Vasile Ernu: Ne despărţim de comunism numai dacă îl înţelegem

Există o generaţie care vine tare din urmă şi care scrie - decomplexat şi tandru - despre comunism. Discursul despre comunism nu se mai înveşmîntează în resentiment şi patimă. Mantia răzbunării nu mai este intens fluturată, mai degrabă şapca e ridicată spre noi în semn de cordialitate: "Vă salut din comunism!", pare a spune Vasile Ernu. Născut în URSS, debutul în volum al autorului, apărut la Editura Polirom, oferă, probabil, cea mai exactă panoramare, scrisă pînă acum direct în limba română, a ceea ce a fost comunismul în URSS, în vremea stagnării lui Brejnev şi a perestroikăi lui Gorbaciov. Mărturisirea lui Vasile Ernu, pentru a fi exactă şi credibilă, trebuia în primul rînd să descrie şi nu să vitupereze. Deşi lansarea din Club A a indus în eroare mulţi participanţi-cititori (cu muzică şi multe imagini din comunismul sovietic), Vasile Ernu nu poate fi acuzat de nostalgie. Nici n-are cum. N-a avut privilegii în comunism (era un adolescent din Odessa care tresărea la scenele de sex din filmul Micuţa Vera), iar în România a început o facultate în 1990, mult mai pregătit decît românii din România să vadă zorii lumii noi; Vasile Ernu trecuse prin perioada Gorbaciov, care scuturase toate miturile oficiale, şi ajungea în România, mult prea puţin dornică să se detaşeze de trecut. Născut în URSS oferă o altă cale de înţelegere a comunismului: comunismul a fost un sistem apăsător şi opresiv, dar noi toţi, care ne-am născut înainte de 1989, sîntem produsul lui. Cum va reacţiona opinia publică românească, atît de vehement anticomunistă şi uzată în confruntări morale fără finalitate, la acest discurs?

---

Ovidiu Şimonca: Vasile Ernu, nici în nota biografică din carte, nici în rîndurile cărţii, nu spui unde, exact, eşti născut în URSS. Menţionezi doar "născut în URSS". Ai făcut-o înadins?
Vasile Ernu: Eu vreau să le spun celor din România că mă identific cu URSS, ca ţară unde m-am născut. Eu am fost cetăţean al URSS. Nu am o identitate regională. Asta nu exclude apartenenţa mea la Basarabia, dar noi am fost educaţi să gîndim că ţara noastră este URSS. Eu am venit din URSS, nu din Republica Moldova. Pentru mine originea este o chestie ce ţine de mit – ce-i aia origine? Originea este o invenţie. Noi credem despre noi anumite lucruri, noi inventăm despre noi anumite lucruri. Eu pot spune că m-am născut în Odessa. Şi? Asta nu are nici o legătură cu adevărul. Tot ce spunem despre trecutul nostru este o combinaţie între adevăr şi construcţie. Eu, Vasile Ernu, la vîrsta de 35 de ani, îmi construiesc trecutul: unele lucruri le scap, altele le omit intenţionat.

O. Ş.: Şi de ce n-ai vrut să spui că eşti născut în Odessa, în această carte?
V.E.: Cum spune un cîntec sovietic: adresa mea nu are oraş şi stradă, adresa mea este / era Uniunea Sovietică. Sigur, fac referinţe la Odessa. Fac referire la spiritul oraşului, un amestec între ruşi, ucraineni, evrei. Dar nu mă ocup în mod special de acest oraş. Nu cred că aş putea să povestesc ceva foarte închegat despre Odessa.

O. Ş.: Dar despre Republica Moldova de ce n-ai măcar un capitol?
V.E.: Am vrut ca publicul românesc să perceapă identitatea sovietică, acel homo sovieticus, dintr-o cu totul altă perspectivă. N-am vrut să introduc elementul naţional şi regional. Românii sînt prea ancoraţi în regional şi naţional. Cartea asta a fost scrisă din perspectiva: noi şi ei. Noi, sovieticii, şi ei, americanii.


A fost ca un exod

O. Ş.: De ce ai venit în România în 1990?
V.E.: Terminasem liceul, tatonam cu o plecare la Moscova pentru a studia filozofia. Acea perioadă era una a regăsirilor originilor comune. Acea deschidere a dus la posibilitatea de a veni şi studia în România.

O. Ş.: Ai făcut parte din primul val de basarabeni care a venit la studii.
V.E.: Da.

O. Ş.: Mai ţii minte cîţi au venit atunci la studii?
V.E.: Eram un tren full. A fost ca un exod. Noi eram primii (sovietici? basarabeni? nu ştiu) care plecam în România. Am fost petrecuţi în Piaţa Centrală din Chişinău, ni s-au ţinut discursuri patriotice, am fost duşi la Ungheni, încărcaţi într-un tren internaţional şi lăsaţi în Iaşi. De acolo am fost preluaţi, pentru a merge spre Cluj, Bucureşti şi Iaşi. Eu am fost repartizat la Iaşi. Am făcut facultatea la Iaşi – şase ani de zile – după care traseul a fost la Cluj, pentru un master şi un doctorat. Iar la Bucureşti am ajuns în 2005.

O. Ş.: Cum te-ai simţit în România?
V.E.: A existat tot timpul o discriminare – fie pozitivă, fie negativă – foarte puternică. Dacă ştiam bine la examen, nu puteam să primesc nota zece, din cauză că eram din Republica Moldova. Dacă nu ştiam lecţia, primeam o notă pe care n-o meritam. De ce? Din cauză că sînt din Republica Moldova. Asta s-a întîmplat peste tot, în toată România. Există un stereotip că basarabenii trebuie trataţi fie cu îngăduinţă, fie trebuie izolaţi, marginalizaţi. Dar asta ne-a şi ajutat. Eu le spun prietenilor mei basarabeni: dacă vreţi să izbîndiţi în România, cultivaţi-vă diferenţa. România e plină de escu, trebuie să facem altceva. Aşa au izbîndit cei de la Planeta Moldova, Pavel Stratan şi cred că va avea succes o fată care a cîntat la mine la lansare, Alexandrina Hristov, de care veţi mai auzi.


Comunismul se discută doar în termeni de dragoste sau ură

O. Ş.: De ce, la 15 ani de la prăbuşirea URSS-ului, ai vrut să scrii această carte?
V.E.: E una din obsesiile mele. Între 1990 şi 1996, experienţa de cetăţean sovietic părea să se îndepărteze de mine. După acei ani, recitind cărţi, analize, mi-am dat seama că experienţa sovietică este una enormă. Şi această experienţă trebuie redescoperită. Ca şi construcţie ideologică şi culturală, Uniunea Sovietică a fost, de departe, cel mai semnificativ proiect modern şi cel mai grandios proiect utopic. În România, s-a păstrat doar obsesia comunismului. Comunismul, în România, nu se poate discuta în termeni de înţelegere. În România, comunismul se discută doar în termeni de dragoste sau ură, ceea ce este un fals: nu trebuie să-l iubim sau să-l urîm. Dreptul nostru este să-l înţelegem şi să ni-l asumăm. Din acest motiv am scris Născut în URSS.

O. Ş.: Ce păstrezi în tine din fosta URSS?
V.E.: Pe mine mă intrigă, în discuţiile cu prietenii mei români, capacitatea lor de a-şi distruge trecutul imediat. Eu îmi folosesc trecutul. Trecutul nostru a fost o valoare, un bun cucerit, trebuie să-l folosim, să-l reciclăm, să-l îmblînzim. Nu trebuie devorat sau respins.

O. Ş.: O nuanţă aici. Sînt patru autori - Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir - care au publicat la Polirom, tot în aceeaşi colecţie în care apari tu, volumul O lume dispărută. Mai există şi Băiuţeii, volumul fraţilor Florian. În cele două cărţi trecutul comunist este revizitat. Ideologia lasă locul amintirii.
V.E.: Sînt de acord că lucrurile încep să se echilibreze. Eu respect mult aceste două cărţi la care te referi. Cred că e un început bun. Meritul cărţilor de care vorbim este de a găsi nuanţe. Politologul Daniel Barbu a scris un studiu foarte intrigant, în care a dovedit cu date sociologice că 80% din populaţia românească, aflată în comunism, a avut de cîştigat. Doar 20% au avut de pierdut. Sînt cinice aceste date. Noi ştim că foarte multă lume a suferit, dar să nu uităm de cei care s-au simţit bine în comunism.

