Lasă! Merge și așa

Am făcut liceul "Racoviță" din Iași cam pe vremea când venise Ceașcă la putere. Entuziasm popular, speranțe, derusificare. Chiar așa, sub comunism, tot mai este o speranță, își ziceau românii. Îmi amintesc că am ieșit cu clasa la șosea, când a trecut în viteză convoiul de "mașini oficiale", venind dinspre CUG (viitorul CUG, mi se pare că încă nu era construit combinatul). Profesorii noștri, unii, scandau nu știu ce, foarte entuziasmați - trecuse epoca întunecată a lui Dej și acum veneau zorii purpurii ai unei alte epoci pline de nădejdi. Dar, vorba lui Minulescu, "a fost o scurtă nebunie", iar zorii au fost cam căcănii. După cum știți, a fost numai o pasageră iluzie.

Îmi amintesc că lângă clădirea liceului nostru era o grădiniță. Copilașii de acolo strigau ce auziseră la televizor: Ceaușescu - PCR! Ceaușescu - PCR! Noi, liceenii, zâmbeam de la ferestre. Nu știam că în curând toată țara va striga la un ison, ca la comandă: Ceaușescu - PCR! Ceaușescu - PCR! În fabrici și uzine, în institute de cercetare, în ceapeuri și iaseuri. Câte-o muiere cu gura mare ca alde Șoșoacă de azi era pusă înainte sau câte un Bobu, dacă îl mai țineți minte, să bată abitir din palme la congrese și alte ședințării. Unii, cum era un moș de-al meu, erau convinși că numai proasta lui l-a tâmpit așa. El, cică, era băiat bun. Nu-i vorbă, și cei din jurul său l-au năucit pe scorniceștean. Dar un tâmpit comunistoid și semianalfabet era în primul rând el, care s-a lăsat adulat de cei din jurul său, până ce a început el însuși să creadă că este mare sculă pe basculă. Ei, bine, nu era!

În rest, ce să vă zic! Profesorii noștri, în majoritate dascăli eminenți ai Iașilor, erau mai rezervați. Era câte unul, cum era profesorul de filosofie Marcu, care credea sincer în Ceașcă. Cu anii se va fi lămurit că nu merită. Har Domnului, că mai toți profesorii își căutau de obiectele lor și de predat.

Să nu credeți că nu mai puteam noi, tinerii, de Ceașcă și politrucii lui. Ne căutam de-ale tinereții noastre: de lecturi, de excursii, de fete. Și din când în când și de învățat. Dar nu ne omoram cu învățatul. Învățam mai mult de rușinea părinților, a rudelor, a profesorilor, decât din conștiință. Sincer vorbind, nici acum nu prea știu ce este aceea conștiință. E drept, erau vreo două "babe" (așa le spuneam la profesoare chiar dacă aveau 30 de ani) la care învățam de frică. Of, îmi amintesc și acum de profa de chimie, nici acum nu suport când aud de ceva cu chimie. O altă doamnă, profesoară de istorie, s-a arătat dezamăgită de mine: "Ai început așa de bine și te-ai lăsat pe tânjală". Așa era! Când vedeam că la un obiect merge și fără prea multă învățătură, o lăsam mai relache: "Lasă! Merge și așa", îmi spuneam. Nu regret nici acum că n-am învățat chimie, fizică sau filosofie comunistă (dacă poate exista așa ceva!). Sigur, nu este prea pedagogic ce spun, dar...

E drept, vedeam cum încetul cu încetul Ceaușescu a curățat Comitetul Central de cei vechi și a pus în loc dintre cei care știau să-i "lingă" pe Ceașcă și pe toanta lui. Și mă miram cum mai tot românul pricepea chestia asta, iar scorniceșteanul nu înțelege că se scufundă. Căci adularea, adică, să spunem pe dreptate, pupatul în fund este cumplit meșteșug de tâmpenie. Puțini îi rezistă.

Desigur, nu numai acesta era defectul lui Ceașcă. Treceau anii, alimentarele se goleau și el se afunda tot mai mult în dictatura lui atroce. Biserici istorice dărâmate, lichidarea instituțiilor culturale, absența principalelor bunuri de consum din magazine, întreruperea căldurii, că ne descurcam și cu o haină în plus, lipsa apei calde, obsesia lui cu "datoriili esterne", izolarea internațională sunt numai câteva urmări ale dictaturii ceaușiste. Ca să nu mai vorbesc de analfabetismul ceaușist născător de atâtea bancuri, că la asta noi, românii, ne pricepem, de ascensiunea în posturi înalte a tuturor lepădăturilor, care stârneau mânia și scârba românilor. Iar proasta lui, coana Leana, mie cel puțin, îmi făcea greață. O spun pentru tinerii de azi - sper ca ei să nu prindă o asemenea "iepocă" de aur (de aiurări, mai precis).

Cu toate acestea, cum spuneam, tinerețea era tinerețe, copilăria era copilărie. Sărăcuță, modestă, cu uniformele alea stupide, prea calde vara, dar tinerețe. Iar fetele de la "Racoviță" erau fete, chiar și cu sarafanele alea... refuz să le numesc. Își scoteau fetele la iveală ciorapii de mătase când profesoarele mai cațe, mai ale dracului nu erau în școală. Sărmanele fete! Mă înduioșează azi când îmi amintesc. Voiau să fie frumoase și admirate - ce e rău în asta? Apoi erau plimbările pe malul puturosului Bahlui sau, oho, pe Lăpușneanu, lecturile deschizătoare de lumi, un spectacol cu Păunescu stupid, dar, în lipsă de altceva, era bun și ăla. Căci, cum spuneau versurilor de atunci: Așa suntem noi, tinerii... Și, vorba lui Creangă: "Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire."

Cam așa eram și noi, tinerii, pe atunci, în pofida Dictaturii ceaușiste. Nu ne păsa de nimic. Ne căutam de tinerețea noastră!