrucât filmul ne spune mult mai mult. Nu am cum să fac abstracție de experiența trăită acum. Așa că om de treabă a devenit Oameni de treabă, simplu. Nu foloseam înainte, dar iată cum se formează atașamentul...
A.P.: Foarte drăguț. Uite, dacă tot suntem la capitolul proiecte, am vrut să te întreb, serialul Clanul e debutul tău regizoral?
A.D.: Nu e. Eu am debutat regizoral în scurtmetraje, am avut două scurtmetraje care au avut și un traseu festivalier, din zona mai artsy așa, dacă vrei, primul - Michelangelo și al doilea - Celed. Acelea au fost debuturile în regie, primele experimente, prima joacă. După care, în ultimul sezon de Vlad am regizat trei episoade. Am avut, așadar, experiența asta anterioară cu regia de serial de televiziune, dar Clanul este primul proiect pe care îl privesc de la început dintr-o poziție de showrunner, că de fapt asta înseamnă, sunt producător creativ, ad director și ad writer, ceea ce, în terminologia anglo-saxonă s-ar traduce prin showrunner, iar aici ar fi debutul de fapt, în a fi showrunner pe serial de televiziune, dar regie am mai făcut înainte. Evident, nu la dimensiunea asta. 5 episoade de câte 2 ore fiecare, adică aproape de lungmetraj, presupune un cu totul alt soi de experiență față de regia unui scurtmetraj. Dar mai regizasem oricum seriale, de exemplu Vlad, doar că acolo treaba era deja în mișcare. Fusesem mai întâi actor, apoi scenarist, iar abia apoi pe regie. E un domeniu care îmi place foarte mult. Îmi place să pot să povestesc pentru un public larg și să existe răspunsul ăsta direct. Dacă e ceva ce cred eu că lipsește zonei de cinematografie / film din România este contactul ăsta real cu publicul. Și aici, de bine de rău, el există. Întotdeauna am crezut că pentru asta faci, ca să ajungă la cineva, ori... de multe ori, sunt foarte mulți vinovați din punctul meu de vedere în lipsa asta de contact cu publicul de masă. Și cred că nu se împlinește tocmai din acest motiv, problema nu e dezbătută la un nivel larg. Nu are o constanță, treaba asta... Sunt câteva întâmplări, să le spunem așa, care mai adună. Ori filme ultracomerciale, care reușesc să adune spectatori, ori filme care sunt ultrapremiate, și atunci, din curiozitate patriotică, lumea mai merge să le vadă. Dar dacă ar fi să faci așa o medie în cinematografe în România, e totuși o imagine dureroasă, raportat la populație. Să vezi că anumite filme adună 3 mii sau 5 mii de spectatori... Sunt multe la mijloc, puține cinematografe de artă, educație precară la nivel audio-vizual în școli ș.a.m.d. O lipsă de marketing inteligent de multe ori, în sensul că nu se încearcă accesarea unui public, aducerea unui alt tip de public. Dar poate nu sunt mijloacele pentru asta, poate nu sunt fonduri suficiente... Dar în zona asta de televiziune, primul lucru e că accesezi un public mare. Și de acolo-ncolo ține de tine cât de bine reușești să spui o poveste, cât aduci în povestea asta, că poate-poate reușești să deschizi apetitul pentru zona de cinema. Că până la urmă... și un serial de televiziune a ajuns astăzi să fie de multe ori, cel puțin la nivel de limbaj, foarte aproape de ce înseamnă film.
A.P.: Înțeleg, înțeleg.
A.D.: Noi nu folosim alte mijloace... Spunem o poveste într-un sens cinematografic, și echipa vine din cinema și toată lumea, de la actori la echipa tehnică, la DP, sunet, montaj ș.a.m.d. Sunt idem mijloacele și, ușor-ușor, publicul capătă un gust pentru povești vorbite în limba română.
A.P.: Să știi că eu te-aș mai întreba lucruri, dar nu știu când o să se închidă meetul. Stăteam și acum cu stres de vreo două minute. Mi se pare tare că am ajuns să vorbim și despre public, în contextul în care acum 9 ani ai fost întrebat ce părere ai despre publicul de teatru din România. Sigur, e altă zonă, nu cinematografia, dar ai spus atunci că e un public dornic, deștept și critic, care caută teatru sincer și taxează minciuna scenică.
A.D.: Da, dar să știi că în teatru e diferit.
A.P.: Da, chiar asta mă gândeam. M-am gândit...
A.D.: Teatrul și-a păstrat, cumva, publicul... Bine, și acolo sunt probleme, mi se pare că e un public îmbătrânit, în sensul că el nu a fost înnoit, nu au fost atrase generații noi de spectatori, dar e un public care e foarte dornic. Și acuma, combinația dintre totuși puține teatre pentru populația noastră și un public care este destul de fidelizat, face ca spectacolele bune să aibă viață lungă, să fie săli pline. Și nu ai imaginea aia derizorie de multe ori, așa cum o ai în cinema, în care mergi la un film românesc bun, foarte bun... și vezi 15 oameni în sală.
A.P.: Așa e...
A.D.: Pentru mine asta e o imagine foarte dureroasă. Și îmi pare rău... Nu știu, nu te compari cu vestul, ok, dar te compari cu țări din Balcani sau țări estice și e pur și simplu trist...
(Zoomul își face de cap și ne dă afară din meeting, îi spun lui Anghel că pot să fac încă un link repede, să nu lăsăm totuși discuția așa, în plop. Zice hai, e și 43, pot programa încă un tête-à-tête virtual la și 45. Reluăm niște idei, dar vorbim și mai departe, după cum puteți citi în cele ce urmează.)