O. Ş.: Tu aprinzi un foc care se poate transforma în incendiu. Am impresia că întregul context românesc îţi este defavorabil. Noi vrem să condamnăm comunismul ca un sistem criminal, s-a făcut şi o Comisie Prezidenţială în acest sens, şi tu vii şi spui: fiţi mai prudenţi, uitaţi-vă la voi înşivă, oameni buni!
V.E.: Sînt multe lucruri de condamnat în comunism. Comisia Prezidenţială este condusă de Vladimir Tismăneanu, un intelectual de marcă, foarte deştept. El simbolizează produsul de lux al comunismului. Nu este vina lui, dar el este un produs al comunismului.

O. Ş.: Ca noi toţi, cei trecuţi de 30 de ani.
V.E.: Da, exact aici doream să ajung. Noi am învăţat în comunism, ne-am format în comunism, de ce nu recunoaştem acest lucru? Viaţa noastră n-a început în 1989. Există acest element biografic – anii de şcoală din comunism la cei trecuţi de 30 de ani. Evident că Vladimir Tismăneanu s-a detaşat de sistem, a vorbit la Europa liberă împotriva comunismului, dar are un trecut în această ţară comunistă.

O. Ş.: Care este soluţia: vine un extraterestru şi condamnă comunismul românesc?
V.E.: Nu, noi toţi trebuie să-l condamnăm. Înainte de a-l condamna, comunismul trebuie înţeles. Ne despărţim de comunism numai dacă îl înţelegem. Pentru mine, comunismul românesc este cel mai neinteresant dintre toate tipurile de comunism. Ar trebui spus un lucru tranşant. Ceauşescu nu a existat. Ceauşescu a fost inventat, produs de către maşinăria politică şi intelectuală românească. Ba mai mult, Ceauşescu e o scriitură pe care am scris-o noi, adică Ceauşescu sîntem noi toţi. Nu ne place să auzim aceste lucruri. Însă cred că aceste lucruri trebuie spuse, regîndite şi asumate. Şi vă mai şochez cu ceva: comunismul din România a fost banal.


Ceauşescu sîntem noi toţi

O. Ş.: De ce a fost banal?
V.E.: Noi am avut un model cultural interbelic, cu accente naţionaliste şi fasciste. Iar în perioada Ceauşescu, s-a folosit un discurs neointerbelic: s-a reciclat naţionalismul. Iar astăzi, mereu şi mereu, ni se bagă în faţă discursul interbelic, ca model cultural valabil. Nu se mai poate ca discursul interbelic să fie dominant. Abia generaţia tînără începe să fie mai detaşată şi faţă de comunism şi faţă de interbelic. Dar, la nivel simbolic, discursul "la putere" în cultură este cel interbelic.

O. Ş.: Să ajungem la ceea ce spui în finalul cărţii. Şi anume că un control politic, existent în comunism, a fost înlocuit de un control economic, cel de astăzi, care este puternic impregnat în oameni.
V.E.: Eu am dreptul să pun în discuţie cele două tipuri de opresiune, cea politică, din comunism, şi cea economică, de astăzi. Noi, ca intelectuali, dacă ne numim intelectuali, trebuie să discutăm şi represiunea din comunism şi represiunea de astăzi. Eu spun că noi sîntem opaci la ceea ce se întîmplă astăzi. Eu mai spun că facem aceleaşi compromisuri pe care le-am fi făcut şi în spaţiul comunist. Lucrul la care ţin eu cel mai mult este să-mi chestionez propriile obsesii.

O. Ş.: De exemplu ce compromisuri facem noi, acum?
V.E.: Tăcem, tăcem, tăcem. Trebuie să punem în discuţie în ce sistem trăim noi. Cred că în România există o mare problemă cu modul de gestionare a opiniilor. E bine să se audă doar anumite lucruri. Despre comunism, toată lumea a spus ceea ce trebuia să se spună. Avem un anticomunism dur, dar, foarte rar, o discuţie despre comunism şi despre vinovaţi.

