Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe o bucată de gheaţă


Eduard Ţone

27.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
S-a urcat pe o bucată de gheaţă. S-a căţărat cu unghiile şi a pătat albul transparent cu picături de sânge care au găurit aproape instantaneu suprafaţa lucioasă. Acum e sus şi priveşte lumea cu ochiul său albastru de sticlă.

În stânga, departe, e Maria. Îi vede profilul lipsit de spectacol şi îi simte bătăile inimii. Rapide, gâfâite, neliniştite. E îmbrăcată în pantalonii bej pe care i-a primit de la el. Are ochii închişi.

În faţă e marea. O mare cenuşie cu pete vineţii la mal, precum faţa unui bolnav de lupus. Alge. Foarte multe alge. A înotat cândva printre alge, a simţit atingere de meduze scârboase. A dat din mâini încercând să scape cât mai repede din coşmarul care mai târziu avea să-l hăituiască vreme de câţiva ani însă firicelele verzi şi alunecoase îl prindeau ca în pânza unui păianjen fălcos şi uriaş.

În dreapta e gara. Singurul tren care a oprit vreodată în ea a plecat de mult lăsând în urmă miros de zambile proaspăt culese amestecat cu parfum de fontă cărată în roabă de muncitori transpiraţi. Gara e pustie. Are un ceas ale cărui limbi au ruginit de-un veac la ora 11 şi 11 minute. Casa de bilete e deschisă şi poate vedea clar, dacă întoarce un pic capul, două bilete de tren portocalii aruncate dincolo de sticla murdară a ghişeului.

În spate e viaţa lui. O pădure. Când era mic şi citea poveşti cu feţi-frumoşi se minuna întotdeauna cum eroul cel bun, care călărea în neştire ferindu-se de zmeul ce-l urmărea, arunca în urmă o perie şi aceasta se transforma într-o pădure ce-i mai stopa elanul căpcăunului. Ar fi vrut să aibă şi el o perie dintr-aia când va fi crescut. Neapărat o perie roşie. Între timp şi-a împovărat existenţa cu ani şi în spatele lui s-a înălţat o pădure fără ca nimeni să arunce vreo perie. Şi fără ca nimeni să-l fugărească. Dacă şi-ar întoarce faţa către pădure ar vedea clar o potecă, deloc dreaptă, deloc pietruită, deloc lină, deloc cenuşie care se scurge pe sub foarte multe poduri. Poduri de piatră, de lemn, de fildeş, poduri de aur, de bronz, poduri de caşcaval, de mărgăritar, poduri de curcubeu, de carne, de tăcere. Toate podurile sunt păzite de cai. Cai fără şa. Cai albi, suri, cai de indieni, cai de circ, cai de ţigani, de curse, roibi, pur-sânge, Pegaşi, cai de brazdă, cai de armată, de regi, cai liberi.

Dar el nu întoarce capul. Acum stă pe bucata de gheaţă care începe să se topească încet, ca un băiat care transpiră în camera bunicilor, supraîncălzită de sobă. Ar vrea să pornească. În stânga e Maria. În faţă e marea. În dreapta e gara. În spate e pădurea. Mai există vreo direcţie? Mai există vreun zâmbet?

O pasăre albastră ţipă scurt. Undeva, sus, norii se deschid ca o femeie pregătită de prima ei dragoste.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer