- Atinge-mă, altfel și tu și eu ne ducem dracului!
Vorbea acum atât de agitat că am înlemnit. Nu știu cât am stat așa, s-a rupt filmul, dar când am deschis din nou ochii, el nu mai era lângă mine și eu am răsuflat ușurată. Vuietul apei se auzea din ce în ce mai tare. Deja mă împăcasem cu soarta, știam că voi muri atunci, înecată, că degeaba mă salvase tata când la doi ani mă jucăm lângă apă și deodată, pac!, îmi vede doar scăfârlia. Așa mi-a zis când am mai crescut, povestea cum era să mă piardă, cum m-a scos din apă și eu respiram fără probleme.
- Era parcă n-ai fi fost om, îmi zicea cu blândețe.
Îl tachinam spunându-i:
- Ai uitat că sunt pește?
Mă bufnește râsul când îmi zic partea asta din poveste pentru că mereu îmi spun numele, culoarea ochilor și apoi nu știu de ce mi se pare mie extraordinar să spun că sunt un pește de uscat. Lumea face ochii cât cepele și eu insist:
- Da, da, de uscat.
Unii mă corectează:
- Ești varză, vrei să zici că ești amfibie, dragă.
Alții îmi cer explicații:
- Cum înoți pe uscat?
Uite, întrebarea asta îmi place, pentru că înot visând, înaintez afară din mine până dau de ape și adâncuri și oameni care mă roagă să îi ating, dar de care nu știu de ce mi-e frică... Stați așa, că abia de acum se face povestea și mai poveste, ce ați auzit până acum a fost momeală. Cine s-a prins, hai cu mine.
BÂLDÂBÂC!
***
M-am trezit lângă omul-clepsidră, care mi-a șoptit:
- Nu te speria, sunt prins așa ca să rezist timpurilor.
- Cine a zis că m-am speriat?
- Hm, fața ta?!
- Serios? Îmi cer scuze. Adică...
- Nu mai adăuga nimic.
Mi-a zis să mă apropii de clepsidră și să ascult atent. La început era un sunet firav, credeam că se deșiră, un fir care ieșea din om și, cu cât ieșea, părea să se facă din ce în ce mai mare și să ne cuprindă pe amândoi. Nu am recunoscut zgomotul care tot ieșea prin fir, care acum era unul gros ca o parâmă. Părea că devenisem un ponton omului-clepsidră.
- Știi ce sunet e ăsta?
- Nu.
- Sunetul ultimii bărci de lemn. Se naște acum, în fața noastră.
Păi, cum să vă zic? Văzusem la mătușa mea cum ies puii din ou, cum se nasc mânjii, îmi spusese vecina de pe scară cum ies oamenii la lumină, dar nu știam că și o barcă se naște, părea ceva ireal. Dorința mea de a controla totul s-a dat jos de pe mine, s-a scurs, și eu am simțit cum mă ușurez. Dacă nu ai văzut cum se naște o barcă de lemn vreodată, apropie-te de un stejar, apoi de un brad și pe urmă atinge-ți coastele.
- Bradul este pentru căptușeală pentru că e rezistent la apă și putrezește greu. Stejarul este pentru scheletul bărcii. Iarna bărcile sunt scoase pe mal și acoperite cu stuf ca să transpire. Sunt ca niște oameni. Le doare dacă sunt lăsate în paragină. Și plâng.
- Cum plâng bărcile?
- Încep să ia apă. De aceea, primăvara sunt rașchetate și cătrănite.
- Dar bărcile mor?
- Nu. Trăiesc pe lângă oameni 30 de ani și apoi se duc în adâncuri.
Am văzut cum se adâncea în el și am tăcut.
- Marangozii sunt cei care nasc bărcile de lemn.
Oftează.
- Nășteau. Fără marangozi nu se face nimic.
Pentru o clipă omul-clepsidră s-a întunecat la față. Norii de pe ochii lui aduceau a ploaie, gura lui era uscată și, deodată...