O. Ş.: Vasile Ernu, guvernul, preşedintele, liderii de partid sînt criticaţi. Sistemul politic românesc este mereu pus în discuţie. Unde este tăcerea?
V.E.: Nu sînt absurd să susţin că astăzi nu există dreptul la opinie. Există. Ceea ce spun eu şi întreaga gîndire critică occidentală este că această maşinărie în care trăim noi este mult mai subtilă cu formele de represiune. Sistemul occidental este văzut ca modelul perfect, bun, valabil, dar acesta trebuie mereu regîndit, criticat, sancţionat.

O. Ş.: Vasile Ernu, gîndeşte-te, totuşi, ce discuţii sînt despre modelul construcţiei europene. În multe state, avem rezultatele referendumurilor de anul trecut, construcţia europeană este criticată.
V.E.: Zi-mi un intelectual care critică noua construcţie europeană!

O. Ş.: Traian Ungureanu. El a spus în diverse articole că sînt mari probleme de integrare europeană, că ţările aflate demult în Uniunea Europeană au dificultăţi, că umbrela UE este neîncăpătoare şi că întreaga construcţie europeană ar trebui regîndită.
V.E.: Da, ok. El nu critică sistemul, ci neputinţa sistemului. Cu toate acestea, discursul oficial este "vrem în Uniunea Europeană", dar nimeni nu discută ce greutăţi vor fi.


Vreau să văd o sticlă de Brifcor

O. Ş.: Cărţii tale i se pot face mai multe reproşuri. Primul: eşti nostalgic!
V.E.: Da, sînt nostalgic, dar numai într-un anumit sens. Cine vorbeşte despre copilărie şi n-are elementul nostalgic? În orice ţine de trecut există un element nostalgic pe care nu poţi să-l lichidezi. Altfel, cartea ar fi fost o făcătură. Dar nu sînt deloc nostalgic, n-aş mai vrea să mă întorc să trăiesc în URSS şi în comunism.

O. Ş.: Totuşi, nu te dezici de URSS, ba chiar spui că "din cînd în cînd mai vreau să iau un bilet spre URSS".
V.E.: URSS a fost patria mea, ţara mea. Ţara aceasta a dispărut. Dar eu mi-o asum. Îmi asum apartenenţa la URSS. Cartea mea are un site, www.nascutinurss.ro, unde nu este doar text, este o arhivă subiectivă, sînt sute de imagini, cum arăta o sticlă, o ciocolată, cum eram îmbrăcaţi la şcoală, poţi vedea sute de afişe, poţi asculta muzică de atunci. Aşa ceva în România nu există. Eu le cer prietenilor mei din România să-mi arate lucrurile din copilăria lor. Vreau să văd o sticlă de Brifcor. Ce le spunem copiilor noştri? Doar condamnăm moral comunismul, ţinem predici? Ce înţelege un copil din şcoala primară despre ce a fost comunismul? Dacă scoţi o carte cu obiectele din comunism, răul, pentru copii, va dispărea, pentru că îi vezi goliciunea. Copiii trebuie să se amuze de obiectele din comunism, nu să li se ţină discursuri despre comunism, pe care ei să le înveţe papagaliceşte. Din acest punct de vedere, Germania a acţionat cel mai bine. Apar sute de cărţi, sînt mari şanse să public şi eu versiunea în germană a cărţii mele. Germania face cel mai bine despărţirea de comunism. A făcut despărţirea de nazism, acum se eliberează şi de comunism. Dar discută despre comunism, cercetează comunismul, au deschis toate arhivele, au o lege a lustraţiei, sînt nuanţe, sînt perspective enorme, sînt filme, se discută normal despre o lume atroce. Filmul Good Bye, Lenin! este făcut pe această direcţie, a despărţirii de comunism printr-un film care să prindă la tineri, pe care tinerii să-l înţeleagă.

O. Ş.: Ce s-ar fi întîmplat cu tine dacă URSS nu s-ar fi oprit?
V.E.: E o întrebare pe care mi-o pun mereu: ce-aş fi făcut în comunism? Cred că m-aş fi comportat la fel, aş fi gîndit destul de apropiat. Compromisurile pe care le fac acum le-aş fi făcut şi în sistemul comunist, iar îndoiala pe care o am acum, aş fi avut-o şi în comunism.

O. Ş.: Uite cîteva exemple de nostalgie, pe care le dezvolţi în carte: îţi aminteşti cu drag de filmele copilăriei, de bucătăria sovietică, despre care spui că era un spaţiu care înlocuia societatea civilă.
V.E.: Aş fi putut fi considerat nostalgic, dacă nu vorbeam despre fiecare amintire într-un mod ironic. Eu lucrez cu acest instrument, ironia, îl ador. În schimb, nu-mi place băşcălia. În România, mi-au trebuit peste zece ani ca să înţeleg discursul din Academia Caţavencu. Pentru mine, băşcălia din Academia Caţavencu a fost, mulţi ani, un fel de înjurătură de mamă. Pentru că acea băşcălie părea făcută de pe poziţii de putere, de pe poziţia celui care deţine adevărul: să-ţi distrugi adversarul fără a-i permite să se apere. Eu chestia asta n-o înţeleg. Eu sînt ironic, nu băşcălios. Eu încerc să arăt că ceea ce am trăit noi ne poate ajuta. Această întoarcere în timp asupra vieţii mele, privind-o fără încrîncenare, mă face să spun şi că au fost foarte multe elemente pozitive.

O. Ş.: Vasile Ernu, te avertizez: toţi anticomuniştii din România îţi vor sări la beregată. Şi vor sări şi la beregata mea. Asta se va reţine: într-un interviu cu Ovidiu Şimonca, Vasile Ernu a spus că în comunism au existat foarte multe elemente pozitive. Dă-mi un exemplu de element pozitiv.
V.E.: Accesul la educaţie a fost deschis pentru oricine. Eu întreb orice cadru didactic ajuns profesor într-o universitate din România: cum a ajuns el, băiat de la ţară, să fie profesor universitar? La Cluj, 90% din profesorii care sînt acum la Universitate şi care au sub 40 de ani nu sînt născuţi în Cluj. Nu discut aici cum era sistemul de învăţămînt, cît de performant era sau cît de îndoctrinat era. Spune-mi, acum, în 2006, cîţi copii de la ţară pot să înveţe într-o universitate? Dacă părinţii sînt săraci, copilul acela, oricît de multă tragere spre învăţătură ar avea, este defavorizat din start. În comunism, copilul de la ţară putea ajunge la facultate. Şi mai este un aspect: degradarea şcolii primare. Astăzi, noi, în România, avem foarte puţini învăţători foarte buni. În URRS, chiar cu toate îndoctrinările, copii făcuţi prea de timpuriu pionieri, şcoala primară era foarte bună. În comunism, ca să mai dau un exemplu care să contrarieze, un copil isteţ punea între paranteze ideologia, şi citea cărţi bune. Astăzi, copiii din România nu se duc la cărţi: cultura lor principală este televizorul. Ceea ce vreau eu să spun este să fim un pic mai detaşaţi faţă de această încrîncenare. Şi vreau să mai spun că lumea în care trăim poate fi la fel de periculoasă, sînt pîrghii la fel de puternice, că se întîmplă şi astăzi lucruri la fel de urîte. Eu nu ridic în slăvi comunismul şi nu laud capitalismul. Eu spun doar că noi ne-am format în comunism şi că, astăzi, nu trăim în "cea mai bună dintre lumile posibile". Trecutul mă interesează pentru a înţelege mai bine prezentul. Cartea chestionează trecutul în perspectiva înţelegerii prezentului.

O. Ş.: Ce mai este acum fosta URSS?
V.E.: În primul rînd, se discută foarte puţin despre cum s-a dizolvat acest colos. Practic, nişte oameni au decis, la o bere sau la o vodcă, să dispară imperiul. Maşinăria încă funcţiona, dar ei au decis să oprească acest sistem. Eu spun în carte: comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Astăzi, putem spune că, în Rusia, s-a trecut de la un sistem birocratico-poliţienesc la un sistem nomenclaturisto-oligarhic. Ţările Baltice au adoptat cel mai repede modelul neoliberal, în Rusia este o nebunie, ţările din Caucaz ar vrea să se democratizeze, dar nu prea pot, iar în Republica Moldova, avem un Partid Comunist, care gîndeşte pro-european. Am făcut acum un an un interviu cu Voronin, pentru un post de radio german, şi el vorbea ca orice birocrat de la Bruxelles, despre integrarea europeană a Republicii Moldova, despre drepturile omului.

