Maia Morgenstern: Filmul lui Mel Gibson nu a fost o trambulină pentru cariera mea

"Filmul lui Mel Gibson nu a fost o trambulină pentru cariera mea", mărturiseşte Maia Morgenstern. Actriţa a stat de vorbă cu ELLE despre teatru, familie şi patimile de după Patimile lui Iisus.


ELLE: Mi se pare că de destul de multă vreme în teatrul românesc lipseşte acea efervescenţă care se manifesta pe cînd Andrei Şerban monta Trilogia antică.
Maia Morgenstern: Era o emulaţie spirituală, era un entuziasm, nu eram încă dezamăgiţi, eram bolnavi de speranţă, era un suflu nou, un spirit nou, proaspăt şi îl percepeam ca atare şi ne implicam ca atare, actori de generaţii diferite, vorbim de 16 ani în urmă... Eu merg la teatru şi în calitate de spectator şi atunci cînd, din motive subiective sau obiective nu pot să o fac, chiar sufăr. Un moment de efervescenţă cred că a fost Festivalul de Teatru de la Sibiu, un proiect de mare anvergură şi foarte ambiţios.

ELLE: Aşadar, teatrul nu se află într-un con de umbră.
M.M.: Nu, nu, cu condiţia ca noi, cei care ne aflăm implicaţi în teatru, în spectacol, să ne luăm în serios şi să nu ne lăsăm copleşiţi de necazuri, de cinism, să nu ne lăsăm învinşi de propriile noastre frustrări şi să ne păstrăm convingerea că avem ceva de spus. Şi dovada că asta se întîmplă e felul în care publicul ne aşteaptă şi ne primeşte. Întîmplarea face să mă duc în diverse colţuri ale ţării, unde oamenii vin la teatru cu aşa o nevoie şi o dorinţă... Noi, cu un spectacol, deschidem o uşă, intrăm într-o casă de cultură dărăpănată, dar care are o acustică formidabilă, sau în alta cu o sală de bal imensă, cu oglinzile sparte şi cu parchetul desfundat. Pare aşa, un entuziasm de paradă, dar nu e...

ELLE: Se spune că actorul român este foarte bun în teatru şi nu atît de bun în film.
M.M.: E o prejudecată.

ELLE: Mă întrebam însă dacă nu acesta este unul dintre motivele pentru care actorii români primesc roluri modeste în producţiile internaţionale realizate în România. Chiar dvs. remarcaţi într-un interviu ce s-a întîmplat în Cold Mountain, unde actorii români fac doar figuraţie.
M.M.: În sensul ăsta, da. Şi lucrul acesta s-a întîmplat la multe alte producţii.

ELLE: Dar nu fiindcă sînt românii slabi actori de film au primit roluri de mîna a doua.
M.M.: Nu, e o întîmplare. Sigur că te poţi gîndi, te întrebi de ce a fost aleasă România ca locaţie - că-i frumoasă, precis... Actorii noştri de primă mărime sînt folosiţi în producţii mai bune, mai rele, mai mult sau mai puţin notorii - sub nivelul lor, sub cota lor, şi financiar, şi artistic. Se poate ca - nu trag concluzii, e o idee, nu o sentinţă - actorul să fie mai curînd folosit şi mai puţin lăsat să-şi exprime creativitatea în timpul filmărilor. În teatru, odată întîmplîndu-se premiera, chiar dacă eşti foarte de acord să respecţi toate indicaţiile regizorale şi nu pregăteşti vreo revoltă, se întîmplă ca spectacolul să înflorească, spuneţi-i cum vreţi mai poetic, să iasă din hăţurile imediate, din mîna forte a regizorului, ceea ce uneori e bine, alteori e rău. Că uneori se vede tuşa şi mîna de fier a regizorului e foarte bine, dar poate că şi mîna de fier într-o mănuşă de catifea dă la fel de bine de multe ori. Poate că actorul nu este conştient că are aripi care se pot întinde un timp.

ELLE: Sînteţi un actor docil?
M.M.: Sînt un actor care îşi propune să facă parte integrantă din visul creatorului de teatru. Nu vin la un meci de box. Se poate întîmpla să duc mai departe visul regizorului - că ajung să fac atît de organic parte din poveste că o duc mai departe, dar buna credinţă e totală. Nu ştiu dacă asta înseamnă că sînt docilă sau rebelă... Cînd făceam Balanţa cu dl Lucian Pintilie aveam şansa să greşesc, să-mi vină idei, să le duc pînă la capăt sau nu; trăgeam 20 de duble, cît era nevoie, graţie Maestrului Pintilie, care ştia să-ţi dea şi ţie sentimentul că poţi.

