Unu - Locuitorii castelului
Eu sunt Alex. Trăiesc într-un castel, pe o stradă îngustă, cu trei treceri de pietoni şi cu foarte mulţi porumbei. Nu, nu tot castelul e al meu. Eu am două camere, destul de mici, cu pereţi vopsiţi aiurea. Partea bună e că, odată cu cele două camere, am acces la turnuleţ. Este turnuleţul care defineşte castelul şi care-i face pe oameni să se oprească în dreptul porţii, să privească în sus şi să se întrebe zâmbind conspirativ: "Oare ce prinţesă îşi duce zilele în acel turn, aşteptând prinţul copilăriei sale?". Din păcate în turnuleţul meu nu trăieşte nici o prinţesă şi nici condurul vreuneia nu a călcat vreodată acolo. Dar poate că lumea chiar m-ar lua în serios dacă într-o zi mi-aş pune o armură adevărată - am auzit că există armuri de vânzare, pe mulţi bani - şi mi-aş roti ameninţător paloşul de câteva ori pe zi în timpul săptămânii şi de mai multe ori în week-end, strigând la demoni cu feţe de îngeri şi îmbiindu-i, cu o figură cruntă, la luptă dreaptă.Castelul în care trăiesc mai este populat de câteva persoane admirabile. Una dintre ele este Virginia. Virginia are peste 40 de ani şi este virgină. Asta nu o împiedică să poarte pe faţă un zâmbet şmecheresc şi permanent. Nu ştiu de unde şi l-a cumpărat - gurile rele spun că a venit cu el dintr-o călătorie de trei luni în Alaska - dar îi stă bine. Virginia are un şoarece pe care l-a botezat Tataie şi pe care în fiecare dimineaţă îl scoate la plimbare, legat cu o sfoară lungă. Tataie e cel mai mahăr dintre şoarecii oraşului - are totdeauna o atitudine triumfătoare şi, mai ales, tolerantă vizavi de pisicile străzii. Când Virginia trece cu Tataie pe lângă vreun motan cu ochi albaştri aflat în plin proces de scărpinare, acesta rămâne paralizat, cu mustăţile blegindu-se vizibil. Virginia spune că, într-o altă viaţă, Tataie a fost lucrător la hingheri. Nu ştiu de ce spune asta, însă o cred, pentru că altceva mai bun n-aş putea scoate din acest lucru. Virginia are trei pulovere tricotate de ea cu o pereche de andrele argintii-coclite şi cel mai bine îi stă în cel turcoaz. Întotdeauna când ne întâlnim întâmplător la micuţul magazin din dreptul castelului, sau pur şi simplu pe stradă, şi este îmbrăcată cu puloverul turcoaz, îmi place să-i spun, pe un ton în crescendo: "Ce bine arătaţi astăzi, domnişoară Virginia! Puloverul acesta vă vine foarte bine!". Şi în acel moment zâmbetul ei dispare, dispare complet, ca şi cum o mână nevăzută i-l fură, iar eu ştiu că atunci e încântată şi mulţumită şi fericită şi că prima oară când o să facă dulceaţă de nuci o să-mi bată încetişor la uşă de şapte ori şi o să-mi întindă un borcănel violet - Dumnezeu ştie de unde are Virginia o întreagă colecţie de borcănele violet! - plin cu dulceaţă de nuci verzi - Dumnezeu ştie de unde are Virginia mereu nuci verzi chiar şi atunci când nucile sunt portocalii sau negre sau nu sunt!
