Dezamăgire, furie, resemnare

Regimul Constantinescu, cu patronul ajuns în fruntea bucatelor și a țării își dădea, nonșalant, (cat)arama pe față. (Iată doar câteva nevinovate impresii din apropierea lui, consemnate, păstrate și publicate de către Andrei Pleșu: Andrei Pleșu, dezvăluiri spumoase din bucătăria de la Cotroceni: Iliescu, Băsescu și Constantinescu; și Andrei Pleșu despre culisele momentelor care au schimbat România). Niște buni și serioși prieteni mi-au povestit cum, în cârciuma satului Brădetu - localitate unde se refugiaseră părinții prezidentului, când i-au gonit rușii din Basarabia - o rubedenie începuse deja să liciteze posturi și funcții în aparatul de stat: comunal, județean, național. Girul acestei relatări îl constituie un șef al Institutului Național de Meteorologie, de obârșie de acolo, pus în funcție la începutul lui 1997. Cică zburau milioanele prin fumul îmbâcsit cu damf de secărică... așa, ca-n Vestul sălbatic. Ceea ce, inițial, ar mai fi putut fi pus pe seama zvonisticii răuvoitoare, a început să se confirme prin valul de neaveniți (nepricepuți, șmecheri de calitatea a treia cu os, impostori și alte lifte) aciuați sub pulpana țărănisto-cederistă. La ziar, se aflau că... mdeh, erau "ai noștri". Mai înjuram, obidit, în compania colegei Ioana Iuga - o profesionistă de mare valoare, bună prietenă cu Tia Șerbănescu și care, după îndepărtarea acesteia din redacția "curată și cinstită", se auto-exilase în secția / biroul zis de documentare, refuzând să mai fie părtaș la politica băcănistă a ziarului. Era, în realitate, o cameră îmbâcsită, plină pe toți pereții de rafturi umplute cu colecțiile ziarului. Garofița, cum îi spuneau prietenii, avea mâinile negre de tușul pe care se așternea praful, dar știa - în pofida bramburelii aparente - tot ce se găsea pe acolo, și unde anume. Odată, Ignat-activistul-turnător mă dăduse pe mâna șefului pentru un material cu Mihăilă Cofariu, pe care-l descoperise el în săptămânalul Privirea. Chemat și umplut cu urlete, amenințări... "Puțintică răbdare, (ne)stimabile!". L-am lăsat și am dat fuga la Garo, cu rugămintea să găsim materialul pe același subiect, mai extins (ca de cotidian) pe care-l publicasem cu mai bine de un an în urmă. Respectivele colecții era legate, pe câte 6 luni, într-un fel de ceasloave cu coperțile de carton. Mi l-a scos Garofița în 3 minute... să nu se răcească furia Balaurului în turbare. Am reintrat triumfător și i l-am pus în față, fără să-i adresez nici un cuvânt. A mijit ochii aceia răi... apoi s-a uitat, cam speriat, peste ochelari, către mine... s-a făcut din roșu de furie, negru de oftică și a mormăit un "Bine, bine... e-n regulă". Am savurat triumful cu dragele mele colege Ioana Iuga și Simona Hodoș, aflată pe acolo, înainte de a se expatria în Canada. Iar vestea "triumfului" meu s-a dus mai departe, pe șoptite, prin birouri. Curat vorba unui spectacol de la Teatrul Mic, sub domnia tovărășească a lui Dinu Săraru: Mârăiala... și atât.

O relație specială mă lega de băieții de la secția Foto, care aveau sediul chiar vis à vis de secția Investigații: Andrei Dumitru, un excelent profesionist și chiar un caracter... Mai era zâmbitorul și supusul Florin Eșanu, plus colțosul Andrei Antică, mereu bufnind și trântind în jur. Creștea, tot pe acolo, Florin Biolan, care a pornit din șofer, devenind un excelent foto-reporter. Cam toate fotografiile bune le erau respinse de către nepricepuții "din față" și ajungeau... pe pereți. Intram frecvent la ei să mai boscorodim, să ne amuzăm și, mai ales, să le admir pozele excepționale dar... nepublicabile. Era un privilegiu. Încet-încet, am observat ceva ciudat: copii de vârste fragede, întotdeauna însoțiți de către persoane bine îmbrăcate, cărora băieții noștri le făceau (la comanda superior ierarhică) fotografii tip pașaport, cu developare și fixare ultra-rapidă pe hârtie. N-am priceput ce era... mai glumeam, întrebându-i câți copii din flori au, fiecare de pe teren. Dar nu dădeau explicați. Nici măcar Andriușa, care mi-a făcut însă, discret, cu ochiul și a dus degetul la gură. Era - cum zic preoții - o taină. Una urâtă, aproape incredibilă. Și totuși, ea exista. S-au păstrat documente, sunt martori... chiar și în România Liberă a scăpat ceva - n-aș putea spune prin ce întâmplare.