ELLE: Jucaţi în continuare în spectacole în oraşe mari şi mici. Cum de mai faceţi acest lucru după ce aţi jucat în Patimile lui Iisus, în regia lui Mel Gibson?
M.M.: Dar poate că am jucat în Patimile... tocmai pentru că fac asta. Poate că dl Mel Gibson m-a ales tocmai pentru asta, pentru că am curajul to reach the unreachable stars.

ELLE: Pînă la urmă, a fost sau nu o trambulină pentru cariera dvs. rolul din Patimile...?
M.M.: Nu. Vă spun cu toată sinceritatea, nu. Am primit mărturii, scrisori, înjurături din partea criticilor, sînt lucruri la care mă raportez, care mă emoţionează, care mă determină, schimbă ceva în mine... Filmul a fost văzut de milioane de oameni şi gîndul, cred lucrul acesta, gîndul atîtor oameni care a mers către mine în acest fel, care au fost emoţionaţi de prestaţia mea, de felul meu de a fi acolo, da, e o trambulină pentru sufletul meu.

ELLE: Dar bănuiesc că aţi avut anumite aşteptări de la acest rol. Cum vedeaţi etapa următoare?
M.M.: Cu foarte multă speranţă. Au venit lucruri foarte interesante, nu imediat... Evident că aştept lucruri importante, dar cînd am făcut Patimile... nimeni nu putea şti ce impact va avea filmul, ce succes... Eram convinşi şi conştienţi că lucrăm la o operă de artă, asta-i limpede, dar care va fi impactul ei ulterior...? Dar să-ţi doreşti proiecte importante, precis da. Am refuzat nişte prostii, nişte tîmpenii - şi asta, da.

ELLE: Era mai simplu dacă aţi fi locuit în Los Angeles? Aţi luat în calcul vreun moment posibilitatea de a vă muta în SUA?
M.M.: Nu ştiu, nu...

ELLE: Dar filmul este o mare bilă albă, ca să zic aşa, pentru CV-ul dvs.
M.M.: Nu ştii niciodată. Din multe puncte de vedere şi pentru foarte multă lume, poate fi o bilă foarte neagră. În Los Angeles, nu m-au lăsat să mă duc la premieră, era poliţia călare, erau manifestaţii împotriva filmului. Lucrurile sînt mai complicate. Pentru mulţi producători poţi fi definitiv pe o listă neagră - nu am această certitudine. E un lucru pe care mi-l asum, bun sau rău, acest film.

ELLE: Am citit că evreii au fost foarte ofensaţi de acest film...
M.M.: Da, au fost mari probleme...

ELLE: Filmul era dat ca favorit la Oscar în 2005. Pînă la urmă a primit trei nominalizări şi nu a obţinut nici un premiu. S-a speculat că s-a întîmplat aşa fiindcă a deranjat comunitatea evreiască - şi evreii sînt foarte influenţi în industria filmului. Ce credeţi, a existat o conspiraţie împotriva filmului?
M.M.: Pe dl Mel Gibson l-a interesat foarte mult ca filmul să fie văzut. El are Oscar, nu vă îngrijoraţi, el are Oscar. Dar filmul a fost foarte văzut, deci... mission accomplished.

ELLE: Am citit în Dilema Veche o cronică a dlui Andrei Pleşu la Patimile..., în care spune: "Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte (...) Nici minunata noastră Maia Morgenstern n-a fost bine sfătuită. I s-a spus, probabil, că fiind sfîntă şi avînd preştiinţa sau intuiţia transumanităţii lui Iisus, ea nu trebuie să perceapă atrocele lui suferinţe cu un banal patos lumesc. În consecinţă, o vedem afişînd mereu un soi de indispoziţie sobră, pendulînd între stupoare şi insensibilitate". Cum aţi primit această critică?
M.M.: Este poziţia domniei sale. Trebuie citit tot articolul. E limpede că pe dl Pleşu filmul l-a afectat, l-a durut, l-a aruncat complet în altă parte. Asta e opinia dumnealui şi eu nu pot decît să o accept. E atît de departe de poziţia regizorului şi de mesajul filmului... Filmul este un unul profund politic şi cu un foarte serios substrat social. Vorbeşte de manipularea maselor, după părerea mea, despre politicieni corupţi, despre lideri religioşi corupţi, despre formatori de opinie corupţi, care zăpăcesc minţile unor oameni aflaţi într-o stare de mizerie şi de confuzie totală, cum era acel popor evreu aflat sub dominaţie romană - Pax Romana, mai rar atît de bine surprinsă ca în filmul lui Mel Gibson. Soldaţii romani torturau de dragul de a tortura. Pentru mine tot filmul este foarte simbolic. Dar pe unii îi poate trimite pur şi simplu în altă direcţie. Au fost oameni care au uitat că eu sînt actriţă, că am fost chemată acolo să interpretez un rol şi n-au mai vrut să vorbească cu mine. Eu ce pot să fac decît să regret că fac oamenii să sufere?

