Haina - coajă a unui trup viu
IDENTITATEA, pe care o iubim şi o invocăm atît de des în ultimii o sută de ani, nu este un DAT, pe care îl cîştigăm, îl păstrăm neschimbat, îl pierdem, îl regăsim etc. Ea este rezultatul unui proces de (auto)definire, construit pe două dimensiuni: una a continuităţii şi coerenţei interne şi una a diferenţei faţă de celălalt. Identităţile de grup sunt produse în societate, cu materialele şi comportamentele pe care aceasta le oferă. Dacă înţelegem aceste lucruri, vom înţelege uşor de ce îmbrăcămintea şi felul în care este purtată reprezintă un reper major de construire a identităţii (de grup socio-profesional, de grup local, de grup de vîrstă, de grup etnic, de grup zonal, regional sau chiar de ţară.)
*
Prima "haină" cunoscută de istoria omenirii a fost frunza de viţă. Ea a apărut odată cu înţelegerea propriei goliciuni ca pe ceva periculos şi posibil nociv. De atunci şi pînă în zilele noastre, omului i-a fost întotdeauna greu să-şi suporte culoarea pielii, forma trupului, mirosul natural. De atunci şi pînă astăzi, prin îmbrăcăminte, proporţiile corpului s-au schimbat în funcţie de modă. Omul nu a reuşit să-şi asume propria goliciune, într-o lume care funcţionează pendulînd între bine şi rău. Tatuajele corporale sau cache-sexe-ul continuă să contrarieze încă persoanele nesigure pe propriile criterii morale.
Pentru că asemănarea dintre cei ce au pictat la Altamira şi omul contemporan este una singură: teama şi imposibilitatea de a-şi trăi goliciunea trupului.
*
Dacă lumea dezbrăcată este o lume mută, atunci lumea în uniformă vorbeşte o limbă de lemn. Pentru că uniforma este o haină pe care cineva a decis ca ceilalţi să o poarte la unison. Ea anulează individul şi dă naştere unei lumi de non-persoane. Această lume este nefericită tocmai pentru că, determinată de constrîngere, a ajuns să înţeleagă nevoia de a se exprima pe sine prin haină. Portul uniformei nu dă nici măcar posibilitatea exprimării de grup, ea aplatizează ca un tăvălug comunităţile umane, dînd naştere unui organism social inform, care este masa.
*
Costumul ţărănesc poate părea unora alcătuit din variante de uniforme zonale. A fost purtat timp de secole în forme foarte puţin schimbate. Presupune un control permanent asupra individului din partea satului, pentru a nu ieşi din cadrele impuse de mentalitatea tradiţională. Respinge sau acceptă foarte greu elemente noi sau împrumuturi din alte culturi. Presupune haine şi combinaţii de haine anume, pentru momente şi contexte precise.
Cu toate acestea...
Lucrate de femei în gospodărie, hainele ţărăneşti păstrează urma gestului, a materiei şi a vopselelor naturale din care au fost confecţionate, a priceperii, experienţei, talentului şi chiar a micilor accidente şi imperfecţiuni care le conferă unicitate. Şi, poate cel mai important, portul popular este ceva ce vine din negura timpului ca o revelaţie iniţială.
În timp ce...
Uniforma este un produs de serie, care-şi pierde sensul dacă hainele nu sînt absolut identice. Şi, spre deosebire de costumul ţărănesc, este rezultatul unei DECIZII, pe care cineva o ia pentru toţi ceilalţi. Principiul uniformei exclude orice posibilitate de inovaţie de detaliu sau accesorii.
