Ionel Bogdu

Dar mai zgârcit ca nea Adam era nea Ionel Bogdu, care avea casa între Nuna cu Titi Brânzoiu şi Moţatu. Nu se ducea nicăieri. Nici măcar la cârciumă, cum se duceau toţi bărbaţii din sat. Se gândea că tot trebuie să cheltuie un douăj de lei, ba-şi mai toceşte şi pingelele până acolo şi îndărăt, şi-apoi trebuie să-şi pună altele, or nu ţi le pune nimeni gratis, trebuie să plăteşti, nu?
- Orice pas pe care-l faci, te costă!

Când tăia porcul, de Ignat, îl tăia în mijlocul drumului, ca să vadă lumea ce mai namilă de scroafă au alde Bogdu.
- Lasă-i, să se oftice! Să vadă că n-are pe unde trece pe drum, de scroafa mea!

Nu nişte linge-blide, care n-au după ce bea apă, şi care nu-s în stare să strângă nici un pic de avere. Sunt filotimi când dau în dreapta şi-n stânga? Ha! Să poftească să vadă cum îmi umplu toate garniţele, cum geme coşaru' de porumb, cum bâhâie beciu' de butoaie şi damigene. Păi ce? Mie-mi ghiorţăie maţili ca lor?
El era supărat, de fapt, pe Moţatu, vecinul lor. Nu putea să-l sufere, pentru că-l auzise într-o zi strigând la nevastă-sa:
- Stano, adu o felie de brânză din putina număru' şapte!

Nea Ionel rămăsese pe gânduri: mă, da' ăsta câte putini de brânză are? Mama lui de 'oţ! Nu mai uitase niciodată de putinile Moţatului şi, de-atunci, făcea tot ce putea ca să afle lumea, şi mai ales Moţatu, că el, Bogdu, era pricopsit.

Nevastă-sa, Sevastiţa, era peltică şi, când vorbea, arunca din gură, odată cu vorbele, stropi mărunţi de salivă. Era grasă-grasă, nu puteai s-o cuprinzi cu mâinile-amândouă, şi avea guşă. Nu făcuse copii. Nu putuse.
- Pe uliţa noastră s-au strâns toate sterpele şi nebunele. Hm! Adică nebuneala de la lipsa de copii le vine, hm!, eu aşa gândesc cu mintea mea, zicea tanti Tuia, de a cărei judecată nu scăpa nimeni, orice ar fi făcut sau nu ar fi făcut. Iete, hm!, trei la rând: Garofiţa, Nuna, Sevastiţa. A tunat şi le-a adunat! Hm!

Sevastiţa era şi ea zgârcită, tot cam ca Ionel. Se potriveau taman bine, chiar dacă nu-l întrecea, decât rareori.

În geamuri, la fiecare odaie, avea prinse, cu piuneze ruginite, coli albastre. Adică vorba vine că erau albastre colile. Mai zine zis, fuseseră albastre cu ani în urmă. Acum erau decolorate de soare, pătate – cum mai cursese apa pe ele şi-apoi se uscase, lăsând urme – şi cam ferfeniţite pe margine.
- M-am dus la Cătuneanu, la librărie, să iau coli, să fac şi eu curat în casă. Când am văzut că s-a făcut doi lei o coală, m-am lipsit. Ce dracu? Când le-am luat eu p-astea, era cincizeci de bani o coală. Ce s-or fi scumpit aşa?
- Da, bre, da' când le-ai luat matale?
- Sunt câţiva ani... da' ce? Îs de aur? Dă-le dracu de coli...

Odată, la canapea, la poartă, nişte femei îi ziseseră Sevastiţii:
- Sevastiţo, ce mai pere frumoase ai în curte!

Într-adevăr, în curticica din faţa casei, destul de aproape de drum, erau doi peri cu crengi bogate, îndoite de-atâtea fructe câte făcuseră. Galbene şi pistruiate, o frumuseţe!
- Adu şi tu câteva, de pomană, că ne e o poftăăă... Da' adu mai multe, fă, pune-le într-un coşuleţ, ceva. Cât mai stăm de vorbă, mâncăm şi noi două-trei pere.

