Oana Răsuceanu: De ce crezi tu că funcționăm noi atât de bine ca echipă creativă într-un proiect, fie el film sau spectacol de dans?
Iulia Rugină: Cred că toată colaborarea noastră emoțională, intelectuală, logistică, are la bază o prietenie foarte lungă și frumoasă, care a început în urmă cu fix 20 de ani. O prietenie care s-a clădit în timp, din atâtea experiențe împărțite. Automat, e mult mai simplu să înțelegi ce-și dorește celălalt. Îl cunoști atât de bine încât aproape că simți și tu același lucru. Ne înțelegem foarte repede și fără foarte multe cuvinte. Și, bineînțeles, ne preocupă și ne dor și ne mișcă și ne clatină aceleași lucruri.
O.R.: Da, de 20 de ani încoace ne clatină aceleași lucruri! Chiar dacă, câteodată, drumurile o mai iau la stânga sau la dreapta, în funcție de etapa de viață în care suntem fiecare; după aia oricum cărămizile galbene ale lui Dorothy tot sunt acolo. Asta ne unește, de fapt.
Iulia Rugină: Cum se nasc ideile astea între noi și de la ce sau de la cine pornesc ele astfel încât să se potrivească? Te întreb asta pentru că e nevoie să găsim același mindset emoțional și ca amândouă să lucrăm la un proiect pe care îl generează una dintre noi. Care e mecanismul de adaptare la timpul emoțional al celei care generează proiectul?
O.R.: Asta e legată de ce ai zis tu mai devreme. De răspunsul tău la întrebarea mea.
I.R.: Da, noi nu trăim același lucru absolut tot timpul. Adică a nu se înțelege că noi trăim vieți identice.
O.R.: Cred că există o capacitate emoțională în momentul ăsta, care vine tocmai din faptul că s-au sădit atâtea experiențe comune. Unele foarte puternice emoțional, de viață și de muncă deopotrivă. Încât, în momentul în care, chiar dacă tu, Rugin, ești în cu totul alt mood și altă setare psihică sau emoțională și eu, Răsu, vin și zic: "Auzi, Rugin, m-a lovit pe mine și aș vrea să facem un spectacol acum despre pandemie!", tu totuși zici "Aoleu, Răsu... Vrei tu acum să ne gândim? Bine, hai să ne gândim".
Dar ce ne mână una către cealaltă este o ușurință de deschidere către ce își dorește cealaltă. Tu nu ești mânată de ce te mână pe tine, te lași mânată de ce mă mână pe mine în momentul respectiv. Asta e o chestie de generozitate a uneia față de cealaltă. Acum, tu ai generat chestia asta și eu mă las în mâinile tale și viceversa. Și pun tot ce pot să dau, mental și emoțional, în ideea pe care ai lăsat-o pe masă. Și de acolo bulgărele crește și crește. Iar Interior/Exterior și geneza și originile lui sunt generate de amândouă, plus Ago (Ana Agopian n.r), în pandemie, cu interviurile.
Mă gândesc la ultimul scenariu pe care l-am scris împreună pe final de septembrie 2022, când niciuna din noi nu era neapărat în mood-ul ăla. Dar am zis "Ce-ar fi să ne luăm, totuși, acum, la trântă cu asta?". Mi se pare cel mai bun și cel mai recent exemplu. V-am dat un Whatsapp și am zis să facem asta, deși eram în cu totul alte stări, fiecare dintre noi. Cu toate astea, cu o rapiditate fantastică, ne-am mutat la ideea aia. În egală măsură amândouă.
O.R.: Ce a rămas cu tine din perioada aia, martie-mai 2020?
I.R.: 8 kilograme. (râd amândouă) Între timp au plecat, dar 8 kg au rămas cu mine mult timp din perioada aia groaznică. Am simțit să mă pun cu totul în povestea asta, pentru că, dacă faci asta, când te pui într-o poveste care te-a durut, e ca o formă de terapie. Mie mi se întâmpla totul atât de bine în viață înainte, încât totul a venit ca o lovitură atât de mare și atât de nedreaptă. Mă refer la perioada în care am stat în casă și la sentimentul absolut îngrozitor de izolare, care este și baza acestui spectacol. E construit fix pe ce mi-aș dori eu să înțeleg legat de ce s-a întâmplat cu mine, ființă umană, în acele două luni. A rămas senzația puternică de cătușe, de pereți care se strâng pe tine tot mai mult în fiecare zi. Chiar dacă le ambalezi în "ce fain este să facem banana bread" și "ce mișto e să mă trezesc când vreau eu"... Erau niște scuze proaste ca să continui eu să cred că sunt o ființă normală.
Simțeam zi de zi că sănătatea mea mintală, cum zice cineva în interviurile din spectacol, se zdruncină din ce în ce mai tare. Asta mi-a rămas și e ceva ce nu mai vreau să trăiesc niciodată în viața asta. A fost îngrozitor.
O.R.: Și să sperăm că nici n-o să mai trăim.
I.R.: Păi, vorba altcuiva din spectacol: câte pandemii să trăiești într-o viață? Sper că doar una. Iar ideea asta, că "acum o să fim mult mai pregătiți...". Eu nu cred în ea. Eu n-o să fiu deloc mult mai pregătită. Nu mai vreau să fie nevoie să fiu pregătită pentru așa ceva niciodată în viața mea.
O.R.: Subscriu.
I.R.: Am construit spectacolul, l-am pus în forma în care ai ales și am ales să îl punem. Așa că te întreb: care e cel mai emoționant moment din tot spectacolul, pentru tine?
O.R.: Am și eu întrebarea asta pentru tine.
I.R.: Răspundem amândouă. Dar, ca moment, ca etapă din construcția lui, e vreun moment în care tot timpul te doare ceva?
O.R.: Acum mă doare tot, în fiecare secundă, până îl văd ieșit și terminat. Sunt deja mult prea băgată în el: și tehnic și cu toate. Dar, în etapa de construcție, momentul cel mai clar a fost finalul. Ultimul moment din spectacol, ceea ce noi numim "King". Asta înainte să existe orice altceva: muzica compusă de Mihai Dobre, toate discuțiile, firul narativ, personajele. Mă gândeam mereu cu groază că o să mă termine să mă întorc în perioada aia, ceea ce a fost și adevărat.
Dar finalul a fost întotdeauna clar, chiar dacă nu era încă nimic construit până la el. În mai 2022, când s-au deschis ușile, ne-am lovit de fapt cu capul de un mare zid. Chiar și la doi ani după, tot aveai senzația că acum faci pasul, că acum ieși din asta, acum se termină, și mai dădeai de încă un perete, de încă un dead end. Între timp, personajele din spectacol au ajuns să fie fiecare cu universul și cu mișcările lor, pe muzica lor.
O.R.: Vrei să zici și tu momentul preferat?
I.R.: Da. Am două momente preferate, unul legat de dans și unul legat de proiecția video. Cel legat de dans e o bucată muzicală care conține o acumulare de maximă anxietate, furie și de foarte multe emoții negative. E un moment de dans comun, făcut pe o piesă absolut extraordinară care include vorbele pe care noi le-am auzit și pe care eu încă le visez urât noaptea. Nu le spun. Să nu dau spoiler. Dar le vor regăsi toți. Vocea aia care se auzea din megafonul care se plimba pe străzi să se asigure că rămânem în case. Acum, în spectacol, mă face să mă duc pe scenă, să fac și eu mișcările interpretelor.
E atât de imersivă toată povestea, încât mă răscolește foarte tare de fiecare dată când văd momentul ăsta în spectacol. Pare că e foarte dark totul, dar nu e foarte dark deloc, adică sunt și momente în care eu chiar râd. De fiecare dată râd. Râd la ce zic unele dintre fetele / femeile intervievate în videouri. De multe ori, sunt foarte amuzante.
