Singur printre inspectori (II)

Profitând de desele vizite ale doamnei Ibănescu și de taca-taca, discuțiile dintre ele ca între vecine, Nana Ileana i-a spus: Uite, am un nepot (eu), care așa și pe dincolo, e tare necăjit. Mamă-sa e singură, iar el și nevastă-sa lucrează la dracu-n praznic, la o școliță din județul Bacău. Ar vrea să vină acasă, e susținut de directorul coordonator din comuna lui, mă rog. Bine, i-a răspuns Doamna Ibănescu, o femeie degrabă miloasă, trebuie ajutat bietul băiat, lasă că vorbesc eu cu soțul. Trebuie spus: pe vremea aceea a transfera o persoană dintr-un județ în altul era ca și cum ai aduce mortul de la groapă. Doar dacă aveai o pilă babană.

Dar uite așa am ajuns eu: pilos cu această pilă babană. Cu o pilă chiar la primul-secretar al județului! Infailibilă! Așa am mers în audiență la Doamna Domnica Murgoci, care era inspectoarea-șefă pe atunci. O și cunoșteam. În timpul facultății făcusem practică pedagogică chiar la ea, la liceul Garabet Ibrăileanu (sau Garabet I. Brăileanu, cum scria o colegă de facultate cam analfabetă, în fine, toantă de-a dreptul, care mi-a împrumutat o dată prelegerile la care lipsisem; în fine, proastă, incultă, dar fată bună, ochelaristă și cam fixistă), unde doamna Murgoci ținea catedra de limba și literatura română. Era o femeie minionă, frumoasă și la vreo 40 de ani, cu niște ochi pătrunzători, vii, deși nu mai era tânără, care ținea la noi, studenții. N-avea nimic din agresivitatea și indiferența mai tuturor inspectorilor școlari: chiar voia să ajute, așa mi se părea. Ne corecta, pe noi începătorii în meserie, cu zâmbetul pe buze, de parcă s-ar fi scuzat. Știu că mă vor contrazice cohorte de foști profesori care au cunoscut-o, dar... n-au decât!

Am așteptat pe hol să intru la inspectoarea-șefă. Bineînțeles, tovarășul Ibănescu îi dăduse telefon în privința mea inspectoarei Murgoci. Profesoarele, că majoritatea erau doamne, așteptau și ele copleșite de emoție: cu cea mai frumoasă rochițică din garderobă, în cloș, cu volănașe, cu cei mai bunuți pantofiori, pe care nu-i folosiseră în noroaiele navetei de la Țurloaia, pudrate, parfumate, rimelate ca Betty Boop, cine-și mai amintește, zulufate, tremurând și bâlbâind pe de rost speech-ul pe care aveau să-l debiteze inspectoarei. "V-ați învățat lecția?" rânjea când trecea pe acolo inspectorul Guzganu, un tip cu părul cenușiu, cânepiu și haine lustruite, de prof înrăit de generații și generații de elevi recalcitranți și învechit în rele. Să mă ierte copiii și nepoții lui dacă are, dar al dracului mai era! Of, când îmi amintesc acest funcționăraș guzganiu (chiar așa îl chema, avea un nume predestinat, după cum se va vedea), tipul care participa și el la audiența inspectoarei-șefe. De fapt, el era ăla cu dosarele. Doamna Murgoci, iertată fie de păcate, lua doar hotărârile pe care i le dicta Guzganu. Nu înțeleg nici acum de ce se lăsa prostită de Guzganu, cel cu haine lustruite și cenușiu la păr, cum de era mereu fraierită, ea, o Doamnă atât de inteligentă, frumoasă, trupește și sufletește, ca o madonă? Poate că tocmai acesta era motivul subordonării ei de către acest tip infect. Căci mai totdeauna cei frumoși sufletește sunt în viață cârmuiți de cei răi și proști, așa sunt adeseori înclinat să cred. Un Honoré de Balzac nu trebuia să schimbe prea mult ca să-l cuprindă pe ipochimen în La Comédie humaine. Dar o galerie murdară, cu personaje perverse, toți Nucingenii și Rastignacii pe dos.

Și mi-a venit rândul să intru la inspectoare. Guzganu i-a șoptit deîndată ceva la ureche: probabil, că adică a telefonat Tovarășul Ibănescu să... Și Doamna Murgoci mi-a aprobat repede și degrabă detașarea. Mi-a spus doar: "O să te văd la anul ce te faci, că e doar o detașare pe un an." Însă eu nu voiam să știu de nimic: zâmbeam victorios, cu gura până la urechi: Ți-am făcut-o!

Am mers apoi la Nana Ileana și i-am povestit cum a fost în audiență. "Dar Maria a rămas pe dinafară", m-am plâns Nanei. "Radule - mi-a spus Nana, buna Nana Ileana - nu fi fraier. Tu mergi din nou la inspectoare și cere-i post și pentru Maria. Că inspectoarea nu știe că pila-i numai pentru tine."

Când m-a văzut din nou intrând la ea, Doamna Murgoci a exclamat: "Ei, nu am spus eu că o să vină și pentru nevastă-sa.?" Dar eu zâmbeam mefistofelic: știam că nu are ce face și o să-i dea post și Mariei. M-am prefăcut că ies. Dar inspectoarea m-a oprit la ușă și mi-a arătat harta județului de deasupra ușii: "Uite colo. Cozia îți convine?" Nu puteam s-o mai refuz iarăși: "Îmi convine".

Așa am rezolvat și pentru Maria. E drept, făcea o navetă destul de grea la Cozia, dar se cheamă că era acasă, venea în fiecare zi la acasa ei, ca să zic poeticește. Uite asta a fost pe scurt odiseea mea didactică, pedagogică, cum să-i mai spun. Pe urmă, prin '87, am dat examen de traducător la un institut de cercetare de pe lângă CUG și am intrat ca traducător. Ei, altă făină se măcina acuma la moară! Mi-am promis atunci să nu mă mai întorc nicicând în învățământ. Și m-am ținut de cuvânt!

P.S. Am citit în presă că Doamna Murgoci a trecut în ceea lume. Dumnezeu s-o ierte!