Meteorii

Michel Tournier (1924-2016) s-a născut la Paris, într-o familie germanofilă. A studiat dreptul și filosofia la Sorbona sub îndrumarea a doi mari gânditori, filosoful Gaston Bachelard și antropologul Claude Lévi-Strauss, dar și la Universitatea din Tübingen, în Germania. A început să scrie destul de târziu, după vârsta de 40 de ani, când a câștigat Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze cu Vineri sau limburile Pacificului (Vendredi ou les limbes du Pacifique), romanul sau de debut, care a cunoscut un succes uriaș în Franța și, totodată, o spectaculoasă cariera internațională. Au urmat cele două mari romane ale sale, Regele arinilor (Le Roi des Aulnes, 1970) și Meteorii (Les Météores, 1975). Primul dintre ele obține Premiul Goncourt și este, iarăși, un mare succes. După acest început fulminant, producția romanescă a lui Tournier se rărește, însă scriitorul publică mai multe volume de nuvele precum și eseuri, îmbinând impresii de lectură cu rememorări autobiografice. În 2002 i-a apărut o carte cu titlul insolit Jurnal extim, un jurnal care, spre deosebire de cel intim, se voia deschis către exterior. Scriitorul a decedat la vârsta de 92 de ani.

"Apărut în 1975, romanul lui Michel Tournier, Meteorii, a nedumerit critica și i-a derutat pe cititorii francezi deprinși cu clasificările limpezi. Să fie o saga familială - dar străbătută și împrăștiată de misterioase suflări cosmice? Povestea unor scandaloase sau lamentabile destine umane deviate, ca niște asteroizi, de la traiectoriile mitologiilor de obârșie din care nu au mai rămas, în lumea contemporană, decât fragmente reci și secătuite de sens? Sfruntat și liric, plin de înțelepciune și totodată de patimi perverse, romanul revarsă asupra cititorului un potop de ficțiuni și exerciții scriitoricești dintre cele mai diverse, mai mult stârnindu-i foamea de imaginar decât potolindu-i-o. Un serial de aventuri lumești croit la scara amețitoare de laserul postmodern care distruge și fabrica imagini." (Irina Bădescu)

"Un geniu apocaliptic!" (L'Aurore)

"Un roman pur și simplu frumos, subversiv!" (Le Point)

"Sunt un creier branșat la lumea exterioară, un observator, elev al lui Zola și Daudet. Călătoresc nedespărțit de binoclul meu." (Michel Tournier)

"Un monstru sacru al literaturii franceze." (La Repubblica)

"Relația cvasisexuală a gemenilor din acest roman i-a adus lui Tournier renumele de maestru al supranaturalului sordid." (The New York Times)



În ziua de 25 septembrie 1937, un curent de perturbații circulând dinspre Terra Nova spre Marea Baltică împingea în Culoarul Mânecii mase de aer oceanic cald și umed. La ora 17 și 19 minute, o pală de vânt dinspre vest-sud-vest ridică poalele bătrânei Henriette Puysoux care își culegea cartofii din câmp, făcu să pocnească storul Cafenelei Amicilor din Plancoët, închise brutal unul dintre obloanele casei doctorului Bottereau de la marginea pădurii din Hunaudaie, întoarse opt pagini din Meteorii lui Aristotel, cartea pe care o citea Michel Tournier pe plaja de la Saint-Jacut, stârni un nor de praf și de paie tocate pe drumul către Plélan, azvârli o ploaie de stropi pe fața lui Jean Chauvé, care își îndrepta barca spre golfulețul Arguenon, umflă și învârti pe frânghia pe care se aflau la uscat rufele familiei Pallet, porni motorașul eolian de la ferma Les Mottes și smulse un pumn de frunze aurii din mestecenii albi din grădina de la Cassine.

Soarele începuse să coboare în spatele dealului unde săracii cu duhul de la Sainte-Brigitte culegeau ochiul-boului și cicori sălbatice care, prinse în buchete neîndemânatice, aveau să se adune maldăr, în ziua de 8 octombrie, la picioarele statuii celei ce le era patroană. Partea asta a golfulețului Arguenon, îndreptată spre est, nu primește vântul marin decât dinspre uscat, astfel încât Maria-Barbara regăsea în cețurile sărate ale mareelor de septembrie mirosul acru de frunze uscate puse pe foc venind de pretutindeni dinspre hinterland. Așternu un șal peste cei doi gemeni ghemuiți unul într-altul în același hamac.