O. Ş.: La Chişinău ai vrea să faci o lansare?
V.E.: Da, am mulţi prieteni acolo. Şi mai vreau lansări la Cluj şi la Iaşi, oraşe în care am locuit.

O. Ş.: Ai ştiut că vei avea acest titlu, Născut în URSS, înainte de a te apuca de scris?
V.E.: Proiectul se numea, de la început, Născut în URSS. Eu le-am propus prietenilor mei, născuţi în URSS şi răspîndiţi în toată lumea, să scriem împreună o carte. Proiectul comun n-a funcţionat. Aşa că am început să scriu eu singur. Din noiembrie 2005, timp de două luni, m-am documentat – a fost o chestie de reactivare a memoriei. Trei luni am scris şi o lună a durat redactarea şi tiparul. Practic, în şase luni proiectul meu a fost încheiat.

O. Ş.: Ce urmează?
V.E.: După Născut în URSS, care este debutul meu în volum, trebuie – nu-i aşa? – să scriu, anul viitor, o carte intitulată Trăit în România.


Orice gleznă dezgolită crea tulburare erotică în mentalul colectiv

O. Ş.: Ce nume de băutură din cele pe care le descrii în carte îţi place?
V.E.: "Cipok" îmi place cum sună. La fel, îmi place "Goneşte ursul din bîrlog". Sînt combinaţii între vodcă şi bere, acesta este amestecul cel mai utilizat. "Goneşte ursul în bîrlog" este aşa: începi cu bere, după fiecare înghiţitură se pune vodcă, şi la sfîrşit berea este înlocuită de vodcă.

O. Ş.: La gust, tu ce preferi?
V.E.: Apa plată.

O. Ş.: Serios?
V.E.: Da, foarte serios. Şi nici nu recomand nimănui asemenea combinaţii.

O. Ş.: Ai două capitole extraordinare intitulate Sexul în URSS. Să te citez: "Ce poate fi mai sexy decît glezna mitralioarei Anka, ce se spală pe picioare în rîu şi pe care o vedem numai noi, poporul sovietic?". Curat sex, coane Vasile!
V.E.: Mi se permite o paranteză? În Uniunea Sovietică sistemul comunist a fost pe bune, nu s-a construit pe oportunism, ca aici. Masa critică, masa dominantă a crezut, şi-a asumat comunismul. Oamenii au murit pentru comunism. Revoluţia din Octombrie a fost o înfruntare între fraţi, între albi şi roşii, acolo a curs sînge, n-a fost nimic trucat. Ideea revoluţionară a biruit prin luptă. Lenin a fost respectat ca un erou. Treptat, au apărut oportuniştii, ca peste tot, ca în România.

O. Ş.: Al Doilea Război Mondial a creat un nou val de oameni care să creadă în comunism?
V.E.: Al Doilea Război Mondial a fost un element-cheie pentru comunismul sovietic. Cine vrea să studieze spaţiul sovietic nu poate să nu ia în seamnă Al Doilea Război Mondial. Războiul pentru apărarea patriei, cum l-au numit sovieticii, a fost perceput ca o invazie străină asupra spaţiului sovietic şi ca un sacrificiu enorm. Practic, URSS a ieşit din război cu cele mai mari pierderi, au murit peste 20 de milioane de oameni. Pe de altă parte, în URSS, războiul a fost considerat o victorie a sovieticilor asupra lumii întregi. În mentalitatea din URSS, sovieticii au fost învingătorii absoluţi ai războiului. În URSS, americanii au fost percepuţi ca laşi pentru că au intrat tîrziu în război, doar cînd au înţeles că URSS ar fi putut ieşi învingătoare în toată Europa. Aliaţii nu au avut curajul să deschidă un al doilea front mult mai devreme. Lucrul ăsta ar fi schimbat fundamental datele problemei. Poate că n-am fi avut o jumătate de Europă sub comunism.

