Să mă despart, mă îmbia corupătorul (de puțină vreme, în fotoliul de director al "Casei lui Alecsandri"), să părăsesc Dicționarul în care, orișicât, mi-am investit tinerețile pline de avânt. Dicționarul literaturii române de la origini până unde s-o putea... Din imperiul de strașnice rigori al lexicografiei eram chemat să descind în lumea trăsnită, dar pururi fascinantă a teatrului. Mi se cerea nu doar o schimbare la față, ci, cumva, o preschimbare a felului de a fi. Propunerea mă lua, ce mai încoace-ncolo, pe nepregătite, deși, imediat după imprevizibila lui numire, poetul Mihai Ursachi încercase și el să mă aducă în somptuosul lăcaș. Ce să-i faci, atunci n-a fost să fie.
Că a biruit puterea de convingere a ispititorului din miez de noapte, că slăbiciunea mea pentru teatru nu-mi dădea prea multe șanse să rezist, după oarecari codeli, după o firească ezitare, am acceptat. Eu, Florin Faifer, cercetător științific principal gr. III, cum ar trebui să scrie pe cartea mea de vizită și cum mi-a intrat în definiție, urma să fiu, din luna lui Făurar, și secretar literar. Gradul unu!...
Doamne, îmi tot ziceam, oare putea-voi, cât de cât, să mă descurc? Să mă reformulez. Să mă dedublez. Să fiu și sobru - și zglobiu, și cumpătat - și histrionic, și intim cu savante opuri - și confident la arlechin. Și numai gândind la șarmul mirabilelor făpturi, actrițele, pe care de ani și ani, le tot urmăresc, timid și încântat, din stal, îmi simțeam inima bătând. Probleme. Frământări. Neliniști.
Poți fi, deopotrivă, fidel și infidel? Dar nu... Nu se pune problema unui dublu joc. Pur și simplu voi fi ce-am fost - și mai mult decât atât... loialitatea mea față de academica lucrare de care pomeneam nu va suferi în nici un chip. Și apoi, cum să renunț eu la misterioasa operațiune numită, în auster jargon, "revizie"? Ce e "revizia"? Este o fără-de-sfârșit pritocire, pe care o săvârșim, zi de zi și ceas de ceas, câțiva eroi ai muncii colective sub orizontul, parcă mereu îndepărtat, al unei construcții inevitabil mărețe. E într-adevăr, în felul ei, măreață. Sau, va trebui să fie. După apariția volumului întâi - demult, demult! -, am luat și premiul Academiei pentru monumentalul op. Nostalgii. Amintiri despre viitor.
Deocamdată, însă, nu prea am vreme de rememorări. Dacă am crezut vreodată că viața de secretar literar e un dolce farniente, o feneanță, cu rare perioade de iureș, acum e cazul să fac o grabnică reconsiderare. Nici nu m-am instalat bine în biroul încărcat de fotografii, afișe și suveniruri, că au prins a mă năpădi texte după texte. Compuneri mai mult sau mai puțin coerente. Comedii, drame, eseuri dialogate în care palpită tot soiul de iluzii. Iluzii, de ce nu, uneori îndreptățite.
Unde mai pui că, nu știu cum se face, dar autorii, cel mai mulți dintre ei, îmi sînt binecunoscuți. Ne întâlnim pe stradă. Ne zâmbim. Ne salutăm. Mâine îmi vor mai răspunde oare la salut? Un secretar literar, dacă e onest, s-ar putea să fie un candidat la singurătate." (Florin Faifer, Ispitirea din miez de noapte, Teatrul azi, nr. 1-2-3 / 1993)
Acum aproape 30 de ani, cercetătorul, istoricul literar și teatrologul Florin Faifer făcea aceste confesiuni, colorate de o atașantă candoare, despre o neașteptată întorsătură a destinului, ce îl proiecta chiar în locul care, statornic și cu febrilitate, se așezase foarte devreme pe harta preocupărilor sale: Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași. Acolo, în februarie 1967, își făcuse debutul publicistic cu un comentariu în caietul de sală al spectacolului după piesa lui Ion Omescu Veac de iarnă (dublu debut în fasta lună de Făurar, în care îi va apărea, la distanță de câteva săptămâni, și o recenzie în Iașul literar). La Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași a fost și consultant artistic între 2007 și 2010.
