08.12.2022
12 ani de presă îmi fuseseră prea destui. Mă rog... Revista Cinema era (sau măcar ar fi trebuit să fie) altceva: cultură, spirit, valori estetice. În realitate, dacă stau să mă gîndesc bine, toate mizeriile care acum, în anul de grație 2002 colcăiau fetid, transformând profesia de ziarist în ceva cel puțin dubios, au fost prezente acolo, sub mâna exagerat de liberă a deloc regretatei Adina Darian. Șmecheriile, impostura, partizanatul nici măcar mascat, le descoperisem, pas cu pas, anunțând decăderea breslei și (în cazul revistei menționate) discreditarea, apoi dispariția. Cu oameni necalificați - și gata de orice pentru a nu avea de suferit de pe urma asta - ziarele și revistele deveneau, tot mai mult, ceva de la dubios la ridicol sau chiar respingător. Hârtia igienică (acum găsibilă în prăvălii), lavetele de șters geamurile și sacii de plastic pentru gunoi îi răpeau până și respectivele întrebuințări. Școala aia slinoasă a datului cu părerea, a minciunilor sfruntate și a atacurilor abil direcționate împotriva adversarilor (totul sub sloganul scandalos "Nu vă atingeți de libertatea sacră a presei!") a permis pervertirea și aservirea publicațiilor. Mai întâi cele scrise; a urmat apoi audio-vizualului. Banii se câștigau ușor (de patronii doldora de certitudini, nu de simbriașii lor cei desconsiderați de toată lumea), la fel și puterea de influență. În consecință, se căutau nu oameni instruiți și cu repere morale, ci vidanjori buni la toate. La rândul lor, "bieții jurnaliști" erau - prea mulți dintre ei - avizi de o iluzorie putere: aia cu "te dau la gazetă și te ia mama dracului". Tot mai mult, slugărnicia, interesele mafiote și șantajele[i] de presă săpau adânc în ceea ce ar fi trebuit să fie deontologia profesională. Când vedem ce plini de ei se înfoiau și Băcanu, și Horia Alexandrescu sau Nistorescu, mă apuca o silă vecină cu disperarea. Corifeul pervertirii vrac rămâne acest jalnic Ion Cristoiu (nume de cod Coroiu), cu cinismul lui, prin prisma căruia orice realitate putea fi întoarsă pe dos și exagerată, măsluită după cum dictează interesul. Pe pârtiile deschise de el au venit, apoi, și Ghilezan sau Gâdea, și Ciutacu ori Ciuvică, și Andronic (al doilea!), Curea sau Chirieac... Unii o porniseră din direcția opusă, dar când au văzut cum se scoate, la greu, banul, au aruncat la lada de gunoi orice brumă de onoare; bașca logica, morala și chiar gramatica. Mă gândesc aici la foștii mei amici de la Cațavencu, care au bătut palma cu mega-escrocul Sorin Ovidiu Vântu, s-au obrăznicit și îmbogățit, trecând la presa activistică, în folosul unor interese mai mult decât murdare. Pe Lelia Munteanu o știam din anii '80. Atunci, venise la Casa de filme, adusă de prietena ei Cristina Corciovescu, cu un scenariu de scurtmetraj, realmente interesant, din care chiar s-a făcut un film frumos... care, însă, n-a mai "apucat cârpa". Cu un aspect fizic deloc feminin, știam că urmase Teologia și Ștefan Gheorghiu (ehee... și câți prelați nu erau ca ea!). La începutul lui '90, ne strânsesem un grup de zăpăciți, hotărâți să scoatem un ziar; că tot apăreau așa, ca rahații pe marginea drumului. Ea - o conștiință lucidă, deci nu se pune problema prostiei - era chiar vârf de lance. Publicase în Adevărul un interviu abil-demolator cu Patriarhul Teoctist, care făcuse vâlvă. "Nu credeți că ați dat Cezarului ceea ce i se cuvenea numai Domnului, prea nefericite părinte al nostru?" îl întrebase ea atunci.