Sevastiţa, ce era să mai zică? A venit la canapea cu coşuleţul de pere. Cât mâncaseră celelalte două femei câte-o pară, în timp ce mai sporovăiau despre una, despre alta, ea, Sevastiţa, mâncase toate celelalte pere.
- Aoileu... da' ce foame ţi-a fost, Sevastiţo! Noroc cu noi, că dacă nu-ţi ziceam de pere, mureai aci, lângă noi, pe canapea, de foame.
- De ce le-ai dat, fă, pere? Vezi ce proastă eşti? o ocărâse Ionel Bogdu pe nevastă-sa. Ce? Ţie îţi dă cineva ceva pe de-a moaca? Cine vrea să mănânce pere, să-şi puie-n curte sau să-şi cumpere. Nu să vie aci, la pomană! Din perele-alea făceam un kil de ţuică!
- Păi ce era să fac? Dac-a zis...
- A zis! Trebuia să le spui că nu-s coapte bine! Da' tu! Tu eşti filotimăăă... Şi mâine-poimâine îl auzi pe Moţatu că are zece putini de brânză! Aşa se face avere, cu multă cumpătare! M-auzi?
- Auz, auz...
Într-o toamnă, târziu, lui nea Ionel îi adusese nea Telu o căruţă de dulmane. Pentru porci.
- Păi, cât să-ţi dau, bre, pe dulmanele-astea?
- Dă-mi cât mi-oi da!

Se scotocise nea Ionel prin buzunare, scosese nişte bani, îi numărase, îi sucise, îi învârtise, îi numărase iar, scuipând între degete, până la urmă se hotărâse şi scosese o bancnotă de douăzeci şi cinci de lei şi o trântise în palma lui nea Telu, rostind apăsat, de parcă i-ar fi dat o avere:
- Na, ia-i p-ăştia!

Nea Telu, nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi urechilor, rămăsese, prostit, cu palma deschisă şi cu bancnota în ea. Când îşi revenise din năuceală, strânsese pumnul, cocoloşise banii şi plecase vorbind singur, în barbă:
- O căruţă de dulmane, douăzeci şi cinci de lei? Măi, să fie-al dracu! S-a găsit hoţu' cu prostu'? S-a găsit! Da' nu mai pupi, Ionele! Nu mai pupi în viaţa ta! Nici un cap de aţă de la mine nu mai pupi! Cine-o face ca mine, ca mine să păţească!
Şi-i fusese ciudă că nu avusese curajul să-i zică în faţă că-şi bate joc de el cu o asemenea plată şi că mai bine i-ar fi dat dulmanii de pomană, decât aşa, pe nimic. Şi povestise şi el la mat, la un pahar de ţuică, cum îşi vânduse el căruţa de dulmani pe douăzeci şi cinci de lei. Nici mai mult, nici mai puţin. Unii nici nu-l crezuseră prima dată. Îl crezuseră de-abia când spusese cine fusese clientul.
- Păi cu Bogdu ţi-ai găsit tu să faci treabă?
- Aaaa... păi dacă de Bogdu zici, ţi-a dat chiar bine! Sumă frumuşică pentru el!

Putea să-ţi dea zece lei! Hai, noroc!
- Noroc şi să fim sănătoşi!
- Telule, nu faci cinste c-ai vândut dulmanii? I-ai mai dus şi până-n uşa casei, ă? În ăia douăşcinci de lei intră şi oboseala cailor, ă?

Telu a făcut şi el haz de necaz. Ce era să mai zică?

Ionel şi Sevastiţa aveau casă mare, dar nu locuiau decât o singură odaie, în care, iarna, pe plită, Sevastiţa făcea mâncare, ca să nu facă două focuri, să risipească lemnele. Vara gătea afară, avea cuptor de pământ, dar în care nu se îndura să bage lemne, făcea focul cu cioturi de coceni roşi de oi sau cu corzi de viţă-de-vie, strânse mănunchiuri-mănunchiuri şi legate cu sârmă, special pregătite de toamna, târziu, pentru pus pe foc.

Ionel era tot timpul cu ochii pe Sevastiţa, trebuia să o ţină din scurt, că i se părea risipitoare. Când încălzea apă pentru baie, o dată pe săptămână, Ionel se învârtea pe lângă ceaun şi băga întruna degetul să vadă dacă s-a încălzit apa. Când era un pic călâie, striga:
- Gata, nu mai băga în foc!

Sau o urmărea pe nevastă-sa cum face mâncare şi mereu i se părea că nu se chiverniseşte cum trebuie. Sevastiţa ungea tuciul cu o pojghiţă subţire-subţire de untură, că te şi mirai de ce îl mai unge. Ionel sărea ca ars:
- Sevastiţooo... mai uşor cu untura aia!!!

Când mergea cu împărţeală, tăia o lumânare în două, ca să aibă pentru două farfurii. Beţele de chibrit folosite le băga la loc în cutie şi le mai folosea când se ivea ocazia, ca să nu mai consume încă unul bun. Iar în farfurie... mai nimic. Mai mult era mâzgălită de sos. Iar carne, ioc! Doar un oscior mic şi chel, înecat în sosul lung, rozaliu.
- La Moţatu să nu te duci cu împărţeală, auzi? Că are destul! Nu-i mai dai nimic! Nimic!!!