Câți ani să aibă? Cinci ani? Nu, pe puțin șase. Ba nu, au șapte ani. Tare e greu să-ți amintești vârsta copiilor! Cum să-ți aduci aminte de ceva care se schimbă întruna? Mai ales când era vorba de ăștia doi, atât de firavi, atât de necopți. De altminteri, imaturitatea, această rămânere în urmă a ultimilor doi copii ai ei o liniștește pe Maria-Barbara și îi dă siguranță. I-a alăptat vreme mai îndelungată decât pe toți ceilalți copii. S-a emoționat într-o zi citind că mamele eschimos le dădeau să sugă copiilor până când ei ajungeau în stare să mestece peștele înghețat și carnea afumată - adică, până la trei sau patru ani. Ăștia doi cel puțin nu învață neapărat să umble ca să se îndepărteze de mama lor. Dintotdeauna a visat la un copil care să vină spre ea, pășind drept pe piciorușe, și care, autoritar, să-i descheie bluza cu amândouă mâinile, să scoată afară plosca din carne și să bea cum bea un bărbat din sticlă. Adevărul este că ea n-a știut niciodată prea bine să desprindă din pruncul de țâță bărbatul, soțul, amantul.

Copiii ei... Mama aceasta perpetuă nu știe bine câți sunt la număr. Nu vrea să știe. Nu vrea să numere, așa cum nu a vrut, ani în șir, să citească pe chipul celor din jur o mustrare crescândă, o amenințare ascunsă. Sterilizată. Nașterea gemenilor a necesitat o scurtă anestezie. Să se fi profitat, oare, de ocazie pentru a comite cumplitul atentat? Să se fi pretat Edouard la un complot ca acesta? Adevărul este că, de atunci, ea nu a mai născut. Vocația ei maternă pare să se fi stins în nașterea asta dublă. De obicei, ea începe să se neliniștească de îndată ce ultimul născut ajunge să fie înțărcat. Face parte din acel soi de femei care nu sunt fericite și echilibrate decât fiind însărcinate sau alăptând. S-ar părea însă că gemenii i-au adus împlinirea definitivă. Poate că există "mame gemelare" pentru care orice copil e pe jumătate ratat, câtă vreme nu se naște însoțit de un frate-asemenea...

Un concert de lătrături și de râsete. Sosește Edouard. Călătoria lui la Paris a durat mai puțin decât de obicei. Oare să-și fi pierdut, cu vârsta, gustul pentru escapade în Capitală? S-a dus sus, la Cassine, să se schimbe. După care va veni să o salute pe Maria-Barbara. Se va apropia în vârful picioarelor prin spatele șezlongului. Își va apleca fața spre a ei și se vor privi cu capetele într-o parte. O va săruta pe frunte și va veni să se așeze drept în fața ei, înalt, zvelt, elegant, plin de sine, cu un zâmbet tandru și ironic pe care va părea că își pune arătătorul, parcă spre a i-l arăta mai bine, netezindu-și mustața tunsă scurt.

Edouard este cel de-al doilea soț al Mariei-Barbara. Pe primul abia dacă l-a cunoscut. Chiar, oare de ce o fi murit? Pe mare, bineînțeles, de altminteri era ofițer secund în Marina comercială. Dar de boală sau într-un accident? Își aduce aminte ca prin ceață. Poate că el a dispărut, pur și simplu, pentru că nevastă-sa era atât de absorbită de prima ei sarcină, încât și uitase de efemerul ei autor.

Prima ei sarcină... Abia în ziua când tânăra femeie a aflat că așteaptă un copil, abia atunci a început adevărata ei viață. Înainte, erau părinții, adolescența, așteptarea cu pântecele plat și înfometat. Apoi, sarcinile nu vin una după alta, se topesc toate într-una singură, devin o stare normală, fericită, ici-colo întreruptă de scurte vacanțe pline de spaimă. Puțin îi păsa de bărbat, de semănător, de cel care dădea măruntul bobârnac ce declanșa procesul creator.

Gemenii încep să se miște scâncind, și Maria-Barbara se apleacă asupra lor cu inima strânsă, din nou, de ciudata metamorfoză pe care momentul trezirii o provoca pe fața lor. Dorm și, așa redați intimității lor celei mai adânci, reduși la ceea ce au în ei mai profund și mai statornic - reduși, adică, la fondul lor comun -, sunt de nedeosebit. E unul și același trup împletit cu dublul său, același chip cu pleoapele la fel închise, arătându-și în același timp fața și profilul drept, cea dintâi, rotundă și senină, cel de-al doilea, uscat și pur, amândoi zidiți într-un refuz unanim a tot ce nu e celălalt. Așa îi și simte Maria-Barbara cel mai aproape de ea. Asemănarea lor desăvârșită e imaginea însăși a limburilor matriciale de unde au ieșit. Somnul le restituie acea inocență originară în care se confundă. E adevărat că tot ceea ce îi îndepărtează unul de celălalt îi îndepărtează și de mama lor.

Pala de vânt a trecut peste ei, și sunt amândoi străbătuți de unul și același fior. Se desprind unul de altul. Cele înconjurătoare pun iarăși stăpânire pe simțurile lor. Se întind, și cele două chipuri răspund diferit la chemarea vieții exterioare, devin chipurile a doi frați: Paul, sigur de el, voluntar, autoritar, Jean, neliniștit, deschis, curios.

Jean-Paul se ridică în capul oaselor și spune: "Mi-e foame". De vorbit a vorbit Paul, dar Jean, ascuns în spatele lui, întinzându-se ca și el către Maria-Barbara, i-a însoțit cererea care, astfel, a fost lansată de ei împreună.

Maria-Barbara ia un măr dintr-un coș de răchită și i-l întinde lui Paul. Copilul îl respinge mirat. Ea apucă un cuțit de argint și taie fructul în două, ținându-l în mâna stângă. Lama se înfige cu un scrâșnet în gulerașul celor cinci frunzulițe uscate, răsfrânt în scobitura de pe partea interioară a mărului. Un pic de spumă albă mustește pe marginile cojii tăiate de lama cuțitului. Cele două jumătăți se despart, le mai ține încă legate doar codița scurtă de lemn. Carnea umedă și catifelată înconjoară un locaș tare, în formă de inimă, în care sunt incrustați doi sâmburi bruni, ceruiți. Maria-Barbara dă fiecărui geamăn câte o jumătate. Fiecare își cercetează cu atenție partea și, fără o vorbă, fac schimb. Ea nu caută să priceapă sensul acestui mic ritual, despre care știe doar că nu este o simplă toană de copil. Cu gura plină, gemenii încep unul dintre acele lungi și misterioase conciliabule, în limba secretă numită în familie eoliană. Trezirea i-a despărțit pentru o clipă, smulgându-i din devălmășia somnului. Acum, ei își creează din nou intimitatea gemelară, potrivindu-și cursul gândurilor și al sentimentelor prin schimbul acesta de sunete mângâietoare, din care poți înțelege, după voie, cuvinte, tânguiri, râsete sau doar simple semnale.

Un cocker roșcat năvălește pe pajiște și dă roată în salturi voioase "taberei" Mariei-Barbara. Un cap se apleacă peste ea, de-a-ndăratelea, o sărutare îi pică pe frunte.
- Bună seara, draga mea.

Edouard stă acum în fața ei, înalt, subțire, elegant, plin de sine, cu chipul luminat de un zâmbet tandru și ironic pe care pare a-l sublinia cu degetul, netezindu-și mustața tunsă scurt.
- Nu te așteptam așa devreme, spune ea. E o surpriză plăcută. Parisul te distrează mai puțin, din ce se pare.
- Știi doar că nu mă duc la Paris numai ca să mă distrez.

Minte. Și ea știe. Și el știe că ea știe. Jocul acesta de oglinzi e ritualul lor, reluarea la nivelul perechii conjugale a marelui joc gemelar căruia Jean-Paul tocmai îi inventează cu răbdare regulile, o reluare trivială și superficială, asemenea iubirilor între servitori care, în unele piese de teatru, dublează, în registru comic, iubirile sublime ale prințului și prințesei.

Cu cincisprezece ani în urmă, Edouard a silit-o pe Maria-Barbara să aleagă împreună cu el și să aranjeze un apartament frumos în Insula Saint-Louis. Ăsta era - zicea el - pentru când fugeau de acasă, în chip de porumbei - restaurant de lux, teatru, cină. Să fi uitat - sau numai să se fi prefăcut că a uitat - lipsa de interes a Mariei-Barbara pentru deplasări, pentru Paris, pentru aventuri? Ea a acceptat să intre în joc, din bunăvoință, din lene, a vizitat, s-a hotărât, a semnat, a aranjat, dar din clipa când a plecat ultimul meșter, nu a mai pus piciorul în Insula Saint-Louis, lăsându-i lui Edouard cale liberă pentru întâlnirile lui de afaceri. Întâlnirile astea, foarte curând, s-au înmulțit, s-au prelungit. Edouard dispărea săptămâni întregi, lăsând-o pe Maria-Barbara în compania copiilor și atelierele de la Pietrele Sunătoare în seama contramaistrului Guy Le Plorec. Cel puțin în aparență, ea se resemnase în privința acestor absențe, fiind absorbită de îngrijirea grădinii, de supravegherea cerului, de cotețele păsărilor, de mulțimea copiilor ei, printre care se amestecau întotdeauna săracii cu duhul de la Sainte-Brigitte, și mai ales de gemenii a căror prezență radioasă era de-ajuns pentru a o împăca.

Se ridică și, ajutată de Edouard, strânge obiectele familiare care, prin tradiție, o înconjoară în după-amiezile petrecute în șezlong. Ochelarii ei cu brațele îndoite așezați peste un roman - același, de luni de zile -, coșul unde își așază împletitura începută care devenise inutilă din cauza improbabilității unei noi nașteri, șalul căzut în iarbă pe care și-l aruncă pe umeri. Apoi, lăsând în seama Mélinei strânsul scaunelor, meselor și hamacului, o pornește cu pas greoi, sprijinindu-se de brațul lui Edouard, pe cărarea accidentată ce urcă șerpuind spre Cassine, pe care gemenii se avântă ciripind.

Cassine e o construcție vastă, destul de neobișnuită, așa cum sunt majoritatea caselor în Bretania de Sus, fiind, la origine, o fermă veche și sărăcăcioasă, ridicată la sfârșitul secolului trecut la rangul de locuință burgheză de către stăpânii domeniului Pietrele Sunătoare. Din trecutul ei modest se mai păstrează încă pereții din chirpici - granitul apărând doar la colțuri, la ramele ușilor și ferestrelor și la temelie -, un acoperiș țuguiat în două ape, pe care paiele au fost înlocuite cu țigle cenușii, o scară exterioară ce duce până în pod. Podul a fost amenajat de Edouard în chip de camere pentru copii; lumina pătrunde prin patru ferestruici ieșite puternic în afară, având propriul lor acoperiș a cărui pantă frontală formează o copertină. Edouard și-a înghesuit toată progenitura în acest pod, unde abia dacă s-a aventurat de trei ori în douăzeci de ani. Își făcuse visuri, crezând că parterul avea să rămână domeniul privat al cuplului Surin, locul unde Maria-Barbara ar fi consimțit pentru o clipă să uite că e mamă, pentru a redeveni soție. Dar podul acesta, unde domnea o harababură vie și tainic rânduită conform personalității fiecăruia și rețelei lui de relații cu ceilalți, exercita asupra ei o atracție irezistibilă. Toți copiii ei care, crescând, îi scăpaseră din mână, pe toți îi regăsea în brambureala asta afectuoasă, încât o uita Dumnezeu acolo, în mulțimea pestriță de jocuri și somnuri. Trebuia ca Edouard s-o trimită pe Méline după ea ca să consimtă să coboare înapoi la el.

Sainte-Brigitte, o instituție destinată tinerilor handicapați, împărțea cu fabrica de țesături, pe cealaltă parte a șoselei, clădirile fostei Mănăstiri a Ordinului Guildo, dezafectată din 1796. Tinerii dispuneau de localurile de serviciu - foste dormitoare, săli de mese, ateliere de lucru, infirmerie și sală de judecată -, la care se adăuga, bineînțeles, folosința grădinilor ce coborau în pantă lină spre Cassine. Atelierele fabricii ocupau palatul abațial, apartamentele cavalerilor ordinului, grupate în jurul grădinii interioare, ferma, grajdurile și biserica a cărei clopotniță-turn, năpădită de licheni aurii, se vede de la Matignon până la Ploubalay.

Mănăstirea Guildo a cunoscut ceasurile ei de glorie și de cumplită suferință în vremea dezastrului Albilor din 1795. Debarcarea la Carnac a unei armate regaliste, la 27 iunie, fusese precedată de o acțiune de diversiune în golful râului Arguenon. Acolo, un grup înarmat, debarcat înaintea celorlalți, provocase pierderi grele în rândul trupelor republicane, după care se retrăsese în mănăstirea al cărei consiliu de canonici era de partea Albilor. Dar victoria lui Hoche asupra lui Cadoudal și a aliaților săi pecetluise soarta șuanilor din Guildo, a căror plecare fusese întârziată din pricina refluxului. Mănăstirea fusese luată cu asalt în ajunul zilei de 14 iulie, iar cei cincizeci și șapte de prizonieri albi fuseseră împușcați și îngropați în grădina interioară, transformată în groapă comună. În anul următor, decretul privitor la dezafectare nu a făcut decât să consfințească dispariția Mănăstirii Guildo, reală în fapt de la dispariția călugărilor săi.