Biografie sau din iepoca lui Ceașcă adunate și-napoi la lume date

Primele amintiri de pe vremea aia
 
Nu, nu m-am născut lângă Carpați, vorba cântecului dolănesc (era să scriu golănesc), ci la maternitate, ca mai tot românul. În Iași. Înaintea mea s-a născut un frate, Eugen, care a murit de mic copil. La câteva luni după aceea a apărut penicilina. Mama este convinsă și astăzi, i-a spus ei un doctor, că Eugen ar fi trăit dacă exista această penicilină. "Lasă, cumnată - a ogoit-o cam tont o soră de-a tatei - că o să faci altul". "Îmi venea s-o strâng de gât", zice mama și astăzi cu lacrimi în ochi, deși cu anii durerea ei s-a mai atenuat.
 Mda, timpul le rezolvă pe toate! Dar tanti Lucreția a avut dreptate în felul ei mahalagesc, bădărănesc, cum să mai zic. Mama m-a născut pe mine, apoi pe sora mea, Doina.

M-am născut în februarie 1955, cu vreo lună înainte de înființarea Tratatului de la Varșovia, staniștea țărilor socialiste, printre care și România, "lagărul socialist" din jurul Uniunii Sovietice. Așadar, în plin război rece. Bineînțeles, nu știam asta - de războiul rece vreau să zic. Dar nu știau nici părinții mei decât dacă ascultau radio "Europa liberă". În afară că mai vorbeau oamenii pe la colțuri ce auziseră cu o seară înainte la "Europa liberă". Nu știau decât un fel de snoave politice: de pildă, cu Hrușciov, care și-a scos pantoful în plină ședință a Națiunilor Unite și a bătut cu el în nu știu ce pupitru. În fine, va fi fost adevărat, dar nu bindiseau ei de asta, cum nici acum eu nu mă omor după politică. De unde se vede că așchia nu sare departe de trunchi. Ca mai tot românul, m-am învățat de mic de la părinți, de la sătenii mei să-mi fie silă de politică, ceea ce mi se întâmplă și acum. Mai este câte un politician pe care-l suport, dar... cu o floare nu se face primăvară. Admit și faptul că politicienii sunt necesari, dar... De la o vreme nici nu mă mai uit la știri. Nu că mă laud cu asta.

Însă nu o făceau decât rareori. Adică părinții mei să asculte politică. De făcut nici nu se punea problema. Nu știau nici sătenii, nici, în general, românii. Să nu ne amăgim. Fiecare își caută de viața lui, de serviciu, de iubirile și de familia lui. Indiferent de regim, că e comunist sau capitalist. E drept, în munți erau niște partizani care au murit eroic, unii au sabotat industria, se zicea. Sigur, în mintea adulților adăstau americanii și modelul lor, dar... ce putem să ne facem cu rușii ăștia? Și-au pus gabja pe noi, ne-au pus căpițala-n bot și... gata. Lasă că și americanii ne-au lăsat de izbeliște, s-o spunem pe bună dreptate. Au împărțit Europa, iar noi ne-am nimerit de partea cea ne-bună, cea cu ruși, bată-i focul să-i bată! Iar când se urcă Ivan pe divan...

Așa vorbeau și se chițcăiau oamenii în serile de toamnă sau iarnă, la gura sobei, la desfăcat păpușoi sau la scărmănat lână, cu paharul de vin alăturea, iar eu îi ascultam cu ochii holbați. Că pe vremea aia nu erau televizoare. Iar jucăriile erau doar niște păpuși din cârpe făcute de mama. Aman se mai pricepea să facă niște monițoi din cârpe colorate. Era ca o zână, nu altăceva! Când atingea cu mâna ei magică - gata păpușa! Sau făcea un păpușhoi dintr-un știulete de porumb și mătasea lui. Sau ne jucam cu ciocleje de popușoi, sau trăgeam o linie pe o foaie ruptă din caiet și făceam două tabere: dacii și romanii. Și, nu știu cum, însă la mine câștigau întotdeauna dacii. Dar mai bine nu vă mai vorbesc despre național-socialismul meu incipient. Sau mai pumneam câte-un șoricel pe sub bundița tatei până-l omoram - cam astea erau distracțiile noastre. Și ascultam poveștile tatei și a lui nenea Mihai din război, de la Odesa și din munții Tatra. Ooo, ce de-a povești!