Era vorba despre odioasa lege a adopțiilor internaționale - cu care CDR-ul a venit în traistă, adoptând-o la începutul primei sesiuni parlamentare, ambalată într-o formă atrăgătoare și adaptând-o cu grăbire. În expunerea de motive, se pornea de la situația cu adevărat dezastruoasă a orfelinatelor din România. După trecerea primului cincinal democratic, Occidentul ne bătea obrazul, cerând ca statul să facă, totuși ceva și pentru respectiva categorie de dezmoșteniți ai soartei. Diversele filme și anchete documentare făcute printre orfanii, instituționalizați sau nu, arătau înfiorător. O serie de persoane, în genere tinere, veneau de prin Anglia, Elveția^[i], Franța ori Germania - inițial cu ajutoare; care, însă, erau insuficiente față de nevoi. Altele - prost gospodărite (da, încape și nota eufemistică) atunci când încăpeau pe mâna celor ce ar fi trebuit să le administreze. Panarama de la Bârca Doljului, pe care am cunoscut-o la ea acasă (toată povestea am relatat-o aici), arăta contrastul dintre omul care sfințește locul... și cel care-l împute: nepăsare, nesimțire, nepricepere și alte ne-uri. La vremea aceea, cu mentalitățile respective, instituționalizarea acestor copii, bătuți de soartă, chiar depășea capacitățile României: financiară, organizatorică, umană. Prin peregrinările mele reportericești, am descoperit diverse femei (în genere tinere) din Marea Britanie, Canada sau Suedia, care își lăsaseră rosturile de acasă, venind aici și lucrând în căminele pentru orfani, susținute pe spezele unor fundații cu adevărat de caritate. Istoria celei care mi s-a prezentat sub numele de Nico, era terifiantă: lucrase în calitate de corespondentă, la Budapesta, a unei reviste din Montreal, când a primit sarcină să realizeze un reportaj cu copiii vagabonzi din zona Gării noastre de Nord, de sărbătorile Crăciunului. Cele găsite acolo au impresionat-o atât de mult (unul dintre sălașurile micilor vagabonzi oropsiți era în subteran, printre conductele termoficării municipale, unde colcăia o lume... chiar că underground), încât și-a prelungit misiunea. Apoi s-a stabilit aici și s-a implicat. Unul dintre "clienți" - un băiat de 14 ani, dezghețat, frumușel, cu potențial. L-a extras din mediul sordid, l-a dus la ea acasă, l-a dat la școală. Până ce s-a produs inevitabilul: îndrăgostire reciprocă. În câțiva ani, după ce a terminat liceul, a învățat 2 limbi străine, băiatul a crescut, s-a plictisit și... a fugit. Cum credeți că a reacționat Nico? Nu blesteme, nu văicăreli sau vitrionul tradițional și național, pentru ingratitudinea puștiului făcut bărbat de ea. A deschis o fundație, alimentată cu bani din Canada natală, care se ocupa de alfabetizarea copiilor străzii din București. Așa am descoperit-o la un Centru de zi - orfelinat care-i aduna, pe cei ce acceptau colaborarea și unde li se asigurau acestora 3 mese calde, ceva îmbrăcăminte curată (inclusiv spălat, călcat); erau școlarizați, iar seara lăsați să revină în comunitățile lor nomade, de care ei chiar nu voiau să se despartă cu totul. Abia atunci când personalul Centrului (director, medic, psiholog) constatau schimbări de comportament și dorința lor de a renunța la libertatea haotică a străzii, li se căuta și oferea o cazare. Centrul de zi Sf. Dimitrie era (cred că este și acum) organizat sub protecția bisericii Stavropoleos, în colaborare strânsă (inclusiv consistent financiară) cu preotul romano-catolic Sporshill, paroh într-un oraș austriac.

O treabă foarte bună organizase, în acest sens, și Ion Țiriac. Complexul păstorit de el și intitulat Poiana Soarelui există și acum, la Brașov, ajutând inteligent la întreținerea și educarea multor serii de copii fără părinți. Iar ca să știm că, atunci când apar complicațiile sufletești inerente, nu găsești întotdeauna soluții - și acolo s-a petrecut, la un moment dat, o dramă oarecum asemănătoare: relație amoroasă dintre unul dintre adolescenți și o tânără angajată. Mă rog, legătura a fost curmată repede și dur, dar urme sufletești tot a lăsat... Reportajul făcut de mine acolo, la splendidul așezământ din Cartierul brașovean Noua, mi-a relevat o mulțime de aspecte interesante. Inclusiv opoziția vehementă și eficientă a lui Țiriac la orice cântec de sirenă sau chiar presiuni pentru a-i ferici prin adopții internaționale. Știa el ce știa... dar frumos, sau măcar bine ar fi fost să spună asta, nu doar să se mulțumească a-și arăta mușchii.

