Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (III) - Pimpi


Eduard Ţone

18.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Trei - Pimpi
Am urcat în apartamentul meu din castel şi, pentru că azi e duminică, mă gândesc ce vietate să-i pun Svetlanei pe prag mâine dimineaţă. Decid că o floare de gheaţă ar fi potrivită. Bine, dar floarea de gheaţă e vie? Da, am să criogenizez un ac din floarea Annei într-o floare de gheaţă. Fac flori de gheaţă punând apă în formele mele cu formă de flori pe care le păstrez în congelator. Luni dimineaţă, cu exact un minut înainte ca Svetlana să iasă pe uşă - lunea pleacă întotdeauna la şapte şi jumătate - am să scot floarea de gheaţă şi am s-o aşez pe preş. A, da, uite ce idee bună: o voi face colorată, voi turna câteva picături de suc de portocale în formă şi-i voi oferi o floare de gheaţă portocalie, cu tot cu acul de la floarea Annei în ea. Nu ştiu cum îmi voi da seama dacă se va hotărî să păstreze în propriul ei congelator darul meu de mâine. Dar am să-mi imaginez, fără să privesc pe vizor, că floarea de gheaţă va trăi. Apartamentul ei e faţă în faţă cu al meu, la capătul scării în spirală. Aş putea să îi urmăresc fiecare mişcare, ca un voyeurist inofensiv, însă nu o fac fiindcă sunt absolut sigur că se gândeşte că o fac. Nici măcar nu mi-am imaginat-o vreodată pe Svetlana goală, chiar dacă sunt îndrăgostit de ea. De fapt, ştiţi cum arată povestea mea de dragoste cu Svetlana?

Ca o coală albă din blocurile de desen.

Dacă ne-am înscrie amândoi la academia de arte frumoase, coala asta de desen ar putea ajunge cândva într-o expoziţie.

Eu unul, recunosc, fac eforturi. Mi-am cumpărat pensule şi am trimis copiii de pe stradă să-mi aducă vopseluri de la maeştri; nu ştiu să-mi prepar singur vopselurile, dar promit să învăţ. Poate o să iau lecţii de la Vermeer, care o învăţa pe Griet cum să sfărâme şi să dizolve tot soiul de roci colorate. Aş vrea şi eu să-mi spună Svetlana, aşa cum Griet i-a spus maestrului când a văzut întâia oară portretul ei pictat de acesta: "You looked inside me..." eliberând către eternitate "Fata cu un cercel de perlă". Poate o s-o pictez într-o zi pe Svetlana, la fereastra din camera galbenă, de unde se poate vedea turnuleţul castelului. Sau poate o s-o pictez în turnuleţ, privind cu adevărat în ea.

Mă gândesc până unde ar putea să meargă timiditatea mea în privinţa Svetlanei. La urma-urmei suntem vecini - nu de foarte mult timp, dar numărul zilelor creşte ameţitor - şi am putea să avem, pentru început, o legătură ca de la vecin la vecin. "Bună ziua domnule Alex, mi s-a stricat... A, îmi permiteţi să ne tutuim, ok, mulţumesc, Alex, mi s-a stricat... de unde ştiu că te cheamă Alex? Nu mai ţin minte, a, ba da, scrie pe cutia poştală... aşadar, mi s-a stricat garnitura de la baie, ai putea să te uiţi un pic dacă ai timp? Nu mă pricep la garnituri şi curge apa caldă continuu, mi-en-o inund pe doamna Virginia...". Puah, am înnebunit, Svetlana n-ar apela niciodată la mine pentru aşa ceva, pun pariu că, dacă nu cunoaşte nici un instalator, ar căuta imediat în Pagini Aurii, nici măcar pentru o clipă nu s-ar gândi că vecinul ei mitocan care n-o priveşte niciodată în ochi şi care îi pune tot felul de porcării pe preş la începutul săptămânii ar putea să-i repare garnitura.

Prin urmare, ea nu va face niciodată un pas, nu se va duce pur şi simplu să-şi cumpere pensule sau să-şi dezvelească umărul sau să-şi arate lobul urechii pentru a i le picta. Aş putea să deschid acum uşa, să fac doi paşi şi să ciocănesc uşor în uşa ei caraghioasă. Nu v-am spus despre uşa ei: are o uşă de plastic masiv, sunt sigur că n-aţi mai văzut niciodată aşa ceva. N-am idee cât de grea sau uşoară e uşa asta însă aspectul ei e nostim de-a dreptul fie şi pentru că nu-ţi poţi imagina niciodată că cineva poate avea o uşă din plastic masiv. Masiv şi albastru. Pe uşă scrie "Svetlana" simplu, într-o casetuţă argintie, cu font elegant, Monotype corsiva. Svetlana şi-atât.

