Clădirea BNR, amplasată în nucleul istoric al Capitalei, impune oricărui cetățean, care trece pe lângă... sau doar a auzit de ea un sentiment aparte. Inspiră soliditate, eleganță, ceva mister dacă nu chiar necesarul și binemeritatul respect. O vizită în interiorul edificiului instituțional, guvernat(orat)ă - se putea altfel? - de domnul Mugur Isărescu și ghidată cu multă generozitate cultural-informațională și afectivă de consilierul său, dl. Adrian Vasilescu, ne-a relevat unele dintre fețele neștiute ale unei istorii de 142 de ani. Primul amănunt istoric: Banca noastră Națională s-a înființat cu fix 33 de ani înainte să apară pe lume FED (instituția "soră mai mică" a Statelor Unite). Asta, ca să știm cum stăm...
Omul care ne trebuia
Dacă-i întrebi pe majoritatea conaționalilor noștri, Banca Națională ar fi ceva... așa, un loc plin de bani și de secrete. Prea puțini, însă, privesc instituția ca pe o veritabilă coloană vertebrală a Statului. Adică, exact ce reprezintă această adevărată citadelă financiară a României moderne.
Ctitorul ei se numește Eugeniu Carada - un liberal apropiat lui Ion C. Brătianu, C.A. Rosseti, Ion I. Câmpineanu. La vremea aceea, i se spunea "Turcul" - poreclă dobândită pentru dârzenia lui proverbială, de oltean (pe linie maternă) și grec-machidon (originile paterne). Omul a avut o viață extraordinară. Până să întemeieze acest așezământ fundamental, jucase roluri publice importante și în Unirea de la 1859, dar și în "monstruoasa coaliție" care l-a abdicat pripit pe Cuza; apoi contribuise la aducerea pe tron a lui Carol I. De care, însă, avea să se detașeze, destul de repede, sub aspect sentimental și principial; mdeh, ca unul care se implicase activ în redactarea constituției de la 1866! Mai mult: jucându-se cu focul, participase chiar la tentativa de răsturnare a Domnitorului Carol, găsindu-se printre inițiatorii mișcării / pseudo-rebeliunii republicane de la Ploiești, din 1871. Din toată această țâfnă anti-monarhică (plombată, firește, cu ingredientele republicane ale prietenului său C.A. Rosetti) supraviețuiseră concret două atitudini strict personale. Prima: deși a creat Banca Națională, pe care o conducea efectiv sub apelativul "Stăpânul" (de la franțuzescul Le Maître) a refuzat titlul de Guvernator... doar pentru că acesta trebuia semnat și înmânat de Rege. Mai mult, în traseul zilnic, de acasă până la Bancă, trăsura lui ocolea sistematic Piața Palatului Regal. Surprinzător însă, pe ultimul său drum, cortegiul avea să treacă tocmai prin acel loc! O istorioară cu iz de autenticitate spune că în spatele unei ferestre a Palatului, prin perdeaua acesteia, s-a putut zări, chiar atunci, o siluetă în ținută ofițerească stând drepți și salutând, cu mâna la cozoroc, defunctul. (Aceste două întâmplări le-am auzit împărtășite, cu harul său de povestitor înnăscut, chiar de către "urmașul" Guvernator Mugur Isărescu).
Daruri și haruri
Același charismatic personaj, aflat la conducerea instituție de 32 ani (cel mai lung mandat din istoria ei), împărtășea cu gentilă precizie, calitățile / trăsăturile / rigorile pe care trebuie să le aibă un bancher: prudență, stăpânire de sine, încredere, păstrarea secretului, viziune economică și istorică... desigur, pe lângă priceperea de a face și a gestiona banii aflați pe mâna instituției condusă, acum, de el. Aceste trăsături au jalonat, îndeobște, ținuta și activitatea diverselor personalități (sau doar funcționari) care s-au perindat prin demnitatea supremă a Băncii.
Ion I. Câmpineanu (1880-82, cu o scurtă revenire în 1888, când situația financiară a Statului era precară, fiul cunoscutului revoluționar pașoptist) a acceptat să lucreze împreună cu adevăratul întemeietor, Maître Carada. Și, pornind de la zero (ori "de la blană" - așa cum se zice în Oltenia isăresciană la fundul căruței) au colaborat excelent în opera de organizare și lansare a principalelor direcții strategice ale instituției: subscrierea capitalului social; organizarea imprimeriei băncii; confecționarea primelor bilete, a cecurilor, acțiunilor și a sigiliului B.N.R.; întocmirea regulamentului interior; stabilirea relațiilor cu bănci din străinătate; încheierea convențiilor prin care se stabileau termenii colaborării cu statul român; începerea acțiunilor pentru construirea palatului B.N.R. prin achiziționarea terenului numit Hanul Șerban Vodă și încheierea contractului cu arhitecții francezi Cassien Bernard și Albert Galleron.