Ziarul "nostru" - la care Emanuel Valeriu îmi promisese un editorial pro bono pe săptămână, în amintirea tatălui meu, care-l făcuse ziarist - nu a mai ieșit. Mai bine... Vorba Deliei: "mă și vedeam cu maldărul în brațe, încercând să-l vând la stația de metrou de peste drum". Iar noi, entuziaștii, o apucasem care încotro. Lelia a mai lucrat la Adevărul, apoi - când madam Tinu, fiica - a spart gașca, a trecut la Gândul, gazetuță devenită repede dependentă de Adrian Sârbu. Acum, aud că aceeași (?) Lelia lucrează ca negru al lui Bogdan Chirieac, suflându-i în cască toate inepțiile pe care ăla le debitează (chipurile, din capul lui) pe la Antena 3 sau România TV.

La fițuica (in)dependentă de Adrian Năstase și mânată de Horia Alexandrescu, se simțeau din plin toate aceste tendințe. Adevărul e că, și el, orbecăia pe sârmă. Trebuia să facă o foiță din fleacuri neinteresante și chiar benigne, din care să nu dobândească ceva relief decât personajul principal. Restul - minor, cenușiu, stupid. Spre exemplu, un oarecare Epure era șeful secției "Monden". Trebuia să producă, în fiecare zi, niscai nimicuri cu care să umple pagina. De unde dracu? Păi, îl suna pe câte un gurist oarecare (căci ăia ne-oarecare cereau bani sau căutau publicații mai cunoscute, întru obținerea gloriei prin exhibare). Se ruga Epure de ei: "Dă-mi, te rog, și mie ceva!". Și ăla / aia zicea: "Îmi plac pijamalele galbene cu steluțe bleu". Nu e nici o invenție sau exagerare, am citit stupizenia asta pusă sus, în vârful paginii. Sau alta: "Fetița care plânge cu lacrimi din palme". Asta a fost chiar "bomba" numărului respectiv - o prostie din colecția de cristoisme (rudă cu găina care nașterea puii gata vii), căreia madam Luci, nu foarte prietenă cu limba română, îi tocmise titlul citat. Nici anchete sau dezvăluiri nu erau. Sfântul șantaj se dovedea eficient atunci când "dezvăluirea" rămânea în sertar, acoperită de banii celui prins cu șoalda / țeapa și altele asemenea. Inteligent, Horia știa să nu mă împingă pe mine la asemenea mizerii; încercase odată să mă trimită la o mânăstire de protocol de pe lângă București, să spăl de zoaie un popă despre care se scriau chestii urâte (ceva cu pedofilie), dar am refuzat să o fac, chiar dacă gazda afacerii îmi promitea că o să mă simt bine și n-o să-mi lipsească nimic, cât voi fi acolo: "De toate, domnu ziarist... Chiar de toate, m-ați înțeles, da?!" a subliniat el cu un accent deloc cucernic. Deci, nu eram bun de lustruit porcării, de cântat "realizărilii" năstasiene. Apoi, o mai fi primit și ceva "fitile"... fapt e că nu-mi făcea mari mizerii (în afara celor obișnuite, mici și curente), dar începuse să nu-mi mai publice articolele. Nu-mi zicea din ce motiv, iar când îl întrebam îmi răspundea în doi peri... ceea ce m-a convins că nu de la el pornea totul. Becul galben îmi clipea de zor. Oricum, mă agasa și deprima toată atmosfera aceea ipocrită și urât mirositoare, de certă inutilitate publicistică. Nu-mi găseam rostul. Nu eram pentru ei, devenea din ce în ce mai clar. Fiind amprentat ca tip cu principii și - pe chestia asta, primejdios- tentativele de a-mi găsi un alt job eșuau lamentabil. Geta Davidescu, o veche prietenă (chiar dacă era bine priponită pe "culoarul roșu"), mi-a dat ideea să merg la ei, la CNA, pe post de conțopist de presă. Era tentant, iar concursul obligatoriu pentru încadrare era floare la ureche. Când colo... numai înscrierea mea a stârnit un scandal zgomotos: "Ce caută ăsta aici? Ce vine să spioneze?!". Vârf de lance, un oarecare Sotir Caragață, fost tehnician de sunet (parcă) prin echipele de filmare. Ăla s-a intromisionat, cu lingura de pantofi, în comisia de examen și, cu de la el putere, fără să-i pese de nimic, mi-a dat nota 1. Așa, pentru că putea. Prin notele primite de la ceilalți membri ai comisiei, depășeam baremul de admitere, dar intram cu un salariu calculat corespunzător: mi-ar fi revenit 3 milioane de lei / lună, fix jumătate din suma cu care eram plătit la gazetă. Nu puteam, doar pentru confortul personal, să-mi supun familia unui regim de sărăcie lucie. Norocul meu (care nu m-a părăsit niciodată, la greu), m-a făcut să-l reîntâlnesc pe Dan Popper, secretarul general al Comitetului Olimpic Român. Ne cunoșteam, colaborasem bine la ancheta cu dopingul, atunci când omul își asumase deschis niște declarații foarte tranșante, pe care sistemul era tentat să le bage sub preș. Mai mult, oferindu-i asigurarea că nu îl voi indica drept sursă a informațiilor, mi-a replicat: "De ce?! Nu mi-e rușine... nu mi-e frică. Acesta este adevărul, pe care-l cunosc foarte bine".