Un alt locatar al castelului este Pimpi. El are o cămăruţă la parter, cum intri pe poartă în stânga. Uşa cămăruţei sale are trei vizoare. Vizoarele nu sunt aşezate, aşa cum aţi crede, unul sub celălalt sau unul lângă celălalt. Primul vizor este jos de tot, la câţiva centimetri de podea. Pimpi spune că l-a aşezat acolo deoarece pentru el cel mai important lucru la un om este încălţămintea. Prin urmare doreşte de fiecare dată să vadă ce fel de pantofi poartă cel care-i sună la uşă. Dacă trece de testul primului vizor - şi aici Pimpi păstrează foarte bine secretul cu privire la cum trebuie să arate pantofii pentru a trece testul - urmează încercarea celui de-al doilea vizor. Acesta este plasat undeva în dreptul curelei de la pantaloni. Explicaţia lui Pimpi e logică: după încălţăminte, trebuie să vadă mâinile. Cine nu are mâini "corespunzătoare" nu are dreptul de a-i intra în casă, de a-i atinge mobila veche şi de a-i mângâia haina din blană de nutrie - ultimul obiectiv din obligatoriul tur al locuinţei pe care Pimpi îl impune oricărui nou venit. În fine, al treilea vizor are o locaţie un pic mai dificilă. Este pe pragul de sus, montură fină în lemn masiv, un pic mai mare ca celelalte două, având o poziţie verticală. Printr-un complicat sistem de lentile, Pimpi reuşeşte să vadă ţeasta vizitatorului. Am uitat să vă spun: Pimpi este un fel de ghicitor, un fel de Tata Omida al străzii. Pimpi ghiceşte în chelii. Ani de-a rândul a ghicit cu succes în cheliile vecinilor. Ani de-a rândul bărbaţi de tot felul şi-au petrecut cheliile, mai mici sau mai mari, prin faţa ochilor lui Pimpi, cu speranţă şi nădejde, visând cu ochii deschişi la un viitor pozitiv prezis de Pimpi. Pentru că ceea ce ghicea Pimpi în chelie era literă de lege. Îţi ghicea că-ţi moare soacra? Peste trei săptămâni îl chemai la parastas. Îţi ghicea că are să-ţi cadă la aşternut o damă de pică? În câteva zile loveai porţile dulcelui rai femeiesc. Îţi ghicea că o să dea norocul peste tine? Puteai liniştit să joci la loterie orice numere, câştigul era asigurat. Singura condiţie era să ai un cât de mic început de chelie. Pletoşii n-aveau ce căuta la ghicitor şi, deşi nu recunoştea niciodată, Pimpi era incapabil să ghicească în plete. Aşa se explică existenţa celui de-al treilea vizor. După reguli ştiute doar de el, Pimpi execută o scanare rapidă a ţestei vizitatorului după care, în funcţie de anumite coordonate finale, decide dacă e cazul să deschidă uşa. De fapt, dacă ai trecut de primele două vizoare, testul cu chelia e o simplă formalitate, pentru că poţi intra în cămăruţa lui Pimpi chiar dacă nu posezi o chelie sau pur şi simplu te-ai născut femeie. Am decretat într-o zi în care greierii discutau pe teme economice în turnuleţ că Pimpi este cel mai interesant om pe care l-am cunoscut vreodată şi asta chiar dacă de multe ori nu-mi răspunde la "Bună dimineaţa!", preferând să-mi arunce o privire chiorâşă şi să bolborosească, numai el ştie de ce, fraza cu care a agăţat în tinereţe singura femeie din viaţa lui, acum patruzeci şi patru de ani: "Păpuşă, ţi-e bine cu pieptenii-n soare?".
Ar mai fi cineva care locuieşte în castel, în aripa de nord, numai că despre acest locatar îmi vine cam greu să vorbesc. Şi nu pentru că nu aş vrea să o fac, dar Svetlana nu este persoana despre care să vorbeşti prea mult dacă ai fi în situaţia mea. Svetlana este dublu-studentă, la teatru şi la horticultură şi ar putea să-ţi povestească ore în şir, în paralel, despre George Vraca şi lalelele-papagal. E drept, eu nu am auzit-o niciodată, pentru că, unu, o văd foarte rar şi, doi, când ne intersectăm la intrarea în castel, nu ne privim în ochi, eu pentru că sunt foarte timid, ea pentru că are impresia că sunt mitocan şi nu ştiu să dau bună-ziua, deşi, pe cuvânt de onoare, m-a auzit de câteva ori dând bună-ziua, lui Pimpi sau Virginiei, şi s-a făcut că nu aude. Ştiu însă, pentru că am auzit-o odată vorbind cu un prieten de-al ei, în curtea castelului, mai precis pe leagănul galben de lângă garajul nefolosit. Inutil să vă mai spun că îmi vine greu să vorbesc despre Svetlana pentru că o iubesc şi, cu toate că în fiecare luni dimineaţă îi aşez pe prag o vietate - de la o frunză de salată pictată în culorile curcubeului şi până la vreo gărgăriţă pe care inuman o încapsulez într-un căpăcel transparent de medicamente căruia îi ataşez un petic de hârtie cu cifra zece sau opt sau paisprezece, adică numărul petelor ei - niciodată nu îmi arată că ar avea habar măcar că mă gândesc la ea ca şi cum ar fi prima prinţesă care va păşi vreodată în turnuleţul castelului în care trăim. Svetlana are o lume a ei despre care îmi este greu să vă vorbesc deşi, fiţi siguri, o voi face imediat.