Odiseea Tezaurului
Mihai Bibicescu s-a aflat în slujba Băncii Naționale din 1895, când a fost numit director. A condus această instituție în calitate de viceguvernator (1914 - 1916) și, apoi, de guvernator în perioada infernală a Războiului, 1916 - 1921. De numele său (chiar dacă decizia a aparținut factorului politic) se leagă transferul efectiv al Tezaurului României în Rusia. El a dat și ordinul, urmărit cu acribie, de a se realiza un dosar complet, minuțios alcătuit, cu absolut toate bunurile plecate atunci în drumul devenit fără întoarcere. Acest document, de o covârșitoare importanță, avea să fie transmis din mână-n mână și încredințat, cu titlul de secret absolut, fiecărui nou Guvernator, fiind primit direct de la predecesorul căruia îi lua locul. Fapt mai mult decât remarcabil: în pofida încercărilor disperate ale comuniștilor de a-l găsi și a-l face pierdut, absolut niciunul dintre titulari nu a dezvăluit unde-l ținea ascuns acolo, în interiorul Citadelei! Asta apropo de responsabilitate în păstrarea secretelor. Nici măcar Mareșalul Ion Antonescu nu a intrat în posesia valoroasei documentații, deși o ceruse în mod imperios în noiembrie 1941. Avea de gând să o ducă cu el, când nădăjduia să fie ocupată Moscova. Obligat să-l servească pe conducătorul Statului, Guvernatorul Alexandru Ottulescu a reconstituit cu fidelitate un alt dosar, la fel de complet, dar... numai copii. Dispărut în circumstanțe necunoscute, acesta avea să fie descoperit, abia prin anul 2017, într-un scrin (nu se știe dacă chiar negru) vândut pe piața antichităților pe undeva, pe la Brașov!
Spre a pune mâna pe materialul de bază, cu semnături și peceți veritabile, românești și rusești, anchetatorii care l-au trimis în închisoarea de la Sighet pe Tilică (Dimitrie) Burileanu l-au torturat pe bătrânul deținut - fără succes. Acest strămoș al meu, originar din satul mehedințean Burila Mare, constituia o apariție ciudată prin barba albă pe care și-o pieptăna cu un pieptene din aur masiv. Era și iubitor de artă. El a sponsorizat în 1909 (deci cu mult înainte de a conduce instituția) un volum de poezii, aflat acum în muzeul BNR, scrise de către prietenul său... un oarecare Ion Minulescu. Mazilirea acestui literato-liberalo-guvernator a venit în 1931, când s-a opus clauzelor excesive de ingerință în treburile românești ale viitorilor creditori.
Deși artizan al revenirii pe tron a Regelui Carol II, prietenul acestuia, Mihail Manoilescu a ocupat funcția supremă timp de doar 4 luni și 12 zile. Și pe acesta, Carol II l-a mazilit fără milă, recunoștință sau alte scrupule, atunci când Guvernatorul, instalat în funcție chiar de el, s-a opus dorinței regale de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment prin intervenția B.N.R. Ne mai amintim, cumva, de răposata BANCOREX?... Tot cu un Rex în coadă...
Ion Lapedatu, Constantin Tătăranu și Tiberiu Moșoiu s-au perindat la conducerea instituției, pentru scurte perioade de timp, în intervalul agitat al anilor 1944 - 1947, când România era zguduită de valul brutal al comunizării impuse de Armata sovietică. Toți au știut (și au păstrat secretul) despre locul unde fusese adăpostită în siguranță rezerva de 18 tone aur a BNR: într-un peșteră de pe lângă Mânăstirea Tismana. Operațiunea s-a făcut prin implicarea Guvernului, cu contribuția Marelui Stat Major și a Bisericii Ortodoxe Române. Un incident petrecut la descărcarea lăzilor pline cu lingouri a periclitat grav secretul operațiunii: răsturnarea unei căruțe (singurul tip de vehicul care putea pătrunde pe drumurile de munte), asociată cu deteriorarea și desfacerea unora dintre ambalajele de lemn, au devoalat prețioasa încărcătură, inclusiv pentru țăranii care fuseseră chemați să ajute la descărcat. Lucru realmente extraordinar: niciunul dintre cel prezenți nu a dezvăluit rușilor prețiosul secret! Avuția țării nu putea fi subiect de bârfă - și n-a fost. Atunci!
