Mătușa Tincuța

Mătușa Tincuța avea casă drept în capul satului. După mătușa Tincuța și moș Petrache mai era doar o casă, sub pădure.
Voiam să vă vorbesc despre mătușa Tincuța, sora tatei. În timp ce soțul și frații ei erau pe front, mătușa Tincuța s-a dat în stambă, așa ziceau oamenii pe ocolite, adică s-a culcat cu tot felul de soldați încartiruiți în sat: cu nemți, cu ruși, după aceea și cu români. Ba și cu un italian care se amorezase rău de ea și voia s-o ducă în Italia. Dar comandantul lui l-a pus la punct: "Andiamo! Andare fuori!" După cum se vede, mătușa Tincuța a fost o adevărată "internaționalistă", nu făcea osebire între tipurile de nații și arme. Iar gradele militare nici nu le cunoștea. Cum ziceau oamenii atunci (lasă că și acum), era "rea de muscă".

Când bădia, adică fratele cel mare, nenea Jorjică (Gheorghe), apoi nenea Mihai și tata s-au întors din război, au alungat-o de acasă - le făcuse neamul de râs. Mătușa Tincuța a stat atunci într-un bordei la o țigancă, una Irina, femeie deșteaptă, am cunoscut-o și eu când eram copil. Deșteaptă-deșteaptă, se ocupa cu ghicitul, dar făcea numai rele. Am să vă spun altă dată. Pe urmă, prin '47-'48, s-a întors moș Petrache, soțul Tincuței, acasă. Îl luaseră rușii prizonier la Cotu Donului, a lucrat în mine de cărbuni la Cercul Polar și a mâncat "cartoafe cierte" în spuză, așa povestea. Când bea un pahar-două, spunea comenzi pe rusește: Smirnă, vperiod, napravo, nalevo. Moș Petrache a stat singur o vreme, apoi a venit la cumnații săi și i-a rugat: "Hai, măi, băieți, eu am iertat-o pe Tincuța! Iertați-o și voi și lăsați-o să vină acasă." Atunci frații au discutat între ei și au hotărât să o ierte. Moș Petrache a mers la bordeiul Irinei și a spus că o iartă pe Tincuța. Dar să meargă la biserică, să-și ceară iertare în fața Sfântului Altar și sub patrafirul popii. Și mătușa Tincuța așa a făcut. Că o fi făcut asta din convingere, că nu, eu nu am de unde ști. Dar așa erau oamenii înainte vreme - credincioși și milostivi. Sau așa or fi și azi?

Dar ceva-ceva împotriva ei tot trebuie să fi rămas. Țin minte că mătușa Tincuța potrivea în așa fel lucrurile ca să vină pe la noi când tata nu era acasă - se temea de el, mai precis de gura lui. Tata îi zicea în zeflemea Brigulina, după numele unei vestite curve a Iașilor din antebelic (iacă, poți fi celebră și fiind curvă, nu numai actriță sau politician). Mama nu scăpa de gura ei și îi cosea rochiile. În prima tinerețe mama învățase croitoria, la măritiș a primit de zestre o mașină de cusut "Singer" (o avem și acum), dar mamei nu i-a plăcut deloc croitoria. Dar pe mătușa nu o putea refuza, "că are o gurăăă", zicea mama. Mătușa Tincuța venea la noi la probe, nu se sfia să se dezbrace în fața noastră, a copiilor.

Tot din cauza gurii ei se certa cu soțul ei, moș Petrache. Mătușa Tincuța avea destulă glagorie și, în ciuda faptului că tata nu o vedea cu ochi buni, venea la el, fratele ei, care avea faimă de împăciuitor: "Măi, Jănică, măi, hai vină tu și-l împacă pe Petrache. Că numai tu nu ești stricat la cap dintre noi" îl lingușea ea. "Ce-i? Iar v-ați certat? Iar vorbește gura fără tine?" "Iar, măi." "Anapăda hanțușcă mai ești!". Și tata urca în vârful dealului la moș Petrache și-l împăca. Nu știu ce-i zicea, nu știu cum îl lua, aș vrea să am înțelepciunea tatei (însă uite că nu o am nici la vârsta mea), dar îl împăca. Iar mătușa Tincuța își cerea iertare și se jura că n-a mai face. Dar, bineînțeles, după o vreme iarăși făcea. Deh, așa era pe vremea ceea!

Mătușa Tincuța venea la biserică mai în fiecare duminică și la marile sărbătorile. Venea și pe la noi, care avem casa lângă biserică. Ne aducea nouă, copiilor, felii de cozonac, colaci și colivă pe o tabla cu trandafiri roșii. De sufletul lui Cutare, zicea. Bodaprosti, ne învățase mama să răspundem. Când eram mai mărișor mergeam la ea cu uratul împreună cu prietenul și vecinul meu Dănuț. Pe urmă mergeam la Popovicioaia, o mătușă de-a lui, care locuia tot așa, pe niște coclauri.

