Deci, același Mugur Isărescu, om greu în zona financiar-valutară. Simpatic, stilat, aspectuos ca apariție, subtil și abil în declarații. N-a vrut să fie Premier, nu i-a plăcut. BNR-ul a fost și a rămas mai aproape de sufletul lui. De altfel, dacă sunt doi români care chiar au făcut ceva pentru țara asta, după 1990, aceștia sunt Mugur Isărescu și Raed Arafat. Însă, ca prim-ministru-de voie-de nevoie, nu a rămas în memoria națională cu cine știe ce mari realizări. Singura mai discret-răsărită: spre sfârșitul mandatului, sub multiple și trainice presiuni, a semnat un act normativ care acorda consistente despăgubiri bănești românilor care își pierduseră proprietățile imobiliare în Basarabia, Bucovina și Cadrilater. Numai eu știu o "famelie" (mare), plombată cu ceva machidoni aprigi la avere (nu clanul Becali, alții...), care a primit bani, la greu, de la statul român CDR-ist.
Om pragmatic, același "Guvernier" a oferit fosta bază a falimentarei BANCOREX, de la Izvorani, Comitetului Olimpic Român. Idee salutară și binefăcătoare pentru toată lumea: statul scăpa de uriașele cheltuieli de întreținere, iar sportul românesc și-a dezvoltat, în jurul darului primit, o bază sportivă foarte valoroasă. Boacăna era alta: după ce dom' Milică / Miluță își declarase neparticiparea la viitoarele alegeri, pe cine naiba să pui (oricum, la sacrificiu) acolo, pe post de caragialian "catindat" la președinție? Nici unul dintre țărăniști nu mai deținea o brumă de încredere, după câte tâmpenii făcuseră. Ar mai fi putut fi, la o adică, dom' Nae (nu Girimea-frizerul) Manolescu-criticul, șef al unui pirpiriu Partid al Alianței Civice; dar dumnealui nu fusese agreat deloc (dar deloc!), de grupul Băcanu - Blandiana, șefi ai Alianței Civice. Deci, nici de unsul lor pe pământ cotrocean, cuzică-ce-emilos.
Era jalnic-ridicol să vezi cum își spărgeau capetele martorii lui Băcanu să găsească, pe acolo, un prezidențiabil, ceva. Nu știu cine a venit cu ideea: hai tot cu Isărescu... altul, oricum nu aveau de unde scoate. Guvernatorul auto-suspendat pe timp limitat - nici să nu audă. Omul era suficient de inteligent să-și dea seama cât a mai rămas din audiența Convenției și, mai ales, că ar fi fost pregătit ca paiață bună de tras de sfori și pe sfoară. Așa că se eschiva, elegant. Când a auzit jupânul băcăniei că ăla mișcă-n front și-i tratează cu refuz, a urlat, pe sub mustața-i făcătoare de minuni: "Spune-i că-i public dosarul de Securitate!". Ce-o fi fost acolo, real sau imaginar, dacă nu chiar falsificat...? Și ce căuta acel dosar în mâna unui ziarist pus pe scandal și (pardon) șantaj?... Numai el știa. Sau se făcea că știe. Eram vreo câteva persoane, martori la această ieșire sinceră și (până la urmă) de efect. Vorba lui Trahanache: "Cantidatul nostru este domnul...." Mugur Isărescu. Așa a fost învins levantinul Constantinescu I-ul de temuta securitate: nu era nevoie de un Nicu Anghel de la SPP, sau de colonelul Truțulescu (cel care asigurase spectacolul mediatic al fugii, după darea în vileag a contrabandei cu țigări), când avea la îndemână un exemplar cooperant, inteligent, cu ceva experiență la activ. Decât deloc...
Evident că șansele erau infime. Sondajele reale dădeau cifre de tot rahatul. Cred că nici familia guvernatorului nu l-a votat, respectându-i dorința de non-combat cu ștaif. Cum echipa de campanie pe care i-o tocmiseră era pe măsura comanditarilor, colega Adriana Vasilescu m-a luat deoparte, șoptindu-mi că m-a propus să fac parte din ea. I-am mulțumit pentru buna ei părere personală, dar i-am spus că va fi tratată cu refuz; ceea ce s-a și întâmplat. Acolo, printre trepădușii de serviciu, se învârteau bani grei, era ultimul tun al regimului.
Un șir de anchete, documentate de mine, scotea în evidență dopajul din fotbalul autohton. Muriseră, în mai puțin de un an, Mișa Klein, Vrăbioru și Cătălin Hâldan. Pe la Institutul Național de Medicină Sportivă domnea profesorul Drăgan, având în subordine-complice actualul ANAD. Când l-am întrebat despre rezultatele toxicologice ale lui Hâldan, a dat din colț în colț, spunând că acestea - pentru a îndepărta suspiciunile - ar fi fost trimise laboratorului de specialitate de la Köln. Când i-am cerut să-mi arate actele de prelevare și expediție, a fost nevoit să recunoască că nu făcuseră nimic din ce erau obligați să întreprindă, îngropând repede victima... și gata. Complicitate? Greu de afirmat contrariul. Mai ales că, destul de repede, aveau să mai apară cazuri de dopaj cu cântec, asupra cărora voi reveni.
Ancheta începuse să fie publicată în câteva episoade. După penultimul dintre ele, m-am trezit că-mi sare-n cap Ion Bocioacă[i], șeful secției de sport, care a urlat, ca apucatul: "Gata bă, mai potolește-te! S-a săturat lumea de tine și de prostiile tale".
Toată "iluminarea" asupra adopțiilor ilegale de copii, atmosfera încărcată de slugărnicie, prostie și hoție, mă împingeau să-mi caut alt drum. Încercam cu disperare să plec din redacție, dar... nu se dădea nimeni în vânt să mă angajeze. Eram suspect, pe de o parte - dacă sunt spion băcănist infiltrat? Și antipatic, pe de alta - ce să caute unul cu principii printre noi, un nenorocit care vede mult și vorbește fără frică? Revenirea lui Iliescu la Cotroceni și a PSDR-ului lăsat pe mâna lui Adrian Năstase, la guvernare, așeza o lespede fără speranțe pentru mulți oameni asemeni mie. În anchetele despre Revoluție, îl cunoscusem și pe Gelu Voican Voiculescu, personaj care făcuse o adevărată pasiune pentru mine (fără alte conotații; el rămăsese fixat pe traiectoria celebrei sale pendulări, recunoscută ca atare, "între clitoris și metafizică"). Tipul mă tot căuta pe la telefon, mă invita la șuete elevate (credea el)... ba, odată, mi-a și propus să intru în partidul lor: "Haide, domnule Burileanu, de oameni ca dumneata avem nevoie". Era clar dus cu pluta. La o asemenea invitație, l-am întrebat, famelic: "I-ați spus și lui Vodă de mine?!". La care el, ușor descumpănit, m-a întrebat năuc: "Dar ce, ai scris ceva împotriva lui?". După ce se trăsese lotul câștigător pentru PSD, l-am reîntâlnit, absolut întâmplător, pe stradă. Era la fel de nemulțumit: nu primise niciuna dintre demnitățile / puterile sperate. M-a întrebat, mirat: "Ce-au ăștia ai mei cu dumneata, domnule? Mi-au spus să fiu atent, că ești periculos". Aici avea(u) dreptate, nu pot contesta.
Plecarea de la România Liberă a fost bruscă și forțată: fusesem trecut, fără vorbă, la ARPress - o caricatură de agenție de presă, care funcționa, cu știri tocmite, doar spre a fi citată de ziar. Am intrat peste Băcanu, în birou, fără învoirea cuiva. I-am întins o foaie de hârtie pe care scria doar atât: "Demisie". Iar jos, semnătura și data. Nu "domnule director" nu "vă rog să primiți"... I-am trântit-o pe masă, fără un cuvânt. A și fost ultima sperietură pe care i-o provocam. S-a dat înapoi, de parcă aș fi avut un pistol în mână, și m-a privit năuc. Nu l-am învrednicit nici măcar cu un cuvânt. Nu merita.