A.P.: Nu mi-aș fi dorit să te opresc, că era mișto. Și era hazardul până la urmă care ne-a dat afară. Ziceai de publicul de teatru...
A.D.: Da, da, că e mult mai fidel, așa. Sunt puține teatre, dacă e să cuantifici, rar ai imaginea aia derizorie, spectacolele bune se rulează mult, sunt și sold out... Eu am avut, de exemplu, un spectacol care s-a jucat timp de 8 ani de zile, vreo 300 și ceva de reprezentații, sold out aproape toate. Pentru ce se întâmplă în celălalt sector, în film, e o vină conjugată a întregii industrii, ok, pe de o parte cea a autorităților, dar există și vina noastră, a făcătorilor, a cineaștilor - care nu au știut să își cultive și să își fidelizeze un public. Nu poți da vina la nesfârșit pe contexte, ori pe altcineva de fiecare dată, până la urmă treaba unui artist e să se exprime și să își găsească un public. Or la un moment dat, când ajungi să te exprimi așa, pentru mai nimeni, e destul de trist...
A.P.: Just. Am vrut să te întreb, că tot mi-ai zis înainte despre episoadele din Vlad regizate de tine. Acolo s-a lucrat devised? La un moment dat ți-ai schimbat calitatea cu totul? Cum s-a întâmplat exact?
A.D.: A fost o avansare treptată. Întâi actor. Apoi am fost scenarist. Apoi am fost head writer. Apoi am fost regizor și producător creativ. De la sezon la sezon. Am ajuns în ultimul sezon să am funcția de acuma pe care o am la Clanul, dar bineînțeles, asta a venit deja cu un serial care era foarte bine conturat și fusese o muncă în care direcția inițială a fost dată de producătorul creativ de la început, Jesús del Cerro, care apoi a fost preluată cât să fie treaba dusă la bun sfârșit. Nu aș numi povestea aia un showrunner (cum îți ziceam de Clanul), totuși, date fiind elementele preexistente.
A.P.: Spune-mi un lucru căruia îi dădeai foarte mare importanță acum 5 ani (o perioadă orientativă), dar acum nu îi mai dai aceeași importanță.
A.D.: (râde) Ce zice lumea.
A.P.: Ok, ok, drăguț. Și acum o întrebare conjugată cu cea de dinainte. Spune-mi un lucru căruia îi dai o importanță foarte mare acum, dar despre care simți / știi că nu va mai conta la fel de mult în... 5 ani (tot o perioadă orientativă).
A.D.: Cred că sunt încă într-un moment în care încerc să îmi așez o identitate artistică. Cred că sunt foarte aproape să mă așez în ea, dar evident că drumul ăsta e destul de complex. De asta acum poate acord o importanță mai mare acestui demers și în momentul în care ea va fi cristalizată va fi un lucru firesc, nu voi mai fi atât de orientat spre treaba asta. De fapt în tine trebuie să se așeze totul, nu în exterior, exteriorul e doar o proiecție, din momentul ăla cred că poți să exiști altfel, sau să începi să exiști în asta, mai bine zis.
A.P.: Ultima întrebare o pun tot cu trimitere la Gala HOP din 2013. Ai avut atunci monologul Bucăți. Ai fost întrebat care e felia ta de teatru, ai răspuns că nu poți să îți asumi o singură felie, că asta ar însemna limitare de fapt. Frumos spus. Tot în cheia asta, te întreb eu - să presupunem că de mâine te trezești și ești damnat, în fine, blocat într-un singur spectacol de teatru. La nesfârșit. Trebuie să joci în el și doar în el, și nu are durata obișnuită de spectacol, ci efectiv trebuie să trăiești în el. Care ar fi spectacolul în care ai vrea să fii blocat?
A.D.: Din cele în care am jucat sau din oricare?
A.P.: Nu, nu... De fapt, am putea să facem o discuție. Zi-mi întâi spectacolul dintre cele în care ai jucat, apoi unul la liber, care vrei tu, din toate timpurile. Le separăm.
A.D.: Spectacolul care îmi dădea cea mai mare energie și care avea așa o aură extrem de pozitivă ar fi spectacolul Peretele, care era un musical (deci iată că simetria cu Gala HOP se păstrează și subliminal, cumva, sau oi fi doar eu, Alberto, care are impresia asta, fiindcă paranteza asta îmi aparține diegetic) și era întotdeauna un spectacol ludic, cu o dublă bucurie, una pe scenă și una în public. Și mi-ar plăcea asta, dacă ar trebui să rămân damnat în ceva să fie ăsta (râde). Nu se mai joacă din păcate, pentru că Teatrul Metropolis este pe butuci. Acolo era. Și dată fiind situația actuală, nu mai e posibil, deocamdată. Sperăm să îl reluăm în alt context, dar asta rămâne de văzut. Dacă ar fi acum din dramaturgia universală, uite, nu știu de ce, nu am o explicație...
A.P.: Rațională?
A.D.: Amănunțită voiam să zic, dar da... Când m-am gândit la asta m-am dus automat către unul dintre primele spectacole pe care le-am jucat în trupa de teatru Brainstorming, God de Woody Allan. Nu am o explicație, mintea s-a dus acolo, și atunci prefer să păstrez acest proces liber în care spun unde am ajuns în momentul în care m-ai întrebat asta. Probabil că există mii de texte mai bune decât God de Woody Allan, dar m-am dus acolo. O avea și asta o simbolistică în spate (râde). O fi un semn.
A.P.: Foarte drăguț. Îți mulțumesc foarte mult pentru timp și pentru răspunsuri.
A.D.: Și eu îți mulțumesc.