Doi - Camera galbenă şi camera portocalie
Nu-mi place când iarna coboară pe scară pentru a-şi agăţa ţurţurii de franjurile turnuleţului meu. Mă îmbrac greoi, curăţ zăpada din faţa castelului cu o lopată rablagită şi fac o potecă de care Pimpi nu va fi mulţumit. De fapt, Pimpi nu e niciodată mulţumit, spre deosebire de Virginia despre care în orice moment ai putea spune că e fericită. Poate că din cauza zâmbetului de Alaska - o fi văzut pe-acolo somoni care fac salturi din ape repezi direct în gurile urşilor şi lucrul acesta i-a motivat fericirea perpetuă. Pimpi ar spune despre poteca făcută de mine că este "prost croită", în vreme ce Virginia n-ar spune nimic, dar ar gândi că "Alex a făcut o potecă foarte frumoasă şi foarte practică; ce ne-am face dacă n-ar fi Alex. Pimpi nu dă niciodată zăpada la o parte".Mă întorc în apartamentul meu din castel, cu pleoapele îngheţate. Vă povesteam că am două camere mici. Nu ştiu care dintre ele e mai mică, nu le-am măsurat niciodată şi nici nu m-am uitat pe vreo schiţă. Mie mi se par la fel, aşa că n-am putut să o proclam pe una "sufragerie" iar pe cealaltă "dormitor". Prin urmare le-am botezat "camera portocalie" şi "camera galbenă", după vopseaua de pe pereţi. Nu le-am vopsit eu, aşa erau când am ajuns în castel şi pentru că nu m-a deranjat niciodată să trăiesc într-o casă cu pereţi portocalii sau galbeni, am lăsat lucrurile aşa. În camera galbenă am un pat pentru o persoană şi jumătate şi un cufăr vechi, plin de nituri, pe care l-am cumpărat de la un magazin de vechituri. Înăuntru, cufărul are păpuşi. Recunosc, nu-mi aduc aminte să mă fi uitat în el atunci când l-am luat. Mi-au plăcut niturile - are nituri mari, din "aur" înnegrit de vreme. Proprietăreasa magazinului mi-a spus că persoana care i-a vândut cufărul era un pitic. Da, un pitic din cei pe care-i vezi la circ, uneori pe stradă şi alteori la televizor în emisiunile despre pitici. A intrat în magazin împingând o roabă în care căra cufărul şi a cerut o sută de mii pe el. "L-am luat pentru că am vrut să-l ajut pe omul acela. Părea cam dărâmat. I-am dat suta de mii, s-a întors brusc pe călcâie şi a luat-o la fugă lăsându-mi şi roaba. Cât îmi dai pe cufăr?". I-am dat o hârtie de cinci sute de mii şi mai greu mi-a fost până l-am cărat la castel, pentru că vânzătoarea nu mai avea roaba: o dăduse de pomană unui ţigan care-i făcea curat o dată pe lună. Nu mi-a dat prin cap să deschid cufărul sau să o întreb de vreo cheie. L-am dus direct în camera galbenă, urcându-l cu greu pe îngusta scară în spirală a castelului. Abia peste câteva zile mi-am zis să-l deschid - aveam câteva cărţi care nu mai încăpeau pe policioara de deasupra patului şi le repartizasem mintal în cufăr. S-a deschis uşor, nu era nevoie de nici o cheie, am tras de două chepenguri şi, gata, cu un scârţâit de ev mediu, cufărul meu negru cu nituri uriaşe mi-a dezvăluit pântecul său încăpător şi plin de păpuşi. Erau păpuşi de toate felurile: de lemn, de cârpă, de plastic, de cauciuc, chiar şi de sticlă, mici, mari şi mijlocii, erau şaizeci şi şase de păpuşi, blonde, brunete şi roşcate, cu păr şi fără păr, îmbrăcate şi dezbrăcate, cu ochii mari şi cu ochii închişi, cu picioare lungi şi cu picioare îndoite, erau atâtea păpuşi încât m-am speriat şi am trântit imediat capacul cufărului producând un zgomot care cu siguranţă i-a displăcut lui Pimpi şi somnului său sacru de după-amiază.
Păpuşile sunt la locul lor şi acum, stau acolo în cufăr fără să le deranjeze nimeni, aşteptând cuminţi o fetiţă cu păr buclat care să le descopere cu bucurie şi să le schingiuiască într-un mod satisfăcător. Mie-mi plac în continuare niturile cufărului, le-am şters cu spirt aşa încât strălucesc ca nişte sori ciudaţi în camera mea galbenă în care, pe lângă patul de-o persoană şi jumătate şi cufăr se mai află o floare în ghiveci. Povestea acestei flori n-am spus-o nimănui până acum, poate pentru că nimeni n-ar crede-o. De fapt nici eu nu o mai cred foarte intens, ci doar îmi imaginez că am trăit cândva acele momente.
Floarea din ghiveci e un fel de bonsai, dar n-aş numi-o, totuşi, aşa, fiindcă atunci când ai crede mai mult că e un adevărat copac în miniatură, privind de la rădăcină către coroană, se transformă spectaculos într-un fel de tufă cu moacă de arici. Cu alte cuvinte, ca să v-o imaginaţi cum trebuie, floarea din ghiveciul meu porneşte cu un trunchi de copac, continuă cu câteva ramuri răvăşite şi se termină cu multe ace de cactus crescute direct din ramuri. Am căutat în toate cărţile despre flori care mi-au căzut în mână, am scotocit internetul navigând nopţile în derivă prin site-uri pline de petale şi pistile dar n-am aflat nici până azi ce fel de floare trăieşte în camera mea galbenă. Unica salvare e Svetlana, ea trebuie să ştie despre floarea mea, doar face horticultura în paralel cu teatrul! N-am îndrăznit însă până acum să o rog să arunce o privire asupra florii. De fapt, n-am îndrăznit nimic în legătura cu Svetlana. Cel puţin nu când era ea de faţă.