Era mijlocul lui decembrie 2000, iar eu - șomer. Nu am pomenit nimic acasă, nu avea rost să stric sărbătorile familiei. Căutam, în cel mai prost moment, un refugiu profesional. Emanuel Valeriu (care a păstrat toată viața lui o recunoștință sinceră pentru tatăl meu, cel ce-l făcuse ziarist), a încercat să mă ajute, eventual prin Televiziunea Română, unde fusese șef cu vreo 10 ani mai devreme. S-a izbit de același refuz. La Cotidianul domnea Doina Bâscă - nu se punea problema, îmi ajunsese, ca șefă, Vasilica Istrate. Nistorescu s-a dat de negăsit (era tocmai în curs de reorientare), iar amicii de la Cațavencu tocmai trecuseră pe "afaceri" cu Sorin Ovidiu Vântu. Jana fusese scoasă de peste tot și, ca pensionar, nu o ajuta nimeni, cu nimic. Cam albastră situația.
Nu mai știu cum am ajuns la Horia Alexandrescu. El conducea cotidianul Cronica Română ("n-o mai dai din mână", cum era sloganul publicitar). Profesional, era bine făcut, mimând aproape credibil un echilibru între stânga și dreapta. M-a primit imediat, mândru că va avea în subordine un așa condei. Singura condiție: "Tu lucrezi numai cu mine. Ai înțeles?". Naiv, am luat-o ca pe un gest de încredere. Ulterior, aveam să-mi dau seama că era unul dintre măsurile ridicole de a-și păzi ibovnica din redacție, nu care cumva să atenteze cineva la onoarea lui de... Nae Girimea. Era atât de suspicios și de gelos, încât - atunci când oferea mașina să le ducă acasă pe cele două doamne din preajma lui decizională - îi făcea lui Marius, șoferul, următorul traseu de plecare: "O duci mai întâi pe domnișoara M(aricica), și apoi pe doamna L. Și nu care cumva să întorci capul în spate, că te dau afară!" Dimineața, ordinul era ivers: mai întâi doamna L. și apoi domnișoara M(aricica)". Ce minte, domnule!
Ca zestre, duceam cu mine ultimul episod - cel mai consistent și edificator - din ancheta cu dopajul. L-a citit, a fost încântat și... nu l-a publicat.
Abia învățasem drumul spre redacție și unde sunt WC-urile, când, pică "nucleara": o mașină cu 3 domni vine și... îi trage Cronica Română de sub fund lui Horică! Fără drept de apel. Șoc. Uluială. Era limpede că se puneau în aplicare măsurile celorlalte timpuri noi. Și, cum Horia nu îl căinase suficient, la timpul respectiv, pe acum revenitul Ion Iliescu - harșt... și gata.
Nu și-a pierdut cumpătul. Noi, corpul redacțional, trebuia să rămânem pe loc timp de două săptămâni, asigurând apariția, cum-necum, a foiței respective. Dar, după 2 zile, Horică a făcut ședință și ne-a anunțat că va conduce un nou ziar, încă nenumit, și întrebând cine merge cu el în noua aventură. Nu era să rămân cu isnafii... Și, în plus, îi datoram recunoștință pentru că mă angajase, și pe un salariu mai mare decât cel cu care eșuasem la el.
Ziarul s-a numit Independent - teribilă farsă. Sediul era într-un palat, vis-à-vis de Teatrul Mic, pe de o parte, și de Palatul Universul (str. Brezoianu), pe alta. Curte, parter și etaj, scara principală majestuoasă, camere / birouri imense, dotare de ultimă oră. "De la prietenul meu, Nicu Badea" - adică firma Computerland, ne-a împărtășit Șeful, mândru de darul primit. Numai salariile nu ne-a spus de unde veneau: plătite în avans, până la apariția primului număr, apoi - cam ca la nimeni din presă - la dată fixă. Mă împrietenisem cu Geni Stroe, directorul economic; o ardeleancă aprigă, dar înțeleaptă, curată la suflet, om cinstit, lucid și demn până la ultima ei celulă. De la ea am aflat că un oarecare C.B. (personaj obscur, de cursă lungă, cu semnături puține și neobservabile, dar cu multe numiri și atribuții prin sistemul presei și al instituțiilor de reglementare) primea - în zilele de leafă - mașina Alexandrescului, cu care se ducea... el (și Șeful!) știau unde și aducea o geantă plină cu bani. Mai mult - doar se bănuia... în conexiune și cu mândrețea aia de sediu, care parcă fusese renovat și păstrat pentru așa o panama de presă. Azi, acolo plutește un mister desăvârșit, fără nici o firmă, cu doar două drapele la poartă: unul național, celălalt al UE. Deci, clădire oficială; probabil unul din sediile unuia dintre prea multele servicii secrete ale patriei.