Dar, ce mă mai emoționează foarte tare este și momentul în care (și o să încep să plâng acum pentru că așa sunt eu, foarte emotional) ele spun de ce sau de cine le e dor. Și ce mi se pare absolut rupător este că aproape toată lumea spune că îi e dor de cineva din familie, de părinți, de copii. Momentele astea două mă ating pe mine foarte tare.
I.R.: Tu ai o formare, la bază, și de scenarist. Gândești lucrurile în povești, în personaje. Folosești niște instrumente narative scenaristice, de story-telling clasic. Cât de mult din instrumentele astea au fost folosite în construcția unui spectacol care, în esență, nu este atât de narativ? Și cât de mult din povestea pe care tu ai vrut să o spui transpare în spectacol? Există vreun fir, există niște personaje, fără să distrugi, evident, magia dansului? Dar e vreun fir roșu al spectacolului pe care să îl împărtășim cu cititorii (și apoi cu spectatorii) noștri?
O.R.: Așa cum zici și așa cum e, probabil că e deja un fel de defect profesional. Oricât de abstract aș aborda un concept, eu nu pot să fac asta fără să merg și să caut firul roșu, firul narativ. Și asta am făcut și la spectacolul precedent, Dorian, unde, tot așa, era un singur personaj între pereții casei lui. După aia mi-am dat seama că, dacă stau să mă analizez un pic, este al doilea spectacol cu pereți și cu oameni închiși între pereți... și că e ceva acolo. Nu știu, o să mă psihanalizez. (râd amândouă). Dar ideea este că simt pe deplin nevoia să am un traseu al personajelor. În primul rând că lucrez la personaje 100%: încerc să aflu cine sunt oamenii ăștia, ce-i cu ei, cum au ajuns în punctul ăsta etc. Chiar dacă vorbim de mișcare, chiar dacă vorbim de un spectacol de dans. Și așa am lucrat și aici.
Aceste patru femei sunt fiecare cu viața ei, cu universul ei, cu fricile, neputințele, bucuriile ei. Apropo de lucru scenaristic și de backstory, caut să înțeleg viața lor de până în momentul în care lovește pandemia. Vreau să știu cum le este afectată. Ca stil de lucru, este vitală această documentare.
Există un document care stă la baza spectacolului Interior/Exterior. Sigur că ne-am abătut de la el, sigur că s-au mixat ulterior gânduri, idei, dar există 100% un backbone, o structură pe care eu am simțit nevoia să construim. Un traseu, un parcurs foarte exact, care, în funcție de toate elementele care s-au adăugat (muzică, proiecție, mișcare) a început să devină un proces organic și să ia forme diferite față de ce aveam în minte, poate, la început. Altfel, simt că e un ditamai oceanul, iar eu sunt undeva pe la mijlocul lui și strig: "Aoleu, cum înot aici?", "Okay, acum o să-mi propun că înot de aici până aici". Și după aia, se adaugă, se mai modifică, mai vine o barcă, mă mai ridică. Dar în ideea în care am 100% fir narativ, 100% personaje. Ce să zic... defect profesional.
I.R.: Sau efect profesional.
Alte reprezentații Interior/Exterior la unteatru:
Duminică, 20 noiembrie 2022, ora 19.00
Duminică, 27 noiembrie 2022, ora 19.00
Duminică, 11 decembrie 2022, ora 19.00
Duminică, 18 decembrie 2022, ora 19.00
Link bilete:
https://eventbook.ro/theater/bilete-interior-exterior
https://www.tomtix.ro/evenimente/9927-interiorexterior
https://www.mystage.ro/spectacole/interiorexterior-3766?af=41
Echipa de creație Interior/Exterior:
Interprete: Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Anastasia Preotu, Teodora Velescu
Regia și coregrafia: Oana Răsuceanu
Creație video: Iulia Rugină
Muzica: Mihai Dobre / Scenografia: Anca Lazăr / Video design: Viorel Petric / Light Design: Alin Popa