Drumul la mătușa Tincuța era ca un Drum al Bucuriei. Bine, la urcat, când era noroios și, nu știu cum se făcea, dar în fiecare an de Sărbători ploua (asta o spun pentru pesimiștii acriți de azi care se vaită: Vai, nu mai ninge ca odinioară!), era ca un Drum al Plângerii. De la bunicii mei din partea tatei drumul urca și mai mult, apoi cotea la dreapta. Treceam pe lângă casa lui Niță, cel cu mulți copii. Cu Ghiță Niță am fost coleg de clasă, iar Costache Niță, fratele lui mai mare, era unul din cei mai buni fotbaliști de pe toloacă. Era un om liniștit, tare cuminte. Când mă întâlneam cu el îmi spunea: "Ce mai faci, Răducu?". Pentru el eram tot copil, ca atunci când ne jucam "la Ichim". Costache a avut o moarte groaznică: au luat salopetele foc pe el la servici.

Pe dreapta era căsuța lui Cherdivară, un basarabean fugit de ruși din Basarabia. A făcut armata la ruși, dar el era un basarabean care nu știa rusește. Și rușii, după obiceiul lor, îl puneau să cânte tot felul de cântece patriotice, mobilizatoare, cum se zicea. Că al dracului le mai plac cântecele patriotice! Și, cum nu știa rusește, Cherdivară povestea că, în loc de cântec, zicea: Ă-ă-ă! Râdea și el când povestea, alături de noi. A fugit din armata rusă și a venit în sat la noi - s-a însurat cu o fată din Tomești. Pe fată eu am cunoscut-o ca babă. Venea la biserică, apoi trecea pe la noi, nu știu pentru ce. Avea un fel de capot de diftină și un batic albastru închis. Mai avea un glăscior slab, plângăreț. Ofta mereu și se plângea ba de una, ba de alta. Se ștergea pe la ochi cu o batistă mare, albă, cu dungulițe albastre. Într-un colț al batistei avea înnodați câțiva bănuți ca să-i dea la biserică pentru lumânări. Cu alt colț al batistei se ștergea pe la nas, cu altul pe la gură și cu ultimul pe la ochi. Eu eram atent să văd dacă nu cumva încurcă colțurile. Nu le încurca niciodată.

Pe urmă era bordeiul humuit strâmb al acestei Irina despre care v-am mai spus. Înăuntru, în cenușa sobei, dormea mai mereu un motan puturos - i se vedeau numai ochii, ardeau ca jarul, întărind în fața sătenilor impresia de vrăjitoare a Irinei. Apoi treceam pe la poarta lui moș Roșu, pe care în mintea mea de copil îl asemuiam cu Împăratul Roșu. Pe el îl mai vedeam pe la poartă, pe Roșoaia n-am văzut-o niciodată. O mai fi existat? Oricum, existase. Băiatul lor avea casă la vale, fusese pupincuristul inginerei-șefe de la CAP, iar fata acestui Roșu, brigadier la colhoz, mi-a fost colegă de clasă, cam slabă elevă.

După aceea drumul urca și mai mult, iar când ploua era un adevărat chin să-l urci. Dar eu și cu Dănuț nu ne lăsam. Mai pe marginea înierbată, mai prin șanț, îl urcam. Și ajungeam ca vițeii la poarta casei mătușii Tincuța și a lui moș Petrache. Intram în ogradă și cântam colinda sau ziceam urătura. Colinda începea cam așa: După dealul cel mai mare / Velerim și Veler, Doamne / Răsărit-a mândrul soare, / Velerim și Veler, Doamne / Mândru soare nu era / Velerim și Veler, Doamne / Ci era o mănăstire / Velerim și Veler, Doamne / Cu pereții de-alămâie / Velerim și Veler, Doamne / Și cu ușa de tămâie...

Mătușa Tincuța ieșea pe prispa înaltă și ne poftea în casă. Avea ochii cam rotunzi, se vedea că "trăsese" un pahar-două de vin. Mă săruta, mă strângea la piept și eu mă rușinam întotdeauna de pieptul ei mare, bălălăind. Ne chema în casă, intram pe țoalele din cârpă cu ghetele pline de noroi (noi ziceam pe atunci glod). Ne dădea câte un pahar de vin, ceea ce stârnea protestul lui moș Petrache: "Ce, ești nebună fa Tincă, fa, dai vin la copchii?" Dar mătușa, fericită cum era, nici nu-l lua în seamă. Ne dădea câte o sută de lei și ne pupa iarăși cu tot cu damful de vin.

Până ce ajungeam noi în sat, unde era casă lângă casă și am fi câștigat "un ban grămadă" ziceam cu regret, se făcea întuneric și oamenii închideau porțile. Da, dar noi aveam câte o sută de lei de la mătușa Tincuța și de la Popovicioaia, mătușa lui Dan. În următoarele zile "fituiam" toți banii, cumpărând "bumboane" și napolitane de la magazin de la Drăgan. Bumboanele miroseau a gaz lampant, napolitanele erau sfărâmicioase, dar se cheamă că erau câștigate din banii noștri. Vreo două-trei zile nu mai mâncam nimic altceva: numai bumboane. Dar eram fericiți.