ELLE: Comunitatea evreiască de la noi v-a blamat în vreun fel?
M.M.: Nu, comunitatea evreiască de la noi este formată din oameni inteligenţi, luminaţi şi deschişi.

ELLE: Aţi jucat-o pe mama lui Iisus, pe mama lui Morgan în Chicago, pe mama lui Camus, pe mama lui Hermann în filmul Love is a Survivor, pe mama lui Mansfeld... Este acest fapt o consecinţă a specializării actorului, care se manifestă în film şi acum, iată, şi în teatru?
M.M.: Mama lui Morgan nu prea are legătură cu mama lui Iisus, deci nu sînt în pericol să mă plafonez. Însă e clar că nu mai pot juca acum nişte copile. Dar e evident că dacă ai fost remarcat cu un rol aparţinînd unui anumit gen, mulţi regizori şi producători vor merge la sigur. Cînd Greta Garbo a îndrăznit să joace comedie, cariera ei a explodat - să vezi Sfinxul rîzînd, cu ce ocazie? Lucrurile s-au mai relaxat pe vremea noastră. În ce mă priveşte, lupt cu această prejudecată, uneori cu succes, alteori cu naivitate, cîteodată fac greşeli, dar nu vreau să mă las cantonată într-un anumit gen de rol.

ELLE: Am citit într-un ziar că deplîngeaţi soarta actorilor români mari care apar doar în reclame. E reclama o postură degradantă pentru un actor?
M.M.: Să nu înţelegeţi că-i condamn pe actori. Mi-e jale de spectatorul de la Topliţa şi de la Zimnicea, e degradant şi frustrant pentru el să-şi cunoască marii actori numai prin intermediul unor reclame. E jalnic să nu-i ştie decît din reclame pe actori care au creat o lume, au făcut roluri excepţionale. Evident că şi în reclamă e acelaşi talent, dar e prea puţin... Subliniez, nu condamn, nu, nici măcar nu deplîng - de ce să nu facă reclame, joacă un personaj, e vorba şi de bani, desigur... Dar e vorba de impactul pe care îl are artistul asupra publicului, cu atît mai mult cu cît e un nume mare. Sigur că e nevoie de doamne drăguţe, de chipuri plăcute, de bebeluşi, dar cînd un mare actor îşi pune numele, figura, vocea, ce-o avea el pe un produs, asta ar trebui să ne dea de gîndit. Actorii trebuie să devină conştienţi de impactul şi de puterea pe care o au asupra conştiinţei ochiului.

ELLE: În cîte spectacole jucaţi în momentul acesta?
M.M.: În Rubayatele, în primul rînd, că asta e ocazia cu care stăm de vorbă. Rubayatele lui Omar Khayyam este expresia dragostei şi a felului în care mi se deschide sufletul atunci cînd citesc, atît de rar, iertată să fiu, poezie. Şi s-a întîmplat să întîlnesc poezia lui Omar Khayyam şi atîta dragoste am şi atîta recunoştinţă pentru toată generozitatea şi toleranţa - vorbe de care atîta s-a abuzat, că ele s-au uzat, ca să-l citez pe Shakespeare. E iubirea de viaţă, trăieşte, bucură-te de clipa asta, nu se sfîrşeşte lumea dacă mai bei un vin din cînd în cînd. Sînt lucruri care mă impresionează şi pe care încerc să le spun mai departe. E un rol de suflet şi mă bucur că am avut ocazia să-l joc la Sibiu. Am fost invitată de compania Murfatlar România la Festivalul de Teatru de la Sibiu şi nu ştiu dacă aş fi mers dacă n-aş fi văzut atîta suflet şi dorinţă în ochii şi vorbirea celor care s-au ocupat de proiect. Sînt impresionată că un mare producător de vinuri din România s-a gîndit la Omar Khayyam că e poetul vinului, poetul dragostei, filozoful, matematicianul, astrologul... E dovada că nu sîntem pierduţi, că mai există oameni şi companii cărora le pasă de cultură.