Da, aş putea face asta, ar fi un soi de nebunie din partea mea. Sunt sigur că acum e acasă, petrece singură o după-amiază de duminică, poate a dormit un pic, s-a trezit, a făcut o baie caldă şi, înfăşurată într-un halat bleu, citeşte un roman poliţist. Sau poate citeşte cursurile de la horticultură - ceva de genul "Biofizică şi agrometeorologie". Sau "Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisajeră". Sau, ha!, poate e în faţa oglinzii şi repetă un rol, ia să vedem, ce rol ar putea repeta, uf, n-am mai fost de mult la teatru, ar trebui să merg mai des sau măcar să "merg" ca să mă pot gândi la un rol pentru Svetlana.

Knock-cioc!

Înţepenesc.

Svetlana! I s-a defectat garnitura. Cine altcineva ar putea să bată la uşa mea duminica după-amiaza, în miez de februarie? Privesc disperat în cameră. Dezastru. Patul e nefăcut, ţoalele sunt aruncate care încotro, grămezi de CD-uri pe jos, fir-ar să fie, tabloul debutează cu pete!

Knock-cioc!

O bătaie mai puternică urmată de una mai sfioasă. Bine că n-am nici o pată pe tricoul roşu cu mâneci lungi pe care scrie, la naiba!, scrie Uoy kcuf! Nu mai am timp să mă schimb, trebuie să deschid, ştie că sunt acasă, mai devreme l-am dat pe Lennon cam tare, poate şi pentru că am vrut să-i dedic o melodie... "Woman / I can hardly express / My mixed emotions at my thoughtlessness...". Nu, Svetlana, nu-s de acord cu el, woman is not the nigger of the world, dar aş putea să-ţi cânt eu însumi milioane de după-amieze de duminici la rând "I love you / Now and forever".

E Pimpi. Stă în pragul uşii mele şi mă priveşte pe sub sprâncenele stufoase. Are mâinile împreunate la spate şi seamănă un pic cu Dolby, personajul din Harry Potter care apare când te aştepţi mai puţin.
- Ai un tricou infam tinere!
- Bună ziua, domnule... ce naiba, nici nu ştiu care e numele de familie al lui Pimpi, îl ştiu doar de Pimpi de la fosta proprietăreasă a apartamentului.
- Mda. Dragă, am păţit un necaz. Mai precis mi s-a stricat o garnitură de la apa caldă şi deşi am încercat să o schimb, am puterea să recunosc că nu am reuşit. Crezi că mă poţi ajuta?

Ei bine, da, îmi vine să râd instantaneu, cred că am deja un început de zâmbet care se stinge rapid sub privirea de cleştar a lui Pimpi. Nu ţie trebuia să ţi se strice garnitura, Pimpi, e o eroare de palier.
- Da, domnule. Îmi schimb tricoul şi cobor imediat.
- Te aştept, bate de două ori te rog.

Bat de două ori. Intru în premieră în casa lui Pimpi şi trebuie să trec testul vizoarelor. Îl simt undeva la podea, privind pe primul vizor şi analizându-mi pantofii. Măcar acesta a fost singurul element asupra căruia am avut control: ştiam de testul cu pantofii, prin urmare, în ciuda faptului că eram îmbrăcat cu pantalonii de trening mi-am pus cei mai buni pantofi pe care-i am. În privinţa mâinilor şi implicit a celui de-al doilea test n-am ce face dar mă bazez pe spusele unei vechi prietene, Dana-Banana: "Alex, tu ai degete frumoase, dar dacă ţi-aş spune că sunt de pianist ar fi suna prea banal, hai, mângâie-mă un pic pe spate". Să zicem că lui Pimpi îi plac pianiştii pentru că deja îl simt cotrobăind pe la vizorul de sus. N-am chelie, a, ba da, am un început de chelie pe undeva dar nu am informaţia conform căreia Pimpi ghiceşte şi în începuturi de chelii. Cred că da, totuşi. Îmi deschide după trei minute.
- Da?
- Păi... am venit.
- A, tu eşti cu garnitura. Trebuie să faci un tur al casei mai întâi, băiatule.

Pimpi nu ştie că nu suport ca cineva să-mi spună "băiatule" sau "băieţel" sau "băieţaş" sau "băieţică". Bunul simţ din mine se poate termina periculos de repede în faţa unui asemenea apelativ. Cel puţin deocamdată, nivelul lui a scăzut semnificativ.

Fac turul casei. Ascult povestea mobilei roşcate. Admir lustra cu 514 lacrimi de cristal de Bohemia. Pun mâna pe haina din blană de nutrie care, incredibil, e ca nouă! OK, Pimpi, şi acum? Atmosfera din casa asta e fascinantă. Mă simt teleportat în anii '30. Pe atunci se schimbau garnituri?

Pimpi mă priveşte de parcă ar aştepta să-i confirm lucruri. I le confirm. Pare mai relaxat. Mă conduce la baie unde îi repar garnitura în cinci minute. Acum ar trebui să mă întorc în apartamentul meu, mă pregătesc să-i urez duminică plăcută în continuare dar Pimpi îmi pune o mână pe umăr.
- Mai stai un pic, te rog. Vreau să-ţi povestesc ceva.

Mai stau.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer