(Iulia Popovici)
****
Dragă Iulia,
M-am bucurat din suflet că am avut ocazia să ne întîlnim, dar din păcate ne-a rămas prea puţin timp să povestim mai pe-ndelete. Păcat ca n-ai venit mai devreme, păcat că în ultima zi nu ne-ai însoţit în escapada "la iarbă verde". E o plăcere să polemizeze omul cu tine, întotdeauna spui lucruri interesante, sugestive. Este adevărat, cu multe dintre părerile tale nu sînt de acord, dar, la urma urmei, numai aşa se poate discuta într-adevăr profund, consistent şi cu bună dispoziţie.
Nu sînt de acord cu tine cînd afirmi că publicul românesc este neinstruit, că despre anumite lucruri nici măcar n-a auzit (de exemplu, despre postmodernism). Într-adevăr, există un strat social - deloc neglijabil - ale cărui exigenţe estetice, precum şi sfera de interes artistic, nu depăşesc emisiunile de tip reality-show transmise de diverse canale ale televiziunilor, dar acest fenomen nu este specific românesc. Să nu crezi că publicul din Ungaria este altfel, nemaivorbind de publicul din celelalte ţări europene. În Ungaria, 80% din public nu are un nivel intelectual mai ridicat decît cel al unui autentic cîine de vînătoare - diferenţa fiind că un cîine de vînătoare este impecabil din punct de vedere moral, este incoruptibil (nu există un cîrnat cît de mare în schimbul căruia să devină infidel faţă de stăpînul său), nu este snob, într-un cuvînt: este ceea ce este, adică un cîine cinstit. Jumătate din restul de 20% a populaţiei nu merge la teatru, nu citeşte (iar dacă este foarte necesar, exclusiv cărţi indispensabile domeniului profesional în care activează), nu merge la expoziţii, iar dacă dispune de bani călătoreşte de-a lungul şi de-a latul lumii, dar în afară de malul mării, de restaurante, de cîrciumi, de magazinele gen plaza şi de obiectivele minimale pe care le conţin ghidurile turistice ilustrate, de tip american, nu-l interesează nimic altceva. Prin urmare, rămîne acel 10% din populaţie, persoane inteligente, gata oricînd pentru perceperea evenimentului artistic - dar din păcate, ei nu pot să întreţină teatrele şi celelalte domenii culturale. Deci, ce-i de făcut? Să ne coborîm ştacheta la nivelul intelectual al celor care reprezintă 90% din populaţie... sau să scriem, să regizăm şi să interpretăm roluri la propriul nostru nivel intelectual? Personal, consider ca fiind corectă a doua variantă. Nici eu nu scriu la nivelul intelectual al "plebei", deşi majoritatea pieselor mele de teatru conţine un anume "strat" care-i distrează inclusiv pe spectatorii cu un nivel intelectual mai redus. Probabil că auzind prima dată, de exemplu, cuvîntul "postmodern" nu vor şti ce înseamnă, auzindu-l a doua oară chiar se vor enerva, auzindu-l a treia oară vor deveni curioşi, iar cînd îl vor auzi şi a patra oară... vor întreba despre ce-i vorba. Deci, nu-l descuraja pe Liviu, gîndeşte într-o direcţie extrem de interesantă, dacă nu va devia de pe calea pe care a pornit, poate să devină scriitorul intelectual al viitoarei dramaturgii româneşti - are toate aptitudinile în acest sens (este un tînăr valoros, bine informat, care a citit extrem de mult).
El îşi are deja propria metodă - susţinută, iată, deja de fapte concrete - privind varietatea metodelor necesare pentru ca un scriitor tînăr să devină un real creator, artist în domeniu, care să gîndească liber, deschis pentru orice, cu aplecare pentru experiment, care să construiască uşor orice formă conform unei legităţi optime pentru tema respectivă, caracteristică, individuală din punct de vedere al intelectului, specifică doar lui. La fel cum în cazul unei case nu începem cu construcţia acoperişului, elementele teoretice ale profesiei de scriitor pot fi structurate pornind doar de la bază. Probabil că rezultatul workshop-ului n-a fost spectaculos, dar nu cred că acesta ar fi fost scopul în sine. Părerea mea este că am reuşit să-i canalizez pe "copii" spre o gîndire liberă, să parcurgem împreună destul de multe direcţii teoretice corecte şi utilizabile, precum şi transpunerea acestora în practică. Dacă Pit va reuşi să ducă pînă la capăt ideea care stă la baza piesei imaginate de el, dacă va structura acele straturi adînci despre care am vorbit cu ocazia analizei situaţiilor... se va naşte o piesă foarte bună, demnă de toată invidia. Iar Iulia este extraordinar de talentată, îşi ştie vizualiza ideile într-un mod de-a dreptul fantastic şi, nu în ultimul rînd, scrie nişte dialoguri cu un profesionalism înnăscut. Fireşte, mai are multe de învăţat, ar avea nevoie de consultaţii înţelepte, ocazii în care să fie considerată un partener egal din punct de vedere intelectual, să nu se încerce inhibarea şi depersonalizarea ei (nu cunosc metodele folosite în sistemul universitar din România, dar am reţineri privind corectitudinea lor). Leac, cu toată harababura şi pripeala lui "logice", este foarte talentat, are toate şansele să devină un bun scriitor şi dramaturg (Anamaria, care i-a citit mai multe volume de versuri apărute în limba română, mi-a spus că este un poet foarte talentat şi apreciat.) În concluzie, am lucrat cu mare plăcere cu aceşti "copii" talentaţi, aş fi avut dispoziţie să mai lucrez cu ei cîteva zile, fiind oricînd de acord să continuăm ceea ce am început - chiar sub forma unor consultaţii timp ce cîteva zile -, în tot cazul voi încerca să urmăresc evoluţia lor. Dacă vor învăţa acea parte a meseriei care poate fi învăţată - destul de consistentă, aproximativ 90% -, au toate şansele să devină dramaturgi şi scriitori cu renume, pentru că în toţi patru arde flacăra talentului.
Ar fi fost bine să vorbim mai mult despre rolul genurilor underground şi despre formele acestora existente în prezent. Din acest punct de vedere cunosc doar situaţia din Ungaria... care este de-a dreptul jalnică. Anual, în Ungaria se nasc patru-cinci producţii apreciabile, cărora merită să li se acorde atenţie - în rest se poate vorbi doar de producţii diletante, făcute de mîntuială. Underground-ul este un gen profesional, a nu se confunda cu amatorismul. Performance-uri într-adevăr bune, interesante, impresionante pot fi realizate numai de scriitori, regizori, actori foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional. În Ungaria, majoritatea trupelor care se autointitulează drept underground sînt formate din persoane care, datorită lipsei de talent şi a incapacităţii, au ajuns la periferia profesiei, se confruntă cu probleme de autoexprimare şi autoevaluare, cu alte cuvinte, sînt incapabile pentru o creaţie independentă. De la astfel de persoane nu ne putem aştepta la spectacole absolut noi, realmente surprinzătoare, care să aibă un nivel înalt din punct de vedere ideatic şi calitativ, să funcţioneze într-o structură asociativă liberă. În loc de interpretarea lumii conform unor criterii noi, lucrează cu diferite panele, or, astea se amortizează repede, devin plictisitoare. Cîte o iniţiativă durează cinci-zece minute, apoi sau se repetă, sau spectacolul se prăbuşeşte în plictiseală. De regulă, încearcă să imite teatrele profesioniste standard - ale căror pretenţii estetice în Ungaria sînt în prezent aceleaşi (excepţiile fiind minime, cinste lor!) ca în perioada interbelică, cei mai curajoşi merg pînă prin anii '60, ba mai mult, chiar '80, dar se îngrozesc de tot ce reprezintă noutate faţă de această perioadă -, numai că fără un fundal corespunzător din punct de vedere financiar, intelectual şi al talentului. Ei bine, acest fenomen îl definesc eu diletantism. Despre acest fenomen am încercat să vorbesc la conferinţa de presă - îmi pare rău că nu s-a structurat o discuţie mai consistentă.
Inclusiv dramaturgia contemporană - cunoscînd îndeaproape doar situaţia din Ungaria, mă voi referi exclusiv la asta - bate pasul pe loc pentru că dramaturgii găsesc foarte greu proporţiile corecte între formă şi structură, idee şi profunzimea conţinutului, mulţi dintre ei nu stăpînesc suficient de bine meseria, astfel că se nasc doar nişte conglomerate de iniţiative, sentimente şi idei confuze. Din astea, în urma unui şir lung de intervenţii grave - incubator, transplant, transfuzii repetate de sînge, operaţii plastice -, se pot contura "spectacole-nou-născute", acceptabile întrucîtva, care supravieţuiesc cîteva seri, dar dacă am posibilitatea să aleg, eu, personal, mai degrabă ţin la odraslele sănătoase, viabile, născute după nouă luni de sarcină. Mai ales dacă pentru aşa ceva e nevoie doar de autocunoaştere, autocritică şi dorinţa de a învăţa. Nu toată lumea are privilegiul să-şi petreacă timpul ani la rînd în teatre bune, lîngă regizori de excepţie - de altfel, acesta este locul unde se poate învăţa într-adevăr meseria -, dar cel puţin să încerce să-şi completeze golurile. După ce şi-au însuşit bazele profesiei, îşi pot lua zborul - limita fiind cerul înstelat.
Din cauza asta consider - aş considera - ca fiind foarte importante forumurile profesionale, din care aici, în Ungaria, sînt prea puţine şi cu adevărat eficiente - majoritatea lor sînt nişte crize prosteşti de diaree verbală, în cadrul cărora persoane care se autointitulează "profesionişti" se laudă reciproc, fără pic de ruşine.
Iată motivul pentru care este atît de importantă pentru mine părerea ta - am constatat, ştiu că eşti o persoană sinceră şi corectă, nu te joci cu "periuţa", dacă ai vreo problemă o spui "verde-n faţă" - or, acest lucru este un excelent punct de pornire pentru o analiza reală a situaţiei existente în teatru, pentru descoperirea surselor care generează "boala".
La Festivalul de la Arad m-am simţit minunat. Ovidiu, cu toată brambureala lui delicioasă, a făcut tot ce a putut ca săptămîna petrecută la Arad să fie într-adevăr plăcută şi destinsă. Cred că toată lumea s-a simţit bine. Fireşte, în asemenea ocazii sînt inclusiv mici-mari nereguli, dar pe astea nu trebuie să le punem la suflet. Ar fi bine ca iniţiativa de la Arad să se contureze într-un real şi renumit festival european. După părerea mea, are toate şansele.
Acum închei - nu vreau să suprasolicit răbdarea bietei Anamaria, care pe lîngă enorm de multele traduceri pe care le face s-a oferit să-mi traducă în limba română şi această scrisoare. Dacă ne vom întîlni - iar eu sper ca acest lucru să se întîmple cît mai repede - ar fi bine să continuăm conversaţia de acolo de unde am fost nevoite s-o întrerupem. Dacă ai drum în Ungaria, nu mă ocoli, caută-mă, te aştept cu tot dragul!
Cu sinceră prietenie,
Kati Thuróczy
(Budapesta, 2 iunie 2006)
Traducere din limba maghiară de Anamaria POP
Dragă Kati,
Nici vorbă că, în multe din cele ce spui ai dreptate: nici eu nu sînt o partizană a şuşelor dramaturgice scrise după chipul, asemănarea şi pentru înţelegerea maselor largi, amatoare de evenimente culturale precum Vacanţa mare (Anamaria, intermediarul nostru ideal, va găsi în mod sigur un echivalent perfect la televiziunea maghiară). Nu la aşa ceva mă refeream cînd spuneam că nu-l cred pe acel personaj din piesa lui Liviu care citează dintr-un postmodernism citit la toaletă.
Pe de o parte, nu cred din principiu că un text de teatru avîndu-l ca erou pe un Heidegger care vorbeşte în citate din propria-i operă ar spune ceva chiar şi celui mai inteligent, cult şi dornic de experienţe liminare spectator de pe faţa pămîntului. Am citit, odată, pe cînd eram într-un juriu, o piesă (de fapt, o dramatizare) construită integral din citate dintr-o carte extraordinară, Cum am devenit huligan, plus alte extrase din textele de teatru şi jurnalul unui scriitor român interbelic evreu, Mihail Sebastian. Era de-o plictiseală epocală. Toate acele chipuri umane vii, tragice, interesante care populează literatura lui Sebastian pur şi simplu nu existau în acel produs dramatic. Cînd deschideau gura, nu le credeam.
Iar ceea ce-i reproşam acelui personaj al lui Liviu era un viciu similar de verosimilitate: pentru mine, după felul în care mi se înfăţişase dintru început, trimiterea la postmodernism nu făcea parte din identitatea lui, din modul lui natural de manifestare, era un clin d'oeil al autorului către public, şi o luare în răspar a personajului. Iar mie îmi plac autorii care-şi iubesc creaturile scriptice şi se abţin a le judeca.
Scriitorul intelectual al unei generaţii (sau al mai multora), pe care-l vezi tu, ca potenţial, în Liviu, nu e, în mod necesar, creatorul unei lumi snobe, populate de personaje grăbite să-şi vexeze spectatorul cu lecturile lor aprofundate; profunzimea, intelectuală, a unui scriitor stă, cred eu, în felul în care izbuteşte să-şi oculteze, prin asimilare organică, bagajul teoretic, să transforme acest intelectualism într-o condiţie naturală, implicită, şi nu explicită. Nu vreau ca autorul să-mi arate cît a citit el, la fel cum nu mă interesează să-mi dea lecţii de moralitate şi nici să-mi spună ce să cred despre lume şi viaţă, în general. Nu ştiu, s-ar putea să fi căpătat eu un gust excesiv pentru o dramaturgie cu vînă realistă, însă am din ce în ce mai multă nevoie să văd pe scenă lucruri adevărate, nu supralicitînd convenţia, cuvinte adevărate şi trăiri adevărate. Am nevoie să cred că teatrul poate fi ultimul refugiu al autenticităţii, atunci cînd lumea din jurul meu dă ocol minciunii, falsităţii, ipocriziei.
Cît despre lipsa forumurile, a spaţiilor comune de discuţii, situaţia pare mult mai dramatică în România decît în Ungaria. În Ungaria aveţi acea Masă Rotundă a Dramaturgilor, pentru care însă nu cred că s-ar califica mai mult de patru autori (care să aibă mai mult de, să zicem, trei piese montate), iar din generaţia tînără n-ar fi mai mult de unul. Discuţiile importante, care-ar trebui să ducă la acţiuni coroborate sau cel puţin ne-ar face să ne cunoaştem mai bine, se ţin la telefon sau la un pahar al cărui conţinut ne face să ne credem absolviţi de consecinţele a ceea ce spunem. Orice întîlnire între mai mult de trei oameni de teatru români care nu sînt deja prieteni conţine un potenţial enorm de conflict neconstructiv. Habar n-am de ce, dar ideea de colaborare (uneori, chiar în producerea unui spectacol) se identifică în mintea noastră cu cedarea unui teritoriu care-ar trebui să ne revină necondiţionat. Harta teatrului românesc e un cîmp de luptă marcat cu steguleţe colorate pe care şi le atribuie / distribuie cu de la sine putere criticii, dramaturgii şi regizorii (cu armatele lor disciplinate, în teorie, de actori). S-ar putea ca de vină să fie comunismul (şi să vedem în oricine un posibil informator care ne va distruge pentru totdeauna viaţa) sau capitalismul sălbatic (şi să ne credem într-o competiţie veşnică de "cine ajunge primul la singurul ciolan") sau doar condiţia solitară şi solipsistă a artistului. În general, creatorii de teatru români (dar s-ar putea să nu fie numai ei) au o mare problemă în articularea propriului discurs în afara scenei, de aceea poate le şi repugnă întîlnirile oficiale şi cu oameni străini.
Şi cam tot de aceea în teatrul românesc nimeni nu spune "nu ştiu" sau "nu înţeleg"; cel mult, "nu înţeleg" se traduce prin "e o tîmpenie"; incapacitatea de a înţelege nu echivalează cu o limită personală (pe care orice om o are), ci cu nepriceperea celuilalt de a construi un mesaj direct accesibil. Uneori e adevărat, de cele mai mult ori, nu. Am rămas, astfel, destul de uimită de dificultatea de a găsi oameni dornici de a participa la workshop-ul tău, chiar dacă el nu urma să aibă loc la Bucureşti. Singurul efort personal pe care-l presupunea atelierul era disponibilitatea de a părăsi Capitala pentru o săptămînă, şi, cu toate acestea, au fost puţini cei pregătiţi s-o facă. Nu sînt foarte convinsă că de vină e dezinteresul pentru dramaturgie, e un spaţiu pentru care există deschidere; poate că ceea ce lipseşte e conştiinţa importanţei unei profesionalizări a dramaturgului. N-am idee cum stau lucrurile în Ungaria, însă în România, de regulă, orice om care-a scris o piesă / două / trei şi şi-a văzut-o publicată sau citită într-un spectacol lectură se consideră dramaturg împlinit şi nu resimte nici un impuls interior de a învăţa mai mult, de a deprinde o meserie, bucătăria esenţială în construcţia textului de teatru. La noi funcţionează încă, în ce-i priveşte pe dramaturgi, principiul calificării la locul de muncă. E, de altfel, valabil pentru toate categoriile de scriitori: oricine deţine o diplomă care atestă c-a fost alfabetizat în limba română e deja un autor in nuce, nu-i mai rămîne decît să se aşeze în faţa foii albe de hîrtie, la lumina lămpii şi cu geamurile larg deschise către frumuseţile patriei. În nici o altă subdiviziune a teatrului nu se practică autodidacticismul cu atîta pasiune şi linişte interioară. Iar asta se vede, în scrierea dramatică, în potenţialul de talent irosit în încercări amatoristice, în navigarea incertă pe nisipuri mişcătoare. Şi cred că pînă cînd nu vom deveni conştienţi de această problemă, nici n-o să existe vreo soluţie pentru ea.
Aceeaşi Mărie, cu o pălărie mai ieftină
Am auzit că la Budapesta sînt multe teatre independente. Din contră, la Bucureşti parcă nici teatre de repertoriu nu sînt destule. Din fericire, spectacolele underground peticesc golurile: ce nu intră pe o scenă de stat, din raţiuni de timp şi spaţiu, nu estetice (excepţiile se numără pe degete) în mod sigur se poate juca într-un teatru underground, independent, alternativ sau cum îşi mai spun ele. În copleşitoarea majoritate a cazurilor, diferenţele între ce şi cum se montează în instituţiile de stat şi-n cele neafiliate ţin de costurile de producţie şi de calitatea profesională a regizorului: în teatrele de stat sînt bani mai mulţi şi oameni mai competenţi.
Am văzut un spectacol rusesc (invitat la festivalul de la Sibiu), făcut de nişte studenţi la teatr.doc, pe un text contemporan, al lui Vassili Sigarev. În englezeşte se numea Phantom Pains. Era un spectacol underground în ceea ce mi-aş dori să fie adevăratul sens (unul dintre ele) al termenului: nu făcea apel la nici instrument al convenţiei teatrale, îi lipsea orice artificiu sceno-tehnic, erau pur şi simplu trei actori care trăiau pe scenă pînă la combustie interioară. A fost una din puţinele ocazii în care-am înţeles că textul nou poate avea aceeaşi forţă ca marea dramaturgie clasică, doar că nu multă lume chiar o caută şi încă şi mai puţină ştie s-o găsească.
După cum spune un prieten al meu, care-a petrecut destul timp în teatrul independent ca să ştie bine cum stau lucrurile, underground-ul e pentru artiştii români doar o treaptă pe scara în capul căreia îi aşteaptă ultima generaţie de termopane. Toată lumea în ţara asta vrea să-şi pună geamuri de termopan, e idealul artistic al cîtorva generaţii. Mulţi dintre tinerii oameni de teatru fac spectacole în regim independent ca să le-arate directorilor din teatrele de stat că pot să facă şi ei ce fac alţii în acele teatre de stat. Şi totuşi, cîtă lume din Ungaria, dintre cei care admiră spectacolele româneşti, m-ar crede dac-aş spune că ăsta e modul pervers în care inerţia prost asimilatei tradiţii teatrale din România?
Sper să ne vedem cît de curînd, dragă Kati.
Cu mulţumiri,
Iulia Popovici
(Bucureşti, 22 iunie 2006)
(Articole preluate din Observator Cultural, iunie 2006)