Nu mai am putere să te înjur, să te chem sau să te uit. Să te acopăr cu versuri slabe și nesincere scrise, chipurile, pentru alții. Te-am închis într-un pandantiv albastru nici măcar de la tine primit, pe care mi-l atârn de gât de fiecare dată când speranța țâșnește din cine știe ce pământuri acum străine, beată parcă de toate vinurile pe care le-am băut de la prima uitare-de-tine încoace. Speranța murdară de glie și beată de timp, clătinându-se cu o indiscutabilă eleganță și cu un fermecător simț al autoironiei.
Îmi atârn de gât inima albastră de sticlă, cumpărată atunci când, după multe versuri pentru tine și, totuși, înaintea versurilor pentru alții, am avut nevoie de un simbol pentru închistarea mea și pentru refuzul deznădejdii și al uitării. Bătăile din sticlă se aud din ce în ce mai slab, dar chiar și așa, continui să trăiesc cu două pulsuri vecine aflate într-o neobosită întrecere.
Cândva nu voi mai avea nevoie de acest vis și voi îngropa în pământ inima albastră, ca să se odihnească și ea, în sfârșit.
**
Cât de bizară și surprinzătoare este lejeritatea cu care, în vis, îmi aminteam, ca de un detaliu nesemnificativ, de un avort spontan avut cu câțiva ani în urmă. Un avort spontan care n-a existat în realitate, pentru că niciun copil nu s-a gândit vreodată să se nască din mine și din tine; să-și încerce norocul și să se întrupeze din noi. Cât de bizar este că, în visul meu, avorturile spontane erau un lucru banal; tuturor femeilor li se întâmpla asta la începutul relației - sau, mă rog, majorității.Pe pod, umbra mea merge în paralel cu mine, călcând peste ape, case, copaci desfrunziți, pământ umed, și îți jur, aș putea să îți jur că în mine n-a mai rămas nicio urmă de amintire. Din inima mea a fost stoarsă și ultima picătură - nu numai din povestea noastră, ci din fiecare poveste de dragoste din care se zice că am făcut parte. Nu mai există nimic care ar putea fi împărtășit, nicio moleculă de apă compatibilă cu setea mea din prezent, niciun copil care s-ar mai putea naște. Mi-am consumat memoria, mi-am administrat-o cu regularitate într-un lung trantament, mi-am făcut-o scrum. I-am dat drumul să ardă de atâtea ori, în încercarea mea încăpățânată și disperată de a mă încălzi, încât am distrus-o. Mi-am avortat memoria sau memoria mi-a respins trupul, a evadat din mine cu furie sau cu tristețe (nu voi ști niciodată exact), întocmai ca acel copil nenăscut din mine și din tine, împingându-mă într-o ignoranță cruntă, veșnic adormită și binefăcătoare, stăpână pe viața de zi cu zi.
Copilului nostru nu i-a părut rău că nu s-a născut. A fost firesc ca el să nu se nască. Era, în fond, doar unul dintre copiii plecați discret și fără prea mare importanță din trupul uneia dintre femeile din majoritatea relațiilor de azi. Mai degrabă l-a mirat chiar și pe el posibilitatea de a fi existat, șansa de a se fi putut naște, chiar dacă numai în vis. S-a dus de bună voie, singur s-a aruncat în prăpastia uitării, și-a înghițit cu demnitate neființa, mie azvârlindu-mi din ea drept suvenir, în ultima clipă dinaintea căderii, o piatră urâtă sau un talisman magic pe care îl port cu mine zilnic, ca să-mi șterg din pântece amintirea, și așa vagă, a unei prezențe.
***
Am visat că degetele noastre dansau ca într-un fel de negociere timidă care ar fi trebuit să se sfârșească prin a ajunge să ne ținem de mână. Mergeam încet, cu tâmplele lipite, tâmplele calde ce ni se legănau ușor și se mângâiau una pe cealaltă, zbătându-ne ca nu cumva să ne oferim mai multă tandrețe de atât. Atunci când, convinsă că ăsta e momentul, mâna mea a prins-o cu încredere pe a ta, într-o încleștare sau completare asemănătoare începutului unei rugăciuni, tu ți-ai retras mâna rapid, ca și când te-ai fi ars din greșeală, și, la scurtă vreme, ai reluat timid dansul negocierii.Probabil am ajuns, la un moment dat, să ne ținem de mână, fără ca nicio mână să nu fugă de arsura celeilalte; nu știu. Visul s-a dizolvat rapid. Căldura așternuturilor semăna cu cea a tâmplelor noastre, iar lumina de noiembrie a început să topească sau să ardă cu promptitudine amprentele tale rămase pe mâna mea.
(2021)