Acum, el m-a întrebat cum (de) mai rezist în presă, oferindu-mi locul de "șef de presă" la instituția pe care o conducea și unde Big Boss, adică președinte, era Ion Țiriac.

Am acceptat, cu ușurare și cu o încântare pe măsură. Erau acolo câțiva domni ai sportului olimpic românesc: Alexandru Lăzărescu, om priceput, de o rară distincție și eleganță, care a îndeplinit, ediții la rând, funcția de șef al delegației României la Jocurile Olimpice; Cucu Predescu, un bonom cumpătat și cumsecade, o asemănare izbitoare cu înfățișarea și chiar cu firea lui Spencer Tracy. Nicolae Nedef, marele antrenor, autorul celor 3 titluri mondiale câștigate, de generații diferite, de echipa masculină de handbal și fratele lui, fostul mare baschetbalist Mihai Nedef - doi înțelepți în fața cărora trebuia să-ți scoți pălăria. Mihaela Peneș funcționa - cu toate ciudățeniile ei - ca director al Departamentului Educație Olimpică. Om dificil , dar valoros, cu un trecut agitat (fusese supusă, încă din vremea junioratului, operațiunilor de "dopaj patriotic", care o lăsaseră cu sechele fizice... și nu numai; de aceea, i se iertau multe ieșiri în decor). Toți acești veterani frumoși și interesanți ai sportului și ai Mișcării Olimpice trăiau, parcă, pentru amintirea formidabilei personalități care a fost Lia Manoliu. Nu am cunoscut-o (decât, în copilărie, când mă ducea tata pe stadionul Republicii, la serile de atletism), dar spiritul ei înalt, frumos, cumpătat și demn îmbibase, parcă, organizația numită COR. Ei îi urmase la conducerea instituției Ion Țiriac - mult mai pragmatic, atât în sensul bun, cât și în... celălalt. La început, noul președinte - repezit și influențabil de către oamenii lui de încredere (și nu întotdeauna de ținută morală) - îi făcuse vânt lui Dan Popper. Asta după ce l-a acuzat că i-ar fi sabotat politica lui prezidențială. Puternic și demn, fără a încerca să se disculpe ori să-l convingă de competența și bunele sale intenții, Popper (un formidabil conducător de instituție) a plecat pe loc. Speriat și neașteptându-se la o asemenea reacție, ex-tenismanul i-a mai cerut să-i spună cine ar fi cel mai bine să-i ia locul. Afurisit (pe drept), aproape mazilitul D.P. i-a recomandat-o pe Mihaela Peneș. O cunoștea bine. Mihaela era atât de nepricepută, spirit dezorganizator vehement și ineficient încât, după nici 3 luni, Mazilitorul cu mustăți s-a umilit la greu, chemându-l înapoi pe cel dat afară fără menajamente. Se cam ducea dracului șandramaua, cu toată priceperea lui în alte afaceri. De atunci, între cei doi era o ne-iubire statornică și evidentă. Dar... marele businessman n-avea ce mai face. Îi trebuia ca instituția să funcționeze și să aducă medalii.

Acel spațiu tihnit, așezat, în care venerabilii seniori ai sportului românesc de succes lucrau serios și fără istericalele pe care le vedeai, altfel, din belșug, în lumea antrenorilor, mi s-a părut - și chiar era - o oază de normalitate, din timpurile bune.

Cum transferul meu urma să intre în vigoare după expirarea perioadei de 15 zile preaviz către "independentul" Horia, am mai apucat să-i fac un material la comandă. Nu știu dacă din ceva cruzime, oportunism sau chiar la plezneală, mă trimisese să-i aduc un material de pe șantierul cu bulbuci al unui bloc care luase foc, iar Năstase I-ul le promisese locatarilor sinistrați că de Paște vor putea reveni la locuințele lor. Ei bine... știind că suntem în lichidare, i-am tocmit cel mai nerușinat, parodic-proletcultist articol de pe "șantierele patriei". Fără să fac economie la sarcasmul menit să dea gust caricaturii, i-am ridicat osanale "întâiului părinte al Patriei" (ăsta fiind Năstase ot Tărtășești). Harnicii muncitori, mobilizați de spiritul Lui ardent, de adevărat Părinte al Patriei, lucrau cu ardoare și entuziast din zori și până noaptea, asemeni unor harnice albinuțe înnobilate de misiunea lor măreață... Ce mai, o bătaie de joc în tușe groase, inconfundabile. Un coleg (care, pe atunci, îmi era și prieten, acum dispărând în ceața sulfuroasă de la AUR), s-a distrat, convins fiind că mi-l va respinge furios. Cum să bagi în ziarul Întâiului Împărat (așa-l numeau pițifelnicii de la partid) o asemenea bătaie de joc țintită?! Uite că am avut dreptate și, îmbătat de damfurile nerușinate ale servilismului, Horia l-a publicat integral. Contra-reacția a venit de la un fost ofițer de securitate, pensionat, tatăl unei fete de acolo, din redacție. După ce l-a citit (ne-a povestit aia), a rămas pe gânduri, și-a mai plimbat scobitoarea dintr-un colț în altul al gurii, apoi a întrebat-o: "Și ăsta mai lucrează acolo, în redacție?!". Ehe... să mai fi fost secu-cititorul în cizme, aș fi văzut eu... Interesant mi s-a părut că nici din partea beneficiarului unic nu a venit nici o reacție de neplăcere. Deci, îi plăcuse.

Prietena mea Geni Stroe (singura care știa de nota de transfer), îmi pregătise la mare discreție actele necesare, bucurându-se pentru mine și păstrând tăcerea, ca să nu mă expună urletelor cuvenite în cazuri din astea de părăsire. Cu o zi înainte de expirarea termenului, i-am depus la Secretariat - deci, să rămână, cu număr de înregistrare - un fel de demisie abil meșteșugită, care suna cam așa: "Domnule Director, Constat că, în ultimele săptămâni, o serie de materiale scrise de mine și care nu au fost dezaprobate explicit de conducerea ziarului, nu au intrat, totuși, în paginile acestuia. Să fie vorba despre cenzură? Greu de afirmat asta. Sau am devenit, cumva, persona non grata? Neavând dovezi asupra nici uneia dintre supoziții, mă văd nevoit să constat că ar putea fi vorba doar despre ceea ce, la tribunal, se numește, nepotrivire de caracter. Pe cale de consecință, cred că despărțirea noastră rămâne singura soluție decentă, pe care vă rog să o primiți ca atare". Și cu asta, basta... Ne-am despărțit, chipurile, în relații cordiale.

(va urma)

[i] Cu doar câțiva ani în urmă am avut ocazia să aflu adevărata poveste a cunoscutului șantajist Pamfil Șeicaru - cel îngropat de Iorga în nemuritoarea expresie "etajul și șantajul" (era vorba despre Palatul Curentul, proprietatea marelui ziarist). Cum ajunsese el la un asemenea renume? Luptând pe front, în linia I, la retragerea din Oltenia (nov 1916), tânărul locotenent Șeicaru fusese îngropat de un obuz, undeva la poalele unui deal. Acolo, i-a promis Celui de Sus că, dacă va scăpa cu viață, va face tot posibilul și va ridica în vârful dealului respectiv o mânăstire. Angajament îndeplinit, mânăstirea de lângă Orșova purtând hramul Sfintei Ana (numele mamei sale). În satul Ciorogârla, de lângă București, unde avea o moșie, ridicase - tot pe cheltuiala lui, căci Guvernul... - o școală și un spital comunal. Așa că, la el, șantajele aveau un scop benefic, aducând mai mult a haiducie, ceva mai cu mănuși... mai soft, cum s-ar zice azi.

0 comentarii

Publicitate

Sus