Săritura peste familie

Într-o lume COMPLEXĂ, deschisă la inovaţie şi „progres” (sau aşa se laudă), orice noutate este greu digerată (dacă este digerată) şi riscă să destabilizeze sistemul (şi aşa) şubred.

Structurile urbane SIMPLE au răspuns foarte bine în faţa noului. Într-o cetate, calculatorul sau maşina nu au afectat funcţionarea unui asemenea loc. Chiar dacă la calibrarea străzilor nu a fost folosit ca modul automobilul, vehiculele erau suportate cu lejeritate. Motivul este simplu: într-o cetate acest mijloc de deplasare nu este utilizat cu aceeaşi frecvenţă ca într-un oraş modern; distanţele sînt mai scurte şi oamenii se deplasează pe picioarele lor dintr-un loc într-altul; apoi, cei mai mulţi oameni lucrează acasă la ei sau undeva „peste drum”. În acest fel, automobilul este utilizat în deplasarea în afara cetăţilor. Toate acestea sînt valabile acolo unde cetatea nu s-a lăbărţat dincolo de limitele vechi. Există, însă, şi o sumedenie de vechi cetăţi înghiţite de metropole moderne. Povestea lor este ştiută: la începutul maşinismului, au fost plasate fabrici dincolo de hotarele aşezării; apoi, lîngă fabrică s-au tot construit adăposturi pentru lucrători; halele industriale s-au tot înmulţit, ca şi casele pentru muncitori, lărgindu-se periferia pînă ce vechea cetate a rămas doar o părticică din suprafaţa ocupată de construcţii. Aşa a apărut „oraşul modern”. Chiar şi un locuitor al cetăţii (devenită „cartierul vechi”) nu-şi mai găsea locul de muncă la doi paşi de casă. Mijoacele mecanice de deplasare s-au înmulţit şi utilizarea lor a devenit cotidiană. Vechile străzi nu au făcut faţă acestei situaţii; acesta este motivul pentru care, în centrele vechi ale marilor oraşe contemporane, a şi fost restricţionată circulaţia autoturismelor. S-a shimbat felul vieţii şi pentru aceasta nu se face vinovată cetatea. Nu lucrurile noi au intrat în coliziune cu cetatea, ci scenariul vieţii.

Oraşele moderne (construite „de la firul ierbii”) s-au dorit „oraşe ale viitorului”. Ignorînd „vetustele” principii de croire ale cetăţilor, ele s-au aşezat pe alte baze – unele „revoluţionare”. Ele au fost repede prinse pe picior greşit de apariţia automobilului şi s-au vestejit tot mai tare cu fiecare inovaţie apărută. Deşi doreau să anticipeze viitorul, ele nu au ratat nici o ocazie de a se lăsa surprinse de noutăţi. Mai mult, orice mică disfuncţionalitate le dădea peste cap, tulburîndu-le echilibrul şi făcîndu-le să se tot rescrie pentru a supravieţui. Caligrafia cetăţilor a putut traversa (neschimbată) secolele, în timp ce oraşele moderne arată ca nişte şantiere veşnicizate.

Necesitatea prezenţei unui om în mai multe puncte ale oraşului, pe parcursul zilei, a dus la falimentul aşezărilor moderne. Deplasările frecvente făceau ca viaţa oamenilor să se consume mai mult „între case” decît „în case”, aglomerînd peste măsură străzile.

Prin dezmembrarea casei şi răspîndirea părţilor ei pe suprafaţa oraşului, nu s-a „reuşit” doar hăituirea oamenilor dintr-un loc într-altul, ci şi diluarea reperelor. Casa nu mai este un reper pentru familie; membri unei familii au repere diferite (oricum, ei petrec cel mai mult timp altundeva decît în casă – în sediul familiei).

Pentru lumea modernă „comunitate” a însemnat (adeseori) doar „la comun”, ceea ce reprezintă mai mult decît o distorsionare a termenului. Structurile familiei şi ale comunităţilor s-au dizolvat şi au fost înlocuite de aglomerări haotice. În aşezările tradiţionale, structura familiei era oglindită de locuinţă, cum şi structura comunităţii putea fi citită în imaginea cetăţii. Şi relaţiile apărute în epoca modernă sînt reflectate de oraşe, doar că, în acest caz, este greu de vorbit despre structuri coerente.

Altădată, fiece om ocupa o poziţie în structura familiei iar comunitatea structura familiile. Lumea modernă încearcă să plaseze indivizi în structuri economice, sărind peste palierul familiei. În acest fel, familia îşi pierde importanţă. Prin acest procedeu, nu se naşte o altă formă de comunitate, ci este o simplă colectă de persoane într-un interes strict economic.

Locuinţa (cea desfăcută în subansamble) trebuia să găzduiască oameni şi în varianta modernă. Legăturile lungi între părţi îi complica existenţa. Dintr-un suport SIMPLU al vieţii familiei, locuinţa se transformă într-o construcţie COMPLEXĂ, fără a oferi performanţele versiunii anterioare.