O. Ş.: N-au profitat sovieticii de victoria din război pentru a se instala în jumătate de Europă?
V.E.: Au profitat, fără îndoială. Dar, la început, sovieticii nu aveau în gînd ideea "exportului de revoluţie". URSS dorea doar să-şi refacă teritoriile din vechiul Imperiu Ţarist. De aceea, am pierdut Basarabia. Dar nu exista un proiect de extindere, cel puţin datorită faptului că aripa Troţki – care era pentru expansiune şi export de revoluţie – fusese înlăturată de Stalin. Aripa Stalin a fost pentru consolidarea sistemului în interior: aliaţii au favorizat drumul sovieticilor spre mijlocul Europei. Abia cînd Aliaţii au intervenit, URSS s-a oprit la Berlin, deşi URSS putea ocupa Franţa, unde era un mediu propice ideilor bolşevice. Amintiţi-vă ce bine se scria de Stalin, după război, în mediile intelectuale franceze.

O. Ş.: Revenim la sex!
V.E.: Revenim! Sexul la sovietici era privit printr-o perspectivă ascetică. În primi ani revoluţionari se discuta despre lichidarea familiei şi s-a început un proiect. Motivaţia era că noi toţi sîntem tovarăşi de drum şi trăim în comunism, iar sexul este pentru reproducere şi nu pentru plăcere. Familia trebuia lichidată pentru că se considera că este un produs burghez, cultiva individualitatea soţ-soţie în detrimentul proiectului comun al comunismului. Nu s-a reuşit lichidarea familiei, dar s-au instituit reguli severe. Eu exemplific dintr-o broşură comunistă cum trebuia să se facă sex în URSS: să nu fie prea des, să nu se facă din plăcere, să se facă în interes de clasă, iar sexul să nu fie arătat, descris. Au dispărut elementele vizuale. O femeie nu trebuia arătată în frumuseţea ei, ci îmbrăcată cît mai uniform, cît mai şters, fără goliciuni. Dar fiinţa umană are puternic impregnat un element erotic. El nu poate fi controlat, stăpînit. Dimpotrivă. Această învelire a corpului uman a creat un puternic sentiment erotic: orice gleznă dezgolită crea tulburare erotică în mentalul colectiv. Nu mai vorbesc de expuneri mai mari. Cînd a apărut filmul Şatra s-au văzut, cîteva secunde, sînii dezgoliţi ai eroinei principale. Toată lumea roşea, pufnea, comenta. Iar în filmul Micuţa Vera s-a arătat, prima oară într-un film sovietic, o scenă de sex cu partenera deasupra bărbatului.

O. Ş.: În ce an era?
V.E.: În 1987.

O. Ş.: Te-ai dus să vezi Micuţa Vera pentru că ai auzit de acea scenă erotică?
V.E.: Cred că da. Eu am văzut Micuţa Vera de două ori. Nu e un film foarte bun, au fost filme care au jucat un rol mult mai puternic. Dar acel act sexual era un afront la adresa obsesiei sexuale reprimate. Micuţa Vera era unul din primele filme cult, care dădeau nuanţa lumii pe care o părăseam şi a noii lumi în care intram. Era perioada perestroika, una dintre cele mai prolifice. A fost o perioadă excelentă, a pregătit schimbările radicale. Noi, cînd am venit în România, ne-am confruntat cu o lume nepregătită. Noi eram dezmorţiţi bine, trăiam într-o lume normală. Prin perestroika, am putut să ne exprimăm. În România, în 1990, mai mult se urla, existau tot felul de fobii, n-aveai cu cine să discuţi pentru că toată lumea striga. În URSS, zăgazurile fuseseră rupte în anii 1985-1987. Era perioada adolescenţei noastre, puneam în discuţie orice. Încă nu aveai voie să-l critici pe Lenin, dar lucrurile mergeau în acea direcţie. Or, România nu avusese o perestroikă, se trezise la viaţă fără să ştie să meargă, fără să ştie să discute, fără să ştie să înţeleagă.


(Interviul a apărut în revista Observator Cultural, iunie 2006)