Singur printre inspectori (I)

M-am trezit după primul somn, pe la 1 noaptea, și mi-a venit în minte un aflux de amintiri, dar ce zic eu, un val uriaș (numai un dinozaur lipsea, ca-n filmele americane pentru prostime, că au și americanii proștii și gură-căscații lor) despre perioada mea când am lucrat ca prof în învățământ.
 
 M-am frământat ce m-am frământat în pat, gândindu-mă la ele, chitindu-le în vederea scrisului și... am hotărât să mă scol: o să le scriu aici. Poate vor urma și altele.

Dar nu le voi spune amintiri. Mai întâi că nu suport amintirile scrise. Humuleșteanul este una din rarele excepții. Apoi că nu vor fi chiar amintiri-amintiri, ci un fel de literatură cu amintiri din viața mea, ca să spun așa, relaxat vorbind, cum relaxate vor fi și aceste trofee ale memoriei. Căci de la o anumită vârstă memoria îți joacă feste și devine un adevărat trofeu dacă reușești s-o mai prinzi din urmă. Nu-mi propun ceva anume, scriindu-le: să aduc învățăminte (bleah!), să fie adică niște amintiri cu diabet zaharat, cu sfaturi plicticoase, hemoglobina glicată, urinare frecventă adică pișare din ochi e tutti quanti. Nu! Dar ce-mi propun nici dracul nu poate ști. Doar să povestesc. E puțin lucru?

Așadar! Am fost prof pe vremea lui Ceașcă, am lucrat într-un sat din județul Bacău, am petrecut acolo opt ani, nu am dispoziție să povestesc acum, unde eu și soția am fost repartizați, apoi am venit cu pilă prin '87-'88, nu mai țin minte, în satul natal de lângă Iași, iar soția a căpătat post la Comarna, o comună, să zicem, relativ apropiată. E drept, are un nume frumos: Co-mar-na. Este o formă de deal care se cheamă așa - comarnă - am citit parcă într-o carte. E un deal acolo, mare, grebănos, ca o spinare de dinozaur. Te descurajează când îl vezi, cugetând la nimicnicia omenească față cu măreția Naturii sau a Domnului, mai bine zis. Păcat că mărețul Ștefan nu a luptat pe acolo, nu a spârcuit câțiva turcaleți sau tătărăi: bătălia de la Comarna! Ce frumos ar suna! Wonderful!

A făcut naveta acolo, sfânta mea Marie, nu Ștefănică ceal mari, a avut și-un accident (tot soția, nu Ștefănuț), șoferul a scăpat autobuzul în șanț, din fericire fără urmări grave, în afară de un cucui și de spaima trasă. Dar ea, sărăcuța, nu a zis mai nimic, nu mi s-a plâns niciodată, căci așa îi este firea. Îmi vorbea cu entuziasm de copiii de la școala de acolo: curați, sărăcuți și cinstiți. Că, trebuie să spun, ea a fost cea care m-a încurajat în viață în momentele grele, nu eu pe ea. Dar am simțit-o eu că a tras o spaimă atunci! Bine, că, na! mă laud, eu compensez cu altele. Dar, modest fiind (când dorm!), nu le spun.

Pila a fost așa. Când veneam de la Bacău acasă la mama, trecem și pe la Nana Ileana, sora mamei din Tătărași. Îi spun "Nana" pentru că ea m-a botezat. Nanul Vlad murise, iar Nicușor, băiatul ei, și cu Nica, soția lui, locuiau într-un bloc din apropiere. Mergând la Nana Ileana, mă tot plângeam de situația noastră în învățământ. Iar nana îmi spune la un moment dat: "Măi, Radule, să știi că eu am să te ajut!" Eu n-am zis nimic, dar în gândul meu: "Eh, bătrâna s-a cam ramolit și vorbește gura fără de ea". Dar, spunându-i acasă mamei, aceasta mi-a zis: "Să știi că o să te ajute. Că Ileana când își pune în cap ceva, apoi se ține de cuvânt."

Și așa a fost! Trebuie să spun că Nana stătea la casă în Tătărași, scăpată ca prin minune de demolările ceaușiste în vederea construirii victorioaselor blocuri cenușii, în care locuiau delaolaltă profii universitari și uvrierii, cu rufele aferente din balcoane, cum am mai spus, cu pereții subțiri, în care auzeai ce plănuia să trebăluiască la bucătărie vecina și până la gâfâiturile miorlăite din pat de la ore târzii. Iar peste drum de această casă, adică peste strada Doctor Savini, era un bloc în care locuia tovarășul Ibănescu, un tip mare de la partid. Ei bine, în ultimii ani ai domniei, Ceașcă (ar trebui să-i spună corect prescurtat Ceaușcă) probabil sfătuit de politrucii din jurul său, luase hotărârea să mai schimbe pe ici-colea diverși șefi și șefuleți din diferite posturi, să pună oameni noi în funcții și, se credea, relativ curați. Cel puțin așa bănuiesc eu, blegul, că avea intenții mărețe. Prea erau toți corupți și șmecherași, prea mirosea România, politică și nu numai, puțea de-a dreptul a corupție în ultimii ani ceaușini. Lasă că nu numai atunci.

Acest tovarăș Ibănescu nu știu ce calități avea, dar își făcuse datoria ani lungi în postul său, ca un gândăcel de la Teleenciclopedia, care cară o viață un gogoloi de bălegar (dar în acest gogoloi își ține ouăle). Și, principalul: nu era corupt! În orice caz, taciturn, cu părul alb și cu buzele împletite, pavoaza prezidiile. Făcea impresie bună. Așa că l-au pus secretar de partid pe județ într-o, credeau, ultimă încercare ceaușistă de a stârpi corupția în România. Paște, murgule, iarbă verde!

Buun! Doamna (sau tovarășa) Ibănescu era asistentă medicală de meserie, dar nu mai lucra, fiindcă, na! era soție de șef, conform îndeobște cu norma românească. Dar era și cam bolnăvicioasă, debilă, vai de capul ei! Trecea peste drum din blocul său și venea la Nana la iepuri să aducă iarbă, că Nana ținea iepuri. Dacă țineți minte, multă lumea avea iepuri pe atunci - se creșteau ușor și-ți puteai asigura relativ facil o bucată de carne în penuria ultimilor ani ceaușini, că Prim Olteanul își plătea "datoriili esterne" și nu aveai de unde cumpăra carne. Dacă aveai un vecin care tăia o oaie sau o "relație" la "Carne", erai un om fericit - o spun pentru cei mai tineri. În afară că era bolnavă și fără vlagă, doamna Ibănescu era și cam copilăroasă, că-ți venea să râzi: bătea cu pălmuța iepuroii că, sexoși cum sunt, voiau una-două să încalece iepuroaicele. Dar să spun pe bună dreptate, ca un violator de copile, cum citeam deunăzi în ziar, că și iepuroaiceleee... se lăsau cu bucurie violate.

Și doamna Ibănescu aducea resturi de morcovi și alte alimente la iepurii Nanei. O dată l-a silit pe domnul Ibănescu să meargă cu mașina personală și să cosească iarbă undeva pe la Popricani pentru iepurii Nanei. "Am ajuns eu, prim-secretar de județ, să dau telefon primarului de la Popricani și să fur iarbă, păzit de securistul și milițianul, care îmi fuseseră repartizați prin funcție. Dar mi-am amintit cum era în tinerețe la țară, când mergeam cu tata la cosit", râdea tovarășul Ibănescu.