Despre tanti Frăsina

Frusina, Frăsina, cum îi ziceau toți, era sora cea mare a mamei. Din nouă frați, proveniți din două căsătorii ale bunicului meu. Așa era înainte, se făceau copii mulți. Dacă nu aveai copii mulți să-ți înflorească casa și să-ți aducă lumină vieții, înseamnă că nu erai sănătos. Dacă nu îți făcea nevasta copii sau dacă murea la naștere (se întâmpla destul de des pe atunci) îți luai repede alta. Femeia trebuia să fie în primul rând bună "puitoare", asta se știa, asta era mentalitatea vremii. Îi detest pe moderniștii care beștelesc din gură altfel.

Tanti Frăsina s-a măritat cu nenea Rotariuc, "hoholul", un ucrainean înalt, mare, care lucra la CFR. După război au deschis și o crâșmă acasă la ei, în botul Tătărașilor, cum urci spre cartierul de blocuri de azi. Pe vremea aceea Tătărașii, care la origine va fi fost staniștea tătarilor din târgul Ieșilor, erau o mahala patriarhală, de case și așa, și așa. Se cunosc și acum acolo niște stâlpi de la fosta verandă acoperită. Bărbații singuri, neînsurați din mahala veneau și mâncau la ei. Sau veneau serile cei căsătoriți din mahala și încingeau câte un chef cu vinișor roș, gros ca sângele de porc, de la Goruni și cu lăutarul țigan să-ți cânte la ureche, cu dintele de aur sclipind: Auuu! Spune, spune, om bătrân / Spune caii cum se fur... Așa, mă nene!
- Cucoană - o întreba unul cu glas nazal - azi te-ai ouat?
- M-am ouat, domnu Nedelcu, îi răspundea tanti Frăsina. Să vă fac un ou fiert?

Așa a fost până după război, când au venit comuniștii la putere și le-au luat toate angaralele. Cică "esploatare". Dar e munculița mea... zicea tanti Frăsina. Eah! ducă-se! Se poate trăi și așa.
- Cred că am făcut două vagoane de mâncare la viața mea, Radule!, mi se confesa tanti Frăsina.

Prin '92-'93 Monitorul, actualul Ziarul de Iași, avea redacția în apropiere de Ciurchi. Pe vremea aceea mergeam săptămânal cu articolul la ziar, căci nu erau încă "calculatoarele" de azi, ca să trimit materialul repede și degrabă. Iar apoi dădeam o raită în Ciurchi, la tanti Frăsina. Avea vreo 88-89 de ani pe atunci. O găseam mereu întinsă, ca turta "de galbenă ceară", într-o cameră întunecată și insalubră. S-a dus o dată mama pe acolo și și-a pus mâinile în cap:
- Doamne ce mizerie! E ca la curve.

Nu știu de unde știa mama cum e la curve. Fabula, desigur. Eu cred că la curve, dimpotrivă, trebuie să fie curat. Dar mama când e să aducă argumente pro sau contra pentru ceva, apoi aduce. Anapoda știe să le mai înflorească!

Nana Jenica, fiica, tantei Frăsina, "Țața", cum îi spuneau frații pe vremea aceea, care trebuia s-o îngrijească, lipsea mai mereu. Era plecată "cu dorul", vorba poetului, prin mahala sau după cumpărături, pe la prietene, dracu mai știe.

Nana Jenica a ajuns pensionară imediat după '90. Ce-i drept, a rămas și fără obiectul muncii, ca să zic așa. Fusese profesoară de "socialism științific" (de parcă era și un socialism neștiințific) la medicină. Generații și generații de foști studenți mediciniști și-o amintesc. Era înaltă, ca și taică-său, Hoholul. Nu se putea duce nici de Paști la cimitir. Cum era ea înaltă, "ca măgarul între oi", zicea, îi era frică să n-o vadă vreun student și s-o pârască la partid. Nu existau semne că ar exista pârâtori, dar mai știi!

Ea spunea mereu că i-ar fi plăcut să facă "economie politică", dar taică-său, nenea Rotariuc, i-a zis:
- Nu! Te duci la socialism, că socialismul e de viitor.

Și fata, ascultătoare, s-a dus la socialism. Și nu știu dumneavoastră, dar am făcut și eu socialism zis științific - în afară că era "cumplit meșteșug de tâmpenie", problema era că la socialism nu se spunea nimic, căscau și mâțele de plictiseală. Sau mai degrabă e ca mâța pe care o apuci de coadă și o învârți printr-o cameră goală, fără perdele: nu are de ce se apuca. Doamne, în ce lume absurdă am trăit!

Generații de medici mai trecuței și-o amintesc pe nana Jenica. A predat balivernele alea despre socialism, că e pe culmile cele mai înalte, că ne duce spre comunism în zbor, cum zicea Ceașcă, zbohr, la Facultatea de medicină. Ne-a pus și o pilă nana. Aveam în facultate o profesoară, o probă de tâmpită la socialism științific, care și așa era un obiect care-mi mergea cu hopuri-dâmburi, ce nu s-a mai pomenit. Și o dată, când a venit nana Jenica pe la noi, m-am plâns de tâmpita ceea (nu îmi mai amintesc cum o chema). Mi-am spus oful, atât, dar nana a zis:
- Lasă că vorbesc eu cu ea.
- Nu, nu, am zis. Să nu vorbiți, că nu-mi place.

Dar nana a vorbit. Am simțit asta de când am intrat în examen. Profesoara și-a schimbat tonul de cum am intrat noi să spunem câteva baliverne din alea. Avea răbdare cu noi, ne sugera pe ici-colo ce să zicem, etc. În fine, am trecut cu brio și nu am spus colegilor că noi am avut pilă: mi-a fost rușine.

Dar o să mai revin asupra acestor lucruri.