- Vrei să îți zic un secret?
- Desigur.
- Cu mulți ani în urmă, mii de ani, nu o sută-două, aici era marea.
- Nu te cred.
- Știam că ai să spui asta.
- Marea era aici, dar s-a retras, iar în locul ei au rămas dunele astea făcute din nisipuri longitudinale orientate de la nord la sud, mărturie a retragerii mării... Dacă tot nu mă crezi, apropie-te din nou de mine.
De data asta de cum mi-am apropiat urechea de omul-clepsidră, am auzit caii tropăind și nechezând.
- Sunt caii sălbatici de la Letea. A fost un timp când oamenii nu mai aveau cu ce să îi hrănească și nu voiau să îi omoare. Le-au dat drumul și ei n-am murit. Nu cu toții, oricum. S-au ambiționat să trăiască. Dar ca să trăiești sălbatic după ce ai crescut pe lângă om, asta cere mult curaj. Hai, mai ascultă cum cântă. Au cel mai frumos cântec al libertății. Nimic nu se compară cu glasurile lor atingând ce odată a fost Marea Neagră originală. Caii ăștia când ating cu copitele lor nisipul dau năvală și apelor și marangozilor și, dacă crezi, tot ce a fost reapare. Vraja ține cât vrei tu.
Vorbea așa de frumos că simțeam cum și eu nu mai am corp, nu unul care să mă doară din nimicuri, simțeam cum încep să înot și cum mi se face o mare foame.
- Mănâncă storceag. Sau poate vrei plachie, saramură, ciorbă de pește, pește prăjit, icre negre...
Nu îmi place să admit, dar nu e frumos să te îndopi, nu-mi puteam explica de ce eram hămesită, iar omul-clepsidră nu mai stătea cu fața la mine. Mă gândeam că poate îl supărasem cu ceva. Mereu credem ce e mai rău despre oameni, nu știu cine ne-a învățat asta. Când și-a întors corpul către mine, mi-a spus:
- Îți plac? Sunt ale tale.
- Ce sunt astea?
- Ephedra distachya. Cârcelul de nisip. Numai plantele astea cresc pe dune, fac fructe roșii ca murele. Vara dunele par ca sunt însângerate și lumea vine, mănâncă și ascultă vuietul mării de odinioară.
***
Dacă mi-ar fi zis cineva că voi asculta cum florile și caii cântă, i-aș fi râs în nas. Oamenii nu vor să creadă în povești, și nu știu de ce. Sunt nemuritoare. Florile astea cântau și, cum cântau, povesteau de marea cea și mai mare care s-a retras lăsându-i pe oameni să își facă loc și case și un trăi, marea cea și mai mare care a cedat ca un părinte care știe că trebuie să își lase copilul să plece, să își facă un rost, marea cea și mai mare care este cea mai frumoasă când în ea intră Dunărea.
- Pot să văd și eu?
- Vino cu mine.
Am intrat în apă, urmându-l pe omul-clepsidră.
- N-ai să te îneci?
Nu mi-a răspuns. De cum înainta, clepsidra îi ieșea de pe trup ca un corset medical pus pe un pacient după un accident și eu puteam să îi văd goliciunea și admir coastele și asta a fost cred ultima oară când mi-a mai fost frică de moarte. Era atât de multă viață în mine, Dunărea intra în apa mării, ea intra în mine, pentru că am uitat să vă zic, dar omul-clepsidră era cea mai frumoasă femeie, nici Eva, nici Lilith, nici Maria-Magdalena, nici Kasandra, nici Ioana D'Arc, nici Kali, niciuna nu era atât de plină ca ea. Odată ce clepsidra i-a căzut de tot, odată ce a intrat în apa sărată a mării, odată ce Dunărea i-a dat din apa ei dulce, m-a luat în brațe și mi-a zis doar atât:
- Capul la fund! O luăm de la capăt împreună.