Despre situația gravă în domeniul asistenței copiilor orfani se înfoiase, în mod repetat și destul de zgomotos, un europarlamentar britanic, ce purta și titlul pompos de baroneasă. La umbra ei, s-a clocit legea adopțiilor internaționale, pe care toată lumea a primit-o drept o necesitate, un act de normalitate și... atât. Trebuia să pătrunzi în sistem, ca să-i descoperi câteva "ciudățenii" deloc nevinovate. Cel mai important lucru era că, la finalizarea adopției, se ștergeau din orice evidență toate datele de identitate și de reședință ale adoptatorului! Până a se ajunge acolo, însă, aceeași lege avusese grijă să constituie, cu titlu obligatoriu, o filieră financiară cel puțin neobișnuită: cei care doreau să înfieze un copil din România trebuiau, mai întâi, să se înscrie în evidența unei fundații private care s-ar fi ocupat, chipurile, de soarta orfanilor. De ce? Ca să plătească, în conturile ei (ca ONG, nu exista drept de control financiar al statului) sume de bani - chipurile, acestea urmau să fie redistribuite în folosul celor care rămâneau, cu miile, în țară. Abia când fundațiile cu pricina și cu moț (îndeobște, entități destul de dubioase) le dădeau la mână o hârtie care confirma că "și-au adus aportul corespunzător", fără să menționeze cât însemna asta, țuști... la Subsecretariatul de stat pentru adopții de pe lângă Guvernul României, care le oferea "marfa" dorită: adică pe copiii doriți și cumpărați. Imediat, făcându-le poze pe unde apucau (...) și pașapoarte în regim de urgență, dubioșii adoptatori îi luau, dispărând cu ei pur și simplu, în lumea largă.

Se vorbeau multe și urâte despre substratul real al multora dintre aceste adopții. Dar nu erau ușor de crezut zvonurile privind uciderea lor, pentru prelevarea de organe. Părea (și chiar era) prea de tot. Și, apoi, organele acelea invocate erau prea multe; plus că ele s-ar fi pretat doar la a fi transplantate altor copii, ceea ce - raportând la multitudinea de oferte - scădea semnificativ nota de verosimilitate a respectivelor supoziții.

Ceea ce m-a frapat, dintr-o anchetă care scăpase (cred că din neatenție, dacă nu cumva vreo poliță plătită sau vreun aranjament obscur) era diferența imensă de costuri: oficial (adică fără fundațiile cu pricina), se achitau cam 300 dolari pentru încheierea operațiunilor de înfiere externă a unui copil. De ce, atunci șpăgile de 12-15 mii dolari pentru urgentarea afacerii?! O grămadă de mizerii (inclusiv complicitatea unor magistrați în grăbirea aberantă a termenelor de soluționare pentru cererile de adopție) au apărut, cu acte doveditoare, într-o anchetă excepțională publicată chiar în ziar, sub semnătura a două tinere ziariste: Elena Tomulescu și Irina Pop. Acestea primiseră copiile unui dosar de investigație polițienească, de la iubitul uneia dintre ele, polițist la Crima organizată, probatoriu care fusese distrus - ca multe altele, înaintea lui - la ordinul șefilor de pe atunci. Părea de neimaginat câte monstruozități și abjecții reale conținea acea anchetă, întinsă pe o întreagă pagină. Prima urmare: cele două autoare au fost chemate la ordine de către Șeful lor, date cu capul de toți pereții pentru ce au scris, cerându-li-se să dezmintă totul; sau să pună la dispoziția conducerii actele pe care își bazaseră dezvăluirile și acuzațiile și - mai ales - de la cine le obținuseră. Spre cinstea lor, fetele s-au ținut tari (după Irina, Șeful a aruncat, la furie, cu o scrumieră!) și au refuzat, înfruntând cu un curaj admirabil presiunile cărora le-au fost supuse: amenințări diverse (de genul "vedeți să nu vi se întâmple..."), de la concedierea lor la darea în judecată și altele. Atunci, a apărut un alt articol (pe o întreagă pagină de ziar, însă numai în ediția a II-a, cea de București) în care ele erau demolate fără milă, iar cele scrise de ele - negate cu nerușinare. Autorul mizerabilului material nu era nici coerent, nici măcar consecvent: se vedea că-l scrisese fie la comandă, fie cu spume la gură. "Ziaristul" negator le acuza ba că ar fi folosit informații nedemne de încredere (!?), ba că... ele nici n-ar fi fost angajate ale ziarului! Și își semna mizeria public(isti)că cu numele fals B. Prahoveanu. Știa toată lumea din redacție cine se ascundea, curajos, sub acest pseudonim. Nu-i dezvălui adevărata identitate (cine bănuiește... n-are decât; îi dau dinainte dreptate) doar pentru că a plătit în planul vieții sale private, cred eu, măcar pentru această mârșăvie. În orice caz, același coleg care îmi făcuse semn cu ochiul să nu insist asupra copiilor care se perindau la pozat în redacție mi-a șoptit, apoi, că erau unii dintre cei cărora li se făceau cât ai clipi formele de adopție și pașapoartele aferente. Liberă, România asta. Și grăbită. Și... Oricum, pentru adevărata lor siguranță, le-am învățat pe Irina și Elena să-și pună la păstrare câte un exemplar; și cred că bine au făcut... că m-au ascultat.