Sub blestemul timpurilor
Guvernatorul Tătăranu a prins, poate, una dintre cele mai mari cotituri de paradigmă istorică. Sub nefericitul său mandat s-au succedat: devalorizarea monedei naționale și etatizarea Băncii Naționale a României - 20 decembrie 1946 (dictată pentru ca această instituție "să-și armonizeze țelurile cu politica economică a statului"). Cum țara se afla pe fundul prăpastiei, Petru Groza, ca prim-ministru "democrat", a cerut BNR să dea bani Guvernului. Cu promisiunea că, la apropiata naționalizare, bunurile / proprietățile acesteia vor rămâne, printr-un artificiu juridic, la dispoziția ei. S-a supus. Ce se putea face?... I-a urmat Tiberiu Moșoiu, de numele căruia se leagă suportarea primei reforme monetare - 15 august 1947; obligația de a credita industria după un plan stabilit la nivelul ministerelor de resort, adică a SOVROMURILOR; obligația particularilor de a ceda aurul și devizele statului la cursul oficial al B.N.R. Cu puțin înainte, spre a marca reinstalarea administrației românești în Transilvania, Banca Națională tocmai scosese "Medalia 3 Regi", având pe ea chipurile lui Mihai Viteazul - primul unificator, Regelui Ferdinand - întregitorul, și a Regelui încă în funcțiune, Mihai I (cel căruia Pamfil Șeicaru îi lipise porecla impertinentă "Mihai-viteză"). Emisiunea pieselor și cumpărarea lor pe piața încă liberă avea să constituie celebra "afacere a cocoșeilor", permițând oamenilor avuți, informați și prudenți să scape de tot mai devalorizatul leu de hârtie; aurul a fost, de când lumea, o investiție sigură. Când s-au înstăpânit cu totul peste țară, comuniștii au dat un HCM (Hotărâre a Consiliului de Miniștri) prin care populația era obligată - sub amenințarea anilor grei de pușcărie - să predea la stat celebrii cocoșei. Până și la conducerea PMR s-a lăsat cu învinovățiri, excluderi și chiar sancțiuni, ștabul Vasile Luca fiind mai apoi acuzat (între altele), că n-ar fi manifestat destulă vigilență, avantajând astfel "odioasa burghezie". Asta a fost... măcar a plătit și unul de-al lor.
Un alt caz interesant este Aurel Vijoli, al cărui mandat a acoperit perioada 18 decembrie 1947 - 05 martie 1952. Profesionist de valoare, a apucat să fie instalat cu puțin înainte de alungarea Regelui și declararea Republicii (cea de la București, căci aia de la Ploiești...). În vremurile atât de grele ce se instalaseră deja, jaful sovietic a venit la pachet cu interdicția ca vreunul din statele rămase în spatele Cortinei de Fier să adere la faimosul Plan Marshall. De ce? Pentru că banii pentru investiții ar fi fost controlați să nu ajungă în URSS și ar fi putut aduce bunăstare prin investiții judicioase. Vijoli nu avea cum să-i răzgândească pe comuniști, dar se pare că și-ar fi manifestat, imprudent, nemulțumirea pentru această interdicție, subliniind efectele dezastruoase pentru țară. Atât i-a trebuit... L-au arestat și băgat repejor într-una din pușcăriile Republicii Populare Române, acuzându-l cu nerușinare tipic comunistă de eșecul reformei / stabilizării monetare; chit că măsura fusese luată la nivel strict politic, de căpeteniile instalate și stipendiate de Moscova. Evident că, prin nepriceperea noilor stăpâni, Banca RPR se ducea rapid de râpă. Diletantismul și voluntarismul făceau ravagii printre politrucii înlocuitori care, cu câteva clase la bază (nu cu mult mai multe decât trenul), se "calificau", vitejește și prostește, direct la locul de muncă unde-i trimisese Partidul.
Din prăpădul în curs de dezvoltare, nu doar economia națională avea de suferit, dar și rușii... căci de unde să li se mai plătească împovărătoarele datorii de război? Așa că, forțați de realitatea neîndurătoare (populația rămăsese - prin procedeul de schimb - doar cu banii pentru trăit de la o zi la alta), au strâns din dinți, l-au scos pe Vijoli din temniță și l-au dus, mai întâi, în calitate de consilier la Guvern apoi ca Ministru de Finanțe, păzindu-l să-și facă treaba de profesionist, pentru ca să se asigure statului banii necesari.