Curând, nu a mai fost un secret nici "independența Independentului": era gazeta de perete și proslăvire a lui Adrian Năstase, lins la greu, în toate pozițiile și ipostazele publice. Împăratul - cum era numit, cu adânc respect, la partid - apărea la infinit în cele 6 pagini, altfel anodine, fără nimic interesant în ele, sub aspect publicistic - să nu-l eclipseze pe Majestatea Sa, Bombo I-ul. Stăteam acolo, degeaba, prin birouri, cât era ziua de lungă, așteptând comunicatele Guvernului și culegând de pe agenții știri de nimic, slujind Patronul plătitor cu temenele și osanale de toată scârba. Am numărat odată: nu mai puțin de 26 ori apăreau, într-un singur număr de doar 6 pagini, titluri, articole și fotografii cu cel-mai-iubit-fiu al partidului și guvernului. Toate pomădate jegos și pueril - așa cum îi placea, pesemne, comanditarului. Care nu l-a tras niciodată de mână pe zelosul său director de imagine publică; niciunul nu-și imagina cât rău îi face, îngrețoșând lumea cu atâta lingușeală penibilă. O caricatură a magistralului Ion Barbu (și el, scos de la România Liberă și refugiat la Dilema) îl înfățișa pe Năstase cu nădragul lăsat sub o bucă rotofeie, și cu o dihanie de dulău, cu limba scoasă prin... împrejurimi. Comentariul era "Horică, Horică, fă limba mai mică!". Știu că Horia se enerva teribil și - ca întotdeauna când era cu fundu-n sus - urla, necontrolat, la oricine se nimerea. Odată, după un reportaj al meu despre "Palatul Imperial" al Împăratului Iulian de la Sibiu, ăla trimisese redacției o plângere penală pentru insultă și calomnie. Deasupra, adăugase cu caligrafia-i imperială: "Conaționalului nostru Horia Alexandrescu". Ziceai că explodează "conaționalul"... și mai multe nu. Altă dată, vorbind pe telefonul din secretariatul tehnic de redacție, cu aproape 20 de angajați în preajmă, le făcea scandal fiicei și nevestei personale, strigând concluziv la ele: "Țin la ușa mea două tâmpite!". Ce dacă auzea toată redacția? Era omul nervos... Ori se referea, poate, la niscai pisici de prin bătătură?! Cine putea ști...?
Horia nu avea suflet rău, dar era apucat, cum se spune. Când îi sărea țandăra, făcea urât... pe urmă-i trecea. Și ca director de gazetă făcea față, până la urmă, chiar dacă provenea din ziarist sportiv. De aici adusese o prostie brevetată de el: cum că orice eveniment (asemeni meciurilor importante), trebuia tratat în 3 timpi: va avea loc / are loc / a avut loc. Câteodată o mai nimerea dar, de obicei, toată chestia se dilua și făcea fîs. Nu conta decât ce zicea "șeful" barosan, chiar dacă nenumit. Se fripsese odată, cu zburatul iliescian de la Cronica Română, așa că învățase lecția: oportunismul său îi arătase calea supraviețurii pe viitor: Adrian Năstase. Nu doar îl lingușea, dar căuta să-i ghicească gândurile, predispozițiile, toanele... "Nu mă interesează!" arunca, disprețuitor, când îi propuneai un subiect, poate atractiv. În schimb, dibuia toată ziua, pe știrile de la Mediafax - son amour (care, pe atunci, era a pretinului Sârbu) toate prostiile. Într-un târziu, am priceput fierberea lui: căuta să-i fie pe plac, pe bâjbâite și până la ultima silabă, lui Năstase. Știam lecția: cam tot așa funcționase "slugarnic-empatic" și vestitul cenzor & tovarăș Dulea cu madam Ceaușescu.
O altă preocupare a Patronului cu delegație era auto-admirația: l-am surprins, de vreo două ori, intrând la el în "cabinet" cu jaluzelele trase, o lampă de birou și cu video-recorderul în funcțiune, admirându-se (sau aprofundându-și) câte o prezență în vreun studio TV unde, altfel, știa să mimeze independența și tăria opiniunilor. Cum bine zicea buna mea prietenă Geni Stroe: "Cu Horia nu mori... trăiești mult, dar prost". Se trezea cu hârtii venite de la el (trecute prin secretariat, cu ștampilă și număr de înregistrare) prin care arunca asupra subalternilor amenzi destul de zdravene, pentru vinovății mai reale... mai exagerate. Ce făcea Geni cu ele? Simplu: le arunca la coș. Și așa, mulți dintre amărâții ăia de reporteri aveau lefuri mici, de unde să le mai iei?
Un caz nefericit avea să mă implice și pe mine: ca șef de secție, trebuia să-mi completez echipa. Într-un atare context, mi se prezintă spre angajare, adusă de un coleg fotoreporter, o fătucă - puțin sub 30 de ani - fragilă, sensibilă, cu ceva frumos în suflet, pe care l-am intuit din prima. Carmen era economistă, cu studii serioase, făcute la stat. Cinstită, mi-a spus că nu mai lucrase niciodată în presă, dar că era obligată să plece de la patroana de până atunci, care o presa să-i devină amantă. M-a impresionat - ulterior, aveam să aflu că-i murise un copil mic, iar soțul o părăsise după aceea - vai de capul ei, biata. Așa că am trimis-o undeva, prin București, să vadă și să-mi scrie ce vedea pe acolo. Materialul cu care a apărut, în ziua următoare, era sobru, destul de expresiv, concis și edificator. Am angajat-o pe loc, bucuros că pot face un bine cuiva lovit de soartă, care chiar merita un sprijin. Din păcate, imediat au început problemele: îi repartizasem un sector (parcă sănătatea) cu multiple întâmplări. Ce-mi aducea de pe unde mergea... nu mai semăna deloc cu articolul-test. La început, am mai ajutat-o, i-am explicat... nimic. Apoi a început să fie revoltată și izbucnea în plâns, dând de-a dreptul în disperare. Nu se descurca deloc, ce mai încolo și încoace. Protectorul ei, cel care o adusese, mi-a mărturisit că el fusese cel ce i-a scris materialul-test. Ea, pur și simplu, nu era de ziar. Pe chestia asta, ajunsesese să mă privească chiorâș, ca pe un opresor. Îmi era o imensă milă de ea, nu-mi venea să-i spun să-și caute de drum. Pe la contabilitate nu era loc... până la urmă, s-a oferit voluntar pentru secretariatul lui Horia (slujbă de care se fereau toate tipele din redacție... mai puțin una), pentru jumătate de zi. Câte și-a mai luat și în ipostaza respectivă!... Dar, din povestea ei tristă am înțeles, cu dovezile pe masă, cum se spune, cât de mult rău poate face cuiva un bine nemeritat. Până la urmă, se angajase economistă, la un supermarket și m-am bucurat sincer pentru ea. După câteva luni, am căutat-o eu s-o întreb cum se descurcă. Avea cancer.
(va urma)
[i] *Despre Bocioacă se spunea, în redacție, că fusese și rămăsese ofițer acoperit de Securitate. Mă abordase odată, încercând să-mi închidă gura în investigațiile asupra Revoluției; mi-a propus să mă ducă, pentru sfânta brichiseală, la un secretar de stat din M.I. - unul dintre militarii care făcuseră praf clădirea Bibliotecii Centrale Universitare. Același personaj periculos fusese - prin acțiunea de convingere a lui Băcanu - la originea implicării jurnalistului Ovidiu Ohanesian, tot de la România Liberă în celebra acțiune din Irak, soldată cu faimoasa răpire și sechestrare.