Detalii și confirmări cumplite (nu exagerez cu nimic) aveam să aflu de la Comité International pour les Droits des Enfants, organizație cu sediul la Lausanne, Elveția. Cei de acolo (doamna C. S.W din Belgia, care instrumenta pe atunci și celebra afacere de pedofilie Dutroux, precum și dl. Pierre Berthelot - strănepot al generalului Henry Mathias Berthelot - omul nostru din război) mi-au dezvăluit amploarea și monstruozitatea pe plan mondial a fenomenului de crimă organizată. Cam 15 mii de dolari (șpaga pentru nemernicii din România) aducea, lunar, exploatarea sexuală a unui copil! De aceea se grăbeau dumnealor să-i ia, protejați de prevederea ocrotitoare care le ștergea orice urmă. Există ceva mai îngrozitor decât asta? Da, există. Tot cei de la C.I.D.E. mi-au istorisit că, spre a nu povesti tot ce li se întâmpla(se), acești copii erau apoi uciși de membrii rețelelor respective. Așa cum se filmau scenele de cruzime pedofilă, și moartea lor era filmată și traficată pe casete - căci, asemeni gladiatorilor, erau puși să se omoare între ei! Jur că nu exagerez cu nimic, redau doar cele aflate în Elveția, de la oameni serioși, specializați în investigarea fenomenului cu răspândire internațională - din țările sărace, spre cele bogate.

Să nu fi știut semnatarul B.P.? Să admitem că nu... sau nu prea. Cam pe la sfârșitul regimului Constantinescu, am acceptat să mă întâlnesc, discret, cu doi tineri ofițeri de la SRI, care mă căutaseră printr-un intermediar. Cei doi m-au rugat să scriu (mă citiseră, care va să zică) despre această plagă, oferindu-se să-mi furnizeze informații concrete. Probabil că ei îmi citeau textele decupate și reținute de cineva (serviciu de presă, naiba știe mai cine...), căci n-au observat ce orientare avea ziarul în această problemă: colecția lui reține prea multe articole favorabile despre binefacerile acestui sistem de adopții internaționale. Or, ieșirea furibundă a "Prahoveanului" reprezenta o confirmare a acestei linii de interese.

Ajung acum la zisa ex-prezidentului Emil Constantinescu, aia cu "m-a învins Securitatea". Haida de... că Țigareta și alte mega-porcării (restituiri de proprietăți reale sau inventate, privatizări etc) erau făcute de alții, heruvimi sau arhangheli!? Iată că unii oameni, responsabili și curajoși din serviciile secrete, încercau să pună stavilă acestei activități îngrozitoare - de aceea am relatat episodul cu cei doi tineri ofițeri. Probabil că oricine se opunea unor asemenea mârșăvii era clasificat ca fiind "securist". Dacă eu nu am avut cum să-i ajut - decât mai vorbind cu unul și cu altul, în speranța ca se va auzi - am ajuns să aflu, câțiva ani mai târziu, după scufundarea în anonimat a "liderului regional" că - în anul 2000, când și-a trimis vătășeii pentru sprijin internațional (politic și financiar), răspunsul, pe câteva voci, a fost consonant: "Nu. Nu e cazul să mai candideze pentru un al doilea mandat".

Toată istoria criminală s-a terminat - ieșind de sub acoperirea legii - în aprilie 2001, atunci când Adrian Năstase, în calitate de premier, a fost primit la Vatican de către Papa Ioan Paul II. Sanctitatea Sa l-a rugat insistent: "Opriți, vă rog, această monstruozitate, domnule Prim Ministru!". Iar el, la întâlnirea cu jurnaliștii români din suită, a declarat că și transmisese Guvernului său ordinul să suspende imediat prevederile acelei legi care va rămâne, în Monitorul Oficial și în istoria României (pagini rușinoase) ca operă legislativă a CDR. Voința adunării stimabililor! Parlamentul României, legislatura 1996-2000. Cine ce are de comentat? Și încă un aspect consonant: dacă vă mirați cum a fost închisă, doar în curtea lui Dincă-Caracaleanul, toată afacerea răpirii celor două fete, apoi dispărute fără urmă, faceți legătura, vă rog.