*
Veşmîntul însemna în lumea satului românesc o "piele simbolică" a omului, stratul de contact al trupului cu lumea. A fost creat nu doar din raţiuni practice - frig, intemperii - ci mai ales, din raţiuni culturale. Era deci un fel de "piele culturală". De o mare importanţă, haina a fost folosită ca limbaj vizual, ca mijloc de comunicare la distanţă. Ea vorbea direct despre individ. Oamenii care erau necăsătoriţi sau căsătoriţi, tineri sau bătrîni, aflaţi într-o stare specială (de exemplu, de doliu), săraci sau bogaţi, oameni cu o anumită meserie, se îmbrăcau diferit, chiar dacă particularitatea era doar de detaliu, pentru a putea fi "citiţi" vizual. Uneori, haina putea comunica prin anumite ornamente chiar cine şi cînd a confecţionat-o.
De pildă...
În Evul Mediu, ţăranii liberi aveau cusut pe fundul pantalonilor un triunghi roşu, care-i deosebea de iobagi şi care le dădea dreptul să circule şi să aibă acces în locuri interzise celor din urmă. Pe cojoace erau însemnate uneori schematic motive skeumorfe, adică unelte specifice unui anumit meşteşug pe care-l practica omul în sat. Aceste semne dădeau informaţii celorlalţi despre meseria celui pe care-l întîlneau. Pe cămăşi sau pe cojoace erau brodate uneori iniţialele meşterului sau ale proprietarului şi anul în care au fost confecţionate.
*
Costumul este o reprezentare culturală, cu caracter personal. Cunoaşterea lui poate oferi informaţii despre sistemul de valori al satului - ce era apreciat şi ce nu - despre conceptul tradiţional de frumuseţe, despre stratificarea socială.
În satul tradiţional românesc, mentalitatea comunitară a impus acoperirea trupului în cea mai mare parte a lui, a indicat părţile care pot fi descoperite, cele care era bine să fie întărite cu însemnele talismanelor, a impus anumite veşminte pentru anumite spaţii sau momente de muncă sau de sărbătoare. Pe baza acestor reguli, transmise prin viu grai, dar mai ales prin practică, de la o generaţie la alta, costumul a căpătat anumite trăsături obligatorii; a lăsat în acelaşi timp loc inovaţiei şi variantelor, individualizării chiar, dar a amendat permanent ieşirea prea categorică din normă.
*
Sînt interesante metodele prin care grupul social (familia, vecinii, satul întreg) păstra echilibrul şi veghea la respectarea modelului tradiţional moştenit. Textele obiceiurilor sînt pline de menţiuni referitoare la fata leneşă, roabă a oglinzii, împopoţonată. Pe de altă parte, dacă o inovaţie în ornamentaţia costumului era acceptată ca frumoasă, fata ţinea modelul ascuns, în aşa fel încît, tîrziu, cînd ornamentul ajungea să fie "furat" de alte fete mai isteţe, el rămînea în memoria satului ca "floarea Mariei" sau "crucea Ilenei".
*
Din forma pieselor care compuneau costumul, din raportul de suprafeţe ale trupului pe care le acoperea / descoperea, din modul de articulare şi de suprapunere a hainelor, rezulta un model. El trebuia urmat, atît în cazul satului tradiţional, unde diferea de la zonă la zonă, cît şi în cazul modei impuse la oraş, alta de la o epocă la alta, schimbat într-un ritm tot mai alert.
În sfîrşit...
Mi-aş dori să încercăm să privim îmbrăcămintea ca pe un volum, şi nu ca pe o suprafaţă. Am stabilit că este o piele simbolică. Aşa cum cred că nimeni nu-şi poate imagina propria piele ca pe o blană de urs întinsă pe podea, nici hainele nu trebuie privite ca nişte bucăţi de ţesătură agăţate de umeraş, sau păturite în lăzi. Dacă reuşim să facem pentru înţelegerea portului popular acelaşi efort de imaginaţie pe care-l facem cînd intrăm într-un magazin de confecţii cu rafturi şi bare pentru umeraşe, vom realiza că haina este coaja unui trup viu, cu forma sa, cu ţinuta sa, cu mişcările şi accentele sale.
(Ioana Popescu)
Între ascuns şi vizibil
Adam şi Eva ingerează un fruct necunoscut. Substanţa acestuia îi face să descopere, brusc, pudoarea sexuală. Cei doi îşi marchează sexul acoperindu-l cu o frunză de smochin, îşi tratează părţile "ruşinoase" diferit de restul corpului care rămâne gol. Ei instituie o diferenţă capitală între ascuns şi vizibil. Haina ascunde şi arată simultan. Împletitura din frunze de smochin este primul artefact al lumii produs tocmai într-un loc care exclude munca. Odată cu apariţia hainei nuditatea devine semnificativă.
Uniforma deţinutului este un stigmat. Într-un corp militar de elită uniforma apare ca semn al valorii.
În societatea înaltă era încurajat jocul de-a ţăranii. Închipuiţi-vă însă reversul - ţărani valsând în praf - şi veţi vedea diferenţa dintre amuzant şi ridicol.
Machiavelli nu putea interpreta textele istoricilor antici îmbrăcat în haine de toate zilele, murdare de lut. Se îmbrăca în costum de curtean pentru lecturile elevate, ca şi cum gândirea nobilă n-ar putea sau n-ar trebui să apară într-un înveliş umil. Forma vestimentară favorizează manifestarea fondului.
În ficţiune, te poţi identifica într-atât cu haina încât să consideri un sacrilegiu gândul că trupul tău mort va fi aşezat în groapă înfăşurat într-o materie grosolană după ce, în timpul vieţii, te osteniseşi să-l îmbraci elegant. Adela, personajul lui Isaac Bashevis Singer, îşi pregătise pentru înmormântare veşminte rafinate, în timp ce datina ei evreiască impunea drept giulgiu o pânză cât mai ieftină, ruptă cu mâna, nu tăiată cu foarfeca. Femeia n-a putut îndura ofensa supremă adusă unui cult aproape religios al hainei, practicat întreaga viaţă, şi s-a convertit la creştinism fiindcă acesta nu interzice eleganţa cadavrului. În ficţiune, precum se vede, îţi poţi iubi hainele sau, mai exact, imaginea construită prin haine, mai mult decât religia şi neamul.
(Şerban Anghelescu)
"Acum nu se mai toarce, nu se mai ţese, nu se mai coase, diferite cusături, de la musca aplecată pînă la goblenuri... Se grăbeşte să schimbe haina de pe ea pentru că nu mai e la modă, nu că e ruptă...
...avem peste 200 de zăvelci populare, făcute atunci cînd se numărau firele pe degete... şi făceau fetele cămăşile pe furiş una de alta şi săreau cu ele îmbrăcate, în horă, să vadă lumea ce-a lucrat, ca nişte căprioare, erau grozave de frumoase... Era o întrecere între măiestria mîinilor lor. Ele se măritau pe baza măiestriei pe care o execută..."
(Nica Nicolae, Chilia)
Am făcut o poezie, zic:
Vino tu, vizitator,
Să vezi cum lupt-acest popor
Priveşte meşterii tăcuţi
Şi spune dacă ţi-au plăcut
Aici e ţara, de vreţi să ştiţi
În aceste lucruri de priviţi
Şi nu pleca, vizitator, fără un lucru de decor.
Că meşterii n-au lucrat pentru bani neapărat
Ci am venit să arătăm
Cît de mult ne împăcăm
Şi oltean, şi ardelean
Harghita şi Gurahonţ
Arta ne-a unit pe toţi
Căci la noi acasă, nu e casă
Unde să nu ţeasă
Şi nu e război în care să nu intrăm şi noi
Şi vom ţese şi vom coase
Basme cu Feţi-Frumoşi şi fete frumoase
Care vor fi povestite peste ani şi ani
Nu numai la muzeu
Ci şi din casă-n casă.
Iar de-aici de la muzeu, vor zbura la Dumnezeu
Numai domni şi împăraţi
Academicieni şi oameni învăţaţi...
(Cecilia Păjişteanu, Vîlcea)