Panseuri involuntare V (Muzica / De ce soldaţii trebuie să se tundă pe piele?)

Muzica a fost inventată de un om care a trăit cu mulţi ani în urmă,
Era foarte trist
Şi a vrut să se înveselească.
Gutenberg îl chema
Într-o zi, Gutenberg stătea în pat
Şi citea o carte
Sau se uita la televizor
Şi a spus:
- Cum ar fi ca eu să realizez ceva modern şi anume muzica?
Dar, puţin mai înainte, adică acum vreo 8-9 milioane de ani
Alţi oameni au inventat la rândul lor muzica
Lovindu-se unii pe alţii
Şi observând diferenţa de sunete.
După care, un om preistoric a ţipat
Lângă o prăpastie foarte adâncă
Şi s-a auzit ecoul,
Aşa că au venit mai mulţi
Şi au ţipat cu diferite voci, formând un ritm
În zilele noastre, un muzician a avut ideea asta
De la televizor.
Îi zicea Henri Coandă,
Şi a vrut să fie oamenii mai romantici.
Însă, cu totul altfel au stat lucrurile cu un mare istoric
Pe nume Betovăn.
Care zicea că strămoşii noştri au inventat muzica
ca să avem şi noi un imn al ţării.


Soldaţii necesită tunderea pe piele
pentru a evita apariţia păduchilor
care se înmulţesc
din cauza condiţiilor pe care le suportă.
Ca să fie mai lejeri în execuţii
Să nu le reducă părul câmpul vizual.
Ca după aia să-şi dea cu gel
Şi să-şi facă părul măciucă
Deoarece în război nu li se văd capetele aşa de clar.

---

Motto: "Să cretinizăm limbajul"

(Gellu Naum)


Mai întâi mi-a căzut sub ochi un motto de pe Zmeura de câmpie a lui Mircea Nedelciu. "Război înseamnă să mergi la război, să vii de la război şi după aia să visezi război". O fetiţă de 6-7 ani avusese norocul să fie auzită de pictorul Dorel Zaica. Atunci mi-a venit pofta de a-l cunoaşte pe omul ăsta, care încă ştie să se mire şi să caşte gura la chestiile fabuloase pe care le spun copiii.

Apoi a fost o carte: Experimentul Zaica, semnată de Irina Nicolau, Daniela Alexandrescu şi Ciprian Voicilă. După aceea, un interviu al meu cu profesorul Zaica, din care aflam că de vreo 35 de ani face acest experiment de creativitate pe care, apoi, vreun an de zile am încercat să-l preiau şi eu. Şi din răspunsurile culese au ieşit aceste poezii.

Se spune că scrisul e o activitate solitară. Presupune izolare sau chiar o anume deprivare senzorială. În colectiv se fac alte chestii, se sapă şanţuri, se joacă fotbal. Poezia e cu totul altceva. Dacă aşa se spune, nu înseamnă că e şi adevărat.

Poeziile astea au ieşit din punerea în comun a minţilor. O colaborare. Subsemnatul a conceput câteva întrebări, profesorii de la şcolile pe care le-am contactat i-au luat la întrebări pe copii şi aceştia au dat, în unele cazuri, răspunsuri năucitoare. Răspunsuri din care am încercat apoi să creez o limbă comună. A ieşit o poezie deloc puerilă, care conţine chiar un fel de înţelepciune involuntară. Pentru că în majoritatea cazurilor copiii nu îşi dau seama că au har. Habar n-au că lucrurile debitate de ei au valoare. De fapt, nici unul dintre participanţii la experimentul de faţă nu se poate considera autor al acestor versuri.

Dar câţiva dintre copiii care au dat răspunsuri deştepte tot merită numiţi: Andreea Mărgărit (cl. a IV-a, Băneşti), Alexandru Crăciun (cl. a IV-a, Câmpina), Raluca Bălăşescu (cl. a V-a, Câmpina), Andreea Bârlează (cl. a V-a, Măgureni).

(Sorin Stoica)