ELLE: Mai jucaţi în Astă seară Lola Blau?
M.M.: Joc, vai, ce bine-mi pare că-mi aduceţi aminte. Joc Lola Blau de 13 ani. În curînd o să-i sărbătorim majoratul...

ELLE: Nu intervine rutina după atîta timp?
M.M.: Se poate să intervină şi rutina, după care spectacolul renaşte. Vin cu trei ore înainte de spectacol, repet toate cîntecele, repet mişcarea...

ELLE: Chiar şi acum, după 13 ani?
M.M.: Mai ales acum, după 13 ani, cînd avem cu 13 ani în plus faţă de acum 13 ani cînd aveam cu 13 ani în minus. Între timp am mai născut doi copii... Apoi joc în Chicago, Psihoză, Şase personaje în căutarea unui autor, Tango final, unde joc împreună cu fiul meu, Tudor Aron Istodor...

ELLE: Cum faceţi faţă fizic, de unde aveţi energia? Şi de ce atît de multe piese?
M.M.: Dar nu sînt atît de multe. Ieri eram într-un taxi şi şoferul părea că e destul de bine informat despre teatru, actori, activitatea lor, chiar şi vieţile lor personale. Şi îmi spune: "Dvs. v-aţi retras..." "Nu m-am retras", zic. Nu m-am apucat să mă iau la harţă cu el. Zice: "Eu mergeam la teatru, acum nu mai am vreme, mai mult cu televizorul..." Uite de-aia joc şi în Cafeaua domnului ministru, care este un spectacol de asemenea controversat, e un pamflet foarte actual, şi mergem cu el din tîrg în tîrg, ca-n commedia dell'arte. Improvizăm - o masă, două scaune, cîteodată nu găsim două, dar unul e musai să avem, o geantă, o pungă, două drapele, le încărcăm într-un portbagaj de maşină... Piesa e de Horia Gârbea, dar între timp politicul a avut timp să ne dea atîtea motive de improvizaţie, atîtea surse de comic, de ironie... De la teatru absurd am ajuns la o comedie de un realism năucitor.

ELLE: Fiul dvs., Tudor, vă calcă pe urme.
M.M.: Nu, el merge pe drumul lui.

ELLE: Îi e greu, îi e uşor să fie fiul Maiei Morgenstern şi să fie şi actor?
M.M.: Uşor nu-i e din multe puncte de vedere. În primul rînd, fiindcă nu i-am gătit supe cîte ar fi trebuit. Şi nici celorlalţi copii nu le acord suficient timp - uite cum stăm acum şi despicăm firul în patru, în loc să fiu cu fetele afară în parc.

ELLE: Breasla actorilor cum l-a primit pe Tudor?
M.M.: S-a bucurat de încredere. A jucat în regia maestrului Ciulei, a jucat la dl. Pintilie... (în mediu-metrajul Tertium non datur)

ELLE: Aveţi trei copii...
M.M.: Deocamdată.

ELLE: Deocamdată? Veţi mai face copii?
M.M.: Este un gînd pe care nu-l alung.

ELLE: Privindu-vă copiii puteţi spune că aţi luat tot ce e mai bun de la bărbaţii care au trecut prin viaţa dvs.?
M.M.: Nu aşa mă gîndesc. Şi nu fac bilanţuri. Copiii sînt copii şi viaţa mea e foarte interesantă, vă rog să mă credeţi... Mă aduc cu picioarele pe pămînt. Cînd se întîmplă nu ştiu ce dramă, că nu ştiu cine a scris nu ştiu ce într-un ziar, că nu ştiu ce opinie a apărut în nu ştiu ce articol, face o vulpiţă de-asta mică una nefăcută, de nu mai contează nimic - dă-i, fă-i, scade-i febra, trateaz-o...

ELLE: Familia este, deci, un refugiu.
M.M.: Acuma să nu credeţi că eu am făcut copii ca să am un refugiu. Nu, copiii mei nu sînt un adăpost de ploaie, nu asta vreau să spun. Simt o nevoie imperioasă să am copii. Asta mă caracterizează pe mine, nu e nici o reţetă, nici un sfat... Aşa am fost eu la un moment dat al vieţii mele.


(Interviu realizat de Doru Iftime, preluat din ELLE, iulie 2006)