Și în timp ce eu căutam păpușile să văd ce au pe dedesubt: chiloți sau ce - cei mari puneau țara la cale: Lasă să mai treacă oleacă, olecușoară, olecuțică, să ne facem frate cu dracul până trecem puntea, că nu-i dracul chiar așa de negru, că am trecut noi prin atâtea, d-apoi... să nu facem din țânțar armăsar, ce mi-e Rada baba, ce mi-e baba Rada...., să mai șidem, să mai videm, o să trecem noi și peste asta, cum am trecut atâtea. Numai o să vezi cum o să vină americanu', zicea nenea Mihai, fratele tatei, colo, cu tancul în dealul Păunului: Welcome, uncle Sam! Și ce, pe urmă... Și pe urmă do svidania, cioloveci, o să umble câinii cu covrigi în coadă mai ceva ca la Paris, o să ne ținem cu mâinile de pântece de bine ce ne va fi, o să mâncăm numai papă domnească după aceea. Și colaci copți în rolă și o să bem vin fiert cu zahăr și piper. Până atunci să ne ocupăm de casă, de gospodărie, de copii, de neamuri, de serviciu, de nunta lui ăla mare, de botezul lui cel mic... Ca întotdeauna. De când e lumea lume. Cam aceasta era părerea.

Nu țin minte cu ce mă jucam acasă când eram mic. Țin minte vecinii, da. Mama îmi citea, da. Parcă erau niște cărți mari, rusești, cu poze minunate: cu Maria Morevna, Ivan Țarevici și tot felul de neni Ivan sau Pavel care căleau și tot căleau oțelul. Astea erau cărțile pentru copii pe atunci. Cele românești erau mici cât o palmă: Traista cu povești. Dar ce povești minunate! Și acuma am să mă laud: De mic am început să citesc mult și cărți pentru cei mari. Tata a mers cu mine la biblioteca din sat. Bibliotecară era o doamnă Leahu, alta decât cea care avea să-mi fie învățătoare în clasele III-IV: "Doamnă, îl vedeți?! Băiatul ista citește o grămadă de cărți și peste vârsta lui. Să-i dați ce vrea el."

Și așa am citit și cărți pentru vârsta mea, dar și Victor Hugo, și Slavici, și Jack London, Somerset Maugham și mulți alții. Mai mult proză. Poezie nu prea. La vremea aceea, mi se părea că are ceva fals. Mi se pare că și acum sesizez când este ceva fals într-o poezie. Eram impresionat de biografia marilor autori ai lumii: Eminescu, London, Rimbaud. În secret visam să ajung și eu ca ei. Dar, bineînțeles, fără să sufăr, fără să fac oftică sau altă boală urâtă (da parcă ar fi și boală frumoasă) ca aceștia. Mergeam în vie, îmi făceam o burtă de ceasla, mă îmbătam cu mirosul de muscat ottonel, apoi mă așezam sub o tufă și citeam: vântișorul legăna frunzele, câte o viespe bâzâia la struguri, auzeam glasurile celor din casă, caii nechezând pe drum, Petrache trecând cu boii în pasul lor agale, uneori băteau clopotele la biserica din apropiere... Și citeam. Eram culcat sub tufă, găinile scurmau în jur, dar eu eram pe submarinul căpitanului Nemo, umblam după ondinele eminesciene sau mă amestecam cu Jean Valjean, cu Cosette și ceilalți revoluționari francezi ai lui Hugo, îl uram pe Javert. Uneori uitam să merg și să mănânc. Mă striga mama la masă.

Dar să nu credeți că numai citeam și atât. Nu! Făceam tot felul de drăcării cu dracii de seama mea, dar... altădată.