"Epoca Ceaușescu, Epoca de Aur a României Socialiste"
Vasile Malinschi, Vasile Răuță și Florea Dumitrescu au ținut (care, cum a putut) cârma BNR în perioada desemnată astfel de... ghici cine? Un deloc oarecare Octavian Paler. Niciunuia nu trebuie să-i fi fost ușor să facă față prețioaselor și dezastruoaselor indicații. Totuși, le revine meritul de a fi evitat avariile grave, structurale. Fiecare a păzit cu strășnicie "Dosarul Tezaurului", înmânându-l celor desemnați să-i înlocuiască. Și-a băgat Ceaușescu nasul și în BNR? Cum era să rateze tocmai el așa ceva? Urmărea cu atenție rezervele de aur ale epocii și asigura "rotația cadrelor". Ba, într-o vizită de lucru, a dat nas în nas cu o celebră pictură a lui Grigorescu; pe care, nici mai mult, nici mai puțin, a cerut să fie mutată de-acolo, adică "împrimăvărată"... știa toată lumea unde. Inspirat și curajos, Guvernatorul Malinschi, care-l însoțea, i-a răspuns ceva de genul "cu plăcere, dar..." că ar fi fost vorba despre "ulei pe perete". Precisă și salvatoare inspirație! Ultimul Guvernator PCR a fost Decebal Urdea, schimbat în septembrie 1990 cu actualul - Mugur Isărescu. După mărturisirile acestuia din urmă, în acel moment, situația era gravă spre dezastruoasă: din 1,5 miliarde dolari rezervă valutară, abia se mai găseau, pe fundul sacului / blana căruței, vreo 300 de milioane. De acolo a început reconstrucția.
Tentative fericit eșuate
Nu a fost deloc simplu și, cu atât mai puțin ușor, să asiguri lichiditățile necesare economiei naționale, evitând pe cât și intrarea în incapacitate de plată și ne-sfânta tiparniță de bani. Prăbușirea BANCOREX și a câtorva surate a adus multe bătăi de cap, cu "găurile" aferente. Mulți au încercat să profite de pe urma averii Statului, aflată în custodia BNR. Încercările unor grupuri de interese și presiune (că mafie sună urât) de a-l înlocui pe actualul Guvernator cu oameni de-ai lor au eșuat, din fericire. "Politicii" au cam plecat, așa cum veniseră, dacă nu chiar mai rău - cazul ex-vice-guvernatorului Bogdan Olteanu - este elocvent pentru ce jocuri considerau unii că pot face. Acum câțiva ani, un și mai viteaz grup la fel de politic, chiar cu acoperire partinică și parlamentară, pusese ochii direct pe rezerva de aur a BNR, păstrată (într-o mare proporție), la Londra. O voiau adusă "acasă", adică în imediata vecinătate a curților și palatelor personale. S-a pus repede și de o lege în acest sens, votată într-o veselie inconștient-haiducească în Parlament. Nu contau, pentru ei, nici siguranța averii naționale, nici stabilitatea monetară. Implementarea stupidei și primejdioasei legi ("Voința adunării, stimabile!...") în dezastruoasă practică s-a tergiversat, cu abilitate și, poate, ceva noroc, aurul rămânând la Londra, nu pe la Belina sau alte paradisuri naționale și garantând, astfel, solvabilitatea țării pe piețele externe.
Pentru cei care nu înțeleg cum își sporește BNR rezervele în valută și aur, explicațiile tehnice ar fi, poate, prea complicate. Pe scurt spus, echipe de specialiști lucrează online, 24 din 24 ore, pe piețele de capital, tranzacționând inteligent și competent acțiuni și alte mijloace specifice. Luciditatea, curajul și prudența, experiența și flerul celui care, la orice oră și oriunde s-ar afla, este chemat să decidă / aprobe operațiunile pe burse s-au dovedit salutare, curajoase și eficiente. La BNR, se vorbește puțin, rezervat și nuanțat (uneori în pilde subtile), se face și se adună mult. Tăcerea e de aur, nu?...
Văzută de afară, din stradă, clădirea pare o fortăreață - ceea ce chiar și este, pe undeva - și care aproape te strivește prin barocul arhitectural. Dacă și când ai privilegiul să pășești în această adevărată Citadelă a Țării, te întâmpină, te impresionează și chiar te copleșește ținuta sobră, dar elegantă, de un bun-gust desăvârșit a interioarelor. (Operațiunea de renovare a Palatului Vechi, dinspre str. Lipscani, începută în 1998, a costat mult, dar fiecare leu a fost cheltuit cu maxim randament). Fie că străbați marea rotondă, culoarele ce poartă, prin tablourile aferente, memoria înaintașilor, ori că ai ajuns în Cabinetul Guvernatorului, în Sala de Consiliu, în cele de consfătuiri ori așteptare, te întorci, parcă, în alte timpuri: liniște, tihnă, o majestuoasă seriozitate indusă, păstrată din alte timpuri. Banii aduc... sau nu fericirea. Dar acest loc te umple, pur și simplu de încântare, de respect și de mândrie națională.