Ca recunoaștere a competențelor sale, a fost invitat ca profesor asociat (2001) la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iași, unde în octombrie 2005 a devenit profesor titular. Din 2002 a condus doctorate în teatrologie.
Evocându-l pe Florin Faifer (14 aprilie 1943 - 6 iulie 2020) cu talent și vervă, cu sensibilitate și distincție, actrița Pușa Darie pune în relief "măști râzând-plângânde", pe care le conturează în acest dialog cu atâta iscusință, încât zărești fără ezitare cele mai exacte linii de portret ale unui personaj dintr-o poveste aparte.
... O poveste ce rămâne în memorie, și după "căderea cortinei", pentru că e rostită cu adevăr și cu emoția celor care stăpânesc nu doar arta teatrului, ci și pe aceea, singulară, a camaraderiilor de cursă lungă.
Adina Bardaș: Vorbim de un timp, punând laolaltă frânturi de amintiri despre Florin Faifer într-un fel de ritual destins al neuitării; acum ne-am hotărât să și înregistrăm câteva dintre ele, și unda de spontaneitate persistă prin jocul când melancolic, când zglobiu al anilor, printre scânteierile celor mai simple întâmplări. Să derulăm ușor firul de la început. Când l-ați cunoscut pe Florin Faifer?
Pușa Darie: Dacă stau să mă gândesc, cred că atunci când venise ca secretar literar la Naționalul ieșean, în 1991... Uite așa s-a legat o prietenie frumoasă. Aceste întâlniri apar când există o chimie între oameni, altfel putea să fie încă un secretar literar și gata. Încet-încet, ne-am apropiat, mai ales că el avea replică spumoasă, era deștept, cult..., iar mie îmi plac oamenii cu haz, umorul e un admirabil semn al inteligenței.
A.B.: Dincolo de umor, cred că a fost și un impuls al unei anume intuiții; actorii și-o exersează mereu pentru a simți un personaj, iar în viață, această pricepere de a cântări sufletul unui om le slujește de asemenea...
P.D.: În momentul când ești atras de cineva, intuiția e cea care te îndeamnă spre un om cu un dar al lui, care rezonează cu valorile pe care le cauți și tu; așa apare o familiaritate fără poticniri, licărul atrăgător al unor calități presimțite. Am intuit probabil că este o persoană cu care aș putea discuta cu mare bucurie oricând, despre orice și cred că și Florin ar fi zis același lucru despre mine.
Am mai spus-o: a fost un om ager, erudit, modest, de o eleganță, de o noblețe sufletească, de o finețe cu care nu prea ne mai întâlnim azi. Calitățile acestea se arată și acum, dar parcă s-au atrofiat, toți se gândesc că lumea e rea și nu poți să reziști, să răzbați, decât dacă ești mârlan, dacă dai cu parul. Și astfel laturile mai rafinate ale vieții sunt lăsate undeva în urmă. Ne strecurăm cu singurătatea noastră printre alte singurătăți, trăim vremuri dure.... Și el era destul de singur... se mai lumina în prezența celor cu care putea comunica, atunci când știa că aveau cum face haz de necaz împreună. Florin era în fond un om foarte fragil.
A.B.: Mi s-a întipărit în minte o expresie cu luciri delicate pe care ați folosit-o odată: "la el, totul era duios"...
P.D.: Avea o duioșie, dar se și juca. Încerca să ascundă acea super-sensibilitate care-l punea în încurcătură. Voia să existe în viața unor oameni care-i plăceau, dar se temea de o respingere, de un refuz și atunci se isca acea tandrețe, care-l ajuta foarte mult.
A.B.: Ca pavăză a vulnerabilității?