Aşa: floarea o am de la domnul Leo. Pe domnul Leo l-am cunoscut acum trei ani, când cobora dintr-un Bentley în faţa hotelului Hilton. Ploua ca într-un vis cu vampiri iar eu, lipsit de umbrelă, încercam să mă strecor printre picături către părculeţul din faţa Ateneului, unde aveam întâlnire cu secretara unui patron de tipografie, 47 de ani, divorţată şi cu trei copii, dar despre asta altădată. Mi-a fost imposibil să nu remarc maşina care parcase în faţa hotelului şi spre care se repezise celebrul portar de culoare de la Hilton, Thomas Mark Anderson, originar din Sierra Leone, refugiat politic, inginer de profesie, un tip politicos care e în stare să facă orice pentru clienţii hotelului şi care s-a emoţionat extrem de tare când a deschis acum câţiva ani portiera maşinii Reginei Danemarcei, ce se afla într-o vizită oficială. Era un Bentley Arnage Red Label, model 1999, expus întâia oară la salonul auto de la Frankfurt, 6,75 litri, 8 cilindri, 4 valve pe cilindru, mă rog, viteza maximă 240 km pe oră, plus un logo distinctiv - cele două aripi argintii unite prin litera B care de data asta e plasată pe un fond roşu ce-l înlocuieşte pe cel negru, clasic. Imposibil să nu remarci o asemenea maşină oricât de tare ar ploua şi oricât de mult ai vrea să nu întârzii la o întâlnire. Din Bentley, mai exact din spatele podoabei a coborât un bărbat cu favoriţi şi cu o mustaţă foarte lungă, îmbrăcat într-un pardesiu roşu - n-am mai văzut niciodată de atunci vreun pardesiu roşu! - care s-a îndreptat spre mine - mă nimerisem să fiu la doi paşi de maşină - şi mi-a spus, pe o voce groasă ca fumul de ţigară dintr-un bar de homosexuali, direct şi fără amestecuri, fără shake-uri sau noduri în gât: "Hai să bem o cafea!".
Aproape mecanic şi instantaneu am ajuns la Bistroul Ateneului unde am băut o cafea în fix unsprezece minute, timp în care am aflat că îl cheamă Leo, că i-a murit iubita într-un accident de motocicletă în Panama şi că mă roagă să am grijă de o floare pe care Ann a iubit-o foarte mult şi de care el nu poate să se-ngrijească fiindcă afacerile în care s-a scufundat de atunci îl poartă zi de zi pe tot globul, ca-ntr-o hăituială permanentă şi necesară supravieţuirii. În al zecelea minut a scos floarea din sacoşa pe care nici nu remarcasem că o avea la el, a pus-o în faţa mea, a tras din portmoneu cinci bancnote de o sută de mii pe care le-a lăsat pe masă, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi spună la revedere, împrăştiind un miros de tabac fin şi aromat.
De multe ori l-am visat pe domnul Leo în nopţile care-au urmat. Deseori se făcea că eram un fel de valet de-al lui şi-l urmam peste tot cărând floarea ciudată şi având unica misiune de a o uda şi a avea grijă să nu moară. În visele mele domnul Leo se dovedea să fie un monsenior, un d'Artagnan modern veşnic îmbrăcat în pardesiu roşu, gata să meargă până la duel atunci când venea vorba de apărarea onoarei memoriei Annei. Am aşezat floarea pe pervazul ferestrei camerei galbene în aşa fel încât soarele să-i mângâie cât mai mult ghimpii şi am avut grijă, pe cuvântul meu, am avut grijă să nu-i lipsească nimic, iar Ann să-mi zâmbească fericită de pe motocicleta cu care se plimbă printre norişori albaştri.
Cealaltă cameră a mea, camera portocalie, e mai puţin spectaculoasă, dar mult mai specială. Este camera din care, prin intermediul a cinci trepte nu foarte înalte, se poate ajunge în turnuleţ. Nu vă voi povesti acum despre turnuleţ şi despre sentimentele mele legate de el. Pot să vă spun însă trei lucruri. Unu: când ai terminat de urcat cele cinci trepte ajungi dintr-o dată într-o lume aparte. Doi: atât timp cât decizi că vrei să rămâi în acea lume trebuie să fii atent, dar foarte atent, la fiecare obiect din turnuleţ. Trei: când cobori din turnuleţ ai de fiecare dată senzaţia celui care face bunjee-jumping, aşa că reintrarea în camera portocalie poate fi destul de violentă. Şi pentru că nu v-am spus prea multe despre turnuleţ, o să vă pictez, în compensaţie, tabloul camerei portocalii unde, în afara televizorului, a computerului şi a restului sculelor, se află o masă pătrată, din lemn de tek, aşezată pe un covor mai degrabă vişiniu şi mai degrabă foarte gros. Faptul că masa e din lemn de tek mă amuză. Îmi imaginez mereu că am primit-o de la maharajahul de Kapurtala, prietenul regelui Carol I, care i-a dăruit acestuia, pe la începutul secolului, piese de mobilier din lemn de tek plasate de rege în sala veche de muzică a castelului Peleş. Poate că maharajahul de Kapurtala a fost cândva şi prietenul meu şi poate chiar de la el am măsuţa care ascunde două sertăraşe secrete ce se deschid printr-un truc. Un truc despre care nu vă spun chiar acum.