P.D.: Da, transformase toate reținerile, temerile, frica de a nu comunica cum ar fi vrut, în duioșie. Așa am înțeles eu la vremea aceea. În clipa în care era respins, chiar la modul elegant, se vedea o tristețe foarte mare pe fața lui, ca și cum ar fi zis "Da, n-am nimerit bine, m-am înșelat." Sau, alteori, o repliere către sine, "Nu asta am vrut să spun..." Vorbea puțin, dar deschis, direct. Onest.
A.B.: Nici în scris nu ezita să dea diagnostice tranșante, nu mergea pe ocolite.
P.D.: În clipa în care făcea observații, se temea să nu rănească însă, el fiind un om care a fost destul de rănit. Florin era o gingășie de om.
A.B.: Să-i fi atras și câte o încruntare această directețe a opiniilor din gama lui "... îmi ești prieten, dar mai prieten mi-e adevărul"?
P.D.: Orice om care spune drept un lucru, sigur că stârnește și niște reacții, pentru că nu toată lumea are nevoie de adevărul tău. Nu vrei să lovești, doar să împărtășești o opinie... Era atât de retras, venea când trebuia, se îndepărta când trebuia, vorbea când trebuia, tăcea când trebuia... Nu credea că e înțeles. Și totuși era înconjurat de câțiva oameni care-l înțelegeau și-l iubeau. De ceilalți, nu știu...
La teatru, era cea mai tăcută persoană din consiliul artistic. Nu prea era în elementul lui. Îi trebuia un pic de confort, să poate scrie, să poată gândi... Se însingura. Intuiam că era o formă a lui de apărare. S-a așezat însă bine în mediul academic, studenții îl preferau pentru doctorat.
A.B.: Există o artă de a oferi o opinie, fără a jena sensibilitățile altora, cu dorința de a construi. Acolo, printre studenți, se manifestă un alt tip de receptivitate, cu mai puține (sau mai atent strunite) orgolii.
P.D.:... Iar el avea tot ce îi trebuia unui pedagog. Era informat, cald, nu-și schimba brusc mina, era la fel și pe hol, relaxat, și în sala de curs. Tot ce făcea omul acesta, făcea temeinic, profesionist. Nu era grăbit, respecta munca celorlalți, era un bun psiholog, încerca să-i înțeleagă pe studenți, să le protejeze zona de confort, să întrețină un spațiu al schimbului de idei unde să nu se simtă forțați, încorsetați, agresați. Cu Florin mi-ar fi plăcut să-mi dau doctoratul. Ar fi fost un show... Regret că nu l-am făcut cu el, m-aș fi simțit ca și cum aș fi jucat. Aș fi realizat, în felul meu, un one woman show.
A.B.:... care ar fi exprimat autenticitatea unei comunicări, dar și a unei așezări în lume.
P.D.: Te citea într-un mod foarte precis. Mi-a zis, "Pușa, tu ești ceea ce se numește o întârziată". A așteptat un pic, să vadă dacă nu mă supăr, dar am izbucnit în râs. "Da, la mine toate lucrurile vin mai târziu. Ce contează e să mă prindă și în viață...". Ar fi fost binevenit un doctorat, așa l-aș fi împlinit, cu acea energie ca și cum aș fi jucat... Iar Florin ar fi fost exact profesorul de care aveam nevoie.
A.B.: E o calitate anume să îi ajuți pe alții să poată fi ei înșiși, să găsești omul de dincolo de măști.
P.D.: Da, nu vine de la sine. Cred că de asta a și plecat din teatru, ca profesor și-a descoperit însă culoarul de zbor... Avea cu totul alte preocupări, secretariatul literar poate nu era pentru el, acolo nu-și afla locul - să citească tot soiul de texte, să le propună, să urmeze o agendă, să bată la ușa directorului, nu era ce-i trebuia, cred. Avea stilul lui și își ducea treaba la bun sfârșit, fără să deranjeze. E o vorbă: cu cât vrei mai mult să acaparezi, să mergi apăsat către unele lucruri, cu atât ele întârzie, pentru că obstrucționezi drumul lor liber către tine. Florin nu forța - lumea venea către el, era carismatic, sclipirile și glumele lui erau o terapie, mânuia abil ironia, avea un râs inteligent, nu trecea nicicum spre bășcălia prostului.
Mai simțeai o mică înțepătură, dar era așa de justă, că nu te puteai supăra. Știa să arunce o ironie care mergea cu subtilitate la țintă, însă dacă observa că șfichiul te-a atins, chiar vag, vedeai cum face un pas în spate, cum se închide în el.
A.B.: O combinație interesantă de înaintări și retrageri, pentru unii poate incomodă, pentru alții, fermecătoare. Și se iveau câteodată oportune reflexe de combativitate în spații locuite prea des doar de aprecieri de complezență...
P.D.: Așa era. Și eu îi mai spuneam câte ceva, că era încăpățânat, de exemplu. Era o încântare dialogul cu el, cultiva constant o artă a prieteniei.
A.B.: Ați fost împreună în turneul Teatrului Național "Vasile Alecsandri" la Freiburg, din toamna anului 1994, cu Viața și pătimirile lui Publius Ovidius Naso de Paul Miron. Un alt prilej de a valida prietenia, de data aceasta la drum lung...
P.D.: Da, a fost un drum lung și îmi aduc aminte că uitaserăm să ne luăm de mâncare. Eu aveam o gutuie și el un măr sau invers. Așa ne-a prins ziua aceea. La un moment dat am ațipit un pic... de foame, de oboseală. Când m-am trezit mi-a spus că s-au petrecut niște lucruri pe lângă noi ca dintr-un spectacol. "Ce anume?", l-am întrebat. "Colegii noștri de autocar se tot ridică și se coboară ca niște liane..." Îi zic: "tare te-a tulburat foamea, poate ai viziuni; se mai ridică, da, se mai împung, se zbuciumă, se mai răstesc, își mai pierd echilibrul..." Eram cei mai flămânzi și cei mai veseli... Florin comenta pitoresc, avea și un mișto înfundat, nu reacționa pe față la situația pe care o găsea amuzantă, însă te făcea pe tine cu atât mai tare să explodezi de râs... El era cumva și într-o suferință continuă, dar era imposibil să nu te distreze cu spiritul său jucăuș.
A.B.: Asta dă o idee și despre cum vedea Florin Faifer lumea...
P.D.: Totul avea alte reliefuri, alte nuanțe. Eu nu vedeam liane, ci niște oameni peste măsură de agitați, el vedea o realitate pigmentată de umor.
A.B.: Cum vă descriați înainte, erați "cuplul de comici ai autocarului"...
P.D.: Niște comici cu replicile șoptite, cu show-ul nostru, doar între noi, cu zburdălnicia și complicitatea unui alt tip de privire. Drumul de întoarcere nu mi-l amintesc foarte clar. Însă nu am uitat cum cineva a remarcat: "Se vede că avem un scriitor printre noi... A coborât să-ți culeagă flori". Am apreciat momentul poetic, dar nu mi-a ținut de foame.
A.B.: Adierea de poezie după atâta timp, de afecțiune e cât se poate de limpede, chiar și când strecurați un grăunte de ironie. Până la urmă, această evocare atât de sensibilă are tonul unei elegii pentru un bun prieten pe care l-ați pierdut... Și, cum se știe, "Nimic, niciodată, nu îl va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creați vechi camarazi"...
P.D.: Florin Faifer a fost un om deosebit, Dumnezeu să-l odihnească! Se spune că ei, cei care au trecut Dincolo, simt când se vorbește de bine despre ei. De Florin nici nu poți vorbi altfel... Ar fi ticălos să vorbești altfel. Florin era un om frumos, și pe dinăuntru, și pe dinafară. Era așa cum era, cu originalitatea lui, cu vulnerabilități... și acum, ne e mai greu fără el. Și atunci te însingurezi, nu mai e altceva de făcut.