Mai bine haimanale, decât pușlamale
CARAGIALE NON STOP
Ca să nu mai rămâie și luna aceasta repetenți la "acord" (un fel de plan de producție, musai de îndeplinit pentru cine vrea simbria întreagă), dl. Director și-a trimis reporterii pe teren. C-așa-i misia de jurnalist: să vie înapoi degrabă și cu un subiect de maximă actualitate. Astfel se face că subsemnații Bogdan Burileanu și Paul Agarici au ajuns la locul de obârșie al lui Nenea Iancu.
Tren de neplăcere
Puțin mai importă, azi, numele pe care-l purta comuna acum fix 150 de ani. Destul că s-a scuturat de el, înfruptându-se din gloria nepieritoare a celui născut pe 30 ianuarie 1852. Și care a legat Haimanalele de Berlin, via Ploiești - București - Mizil.
Trenul care te sloboade în localitate nu pare a fi nicidecum unul de plăcere: chiar dimpotrivă. Rarii călători preferă să staționeze degeaba, timp de 9 minute, în ceea ce s-ar putea numi, par excellence, "Gare de l'Est" - asta pentru a descinde în comună prin "I.L. Caragiale Vest", că-i mai aproape de centru. Westbanhoff-ul autohton = o haltă dezafectată, din care a rămas doar coșmelia, acum ocupată locativ de cetățeanul Cârstea Răzvan și a lui Vidră, concubina Anița Cioclea. Nu sunt ceferiști, ci numai țigani; dar unii care au primit aprobare verbală, aproape legală, de a sălășlui acolo. Restul de vreo 1.500 conaționali stau ba prin așa numitul "cartier francez", ba prin blocurile coloniei muncitorești, ba pe la pușcărie - obiective social-edilitate de care nu șade frumos a se face abstracțiune.
Natură vie cu monument
Cel puțin într-un februarie secetos ca acesta, priveliștea ce te ia în primire, imediat ce calci pământul caragialesc, are un merit capital: ea te lămurește de ce Patronul nu a nemurit, în vasta lui operă, nici o părticică din natura-mamă. Ce să vezi? Niște șesuri cam sterpe, niște crânguri în curs de defrișare. Se taie din greu, cu disperarea zilei de azi și cu nepăsare pentru cea de mâine. Se fură, se vinde și se bagă pe foc. Vara nu-i ca iarna: ceva culturi de subzistență, din care mănâncă oameni și cresc animale. Acestea, la rândul lor, sunt și ele tăiate, mâncate, uneori furate... Și tot așa, viața merge înainte. Comuna este compusă din două sate - Caragiale și Ghirdoveni, la 4 km distanță, spre Moreni. Într-o alcătuire demnă de Cănuță om sucit, primăria, două școli, două biserici și cimitirul se găsesc dincolo. Poșta, ruinele rămase din fostul CAP, blocurile, penitenciarul și monumentul central - dincoace, la drumul mare.
S-ar zice că eterna cinstire a eroilor naționali reprezintă o preocupare de căpătâi a caragialenilor. Cel puțin asta pretinde complexul monumental din buricul localității. 22 de morți au dat urmașii lui Nenea Iancu în războiul cel mare, și alți 30 - în următorul. Pe jos, pe pământul strămoșesc, cinstirea s-a concretizat în următoarele: o sticlă goală de vodcă Islandia, câteva pachete de Snagov, Viceroy și More; o pungă goală, în care au sălășluit, înainte de consumație, semințe de floarea soarelui produse la SC Asnas din Tăriceni. Îți ridici ochii spre cer și dai de soldatul îndârjit, cu baioneta la armă, ce pare a se avânta din vârful soclului de granit, spre noi fapte de vitejie. Alături, pe o cruce gri, din țeavă sudată, o plăcuță inscripționată cu litere tremurânde: "Recunoștință și venerație veșnică eroilor martiri căzuți în revoluția din 16-22 decembrie 1989 pentru alungarea tiraniei și libertatea țării". Cum, domnule, până și la Caragiale?! Suntem pe cale să descoperim un alt secret al rivuluțiunii, în luptă cu mârșava reacțiune... Ăsta da, subiect demn de flerul strămoșului Caracudi.
Trebuie să scrie la gazetă
Oficiul poștal I.L. Caragiale se arată a fi multilateral dezvoltat. Detergent Bona, ciorapi la numai 19 mii perechea, ba chiar hârtie igienică roz, 1.000 de lei sulul (numai o mie, domnule, câți bărbați avea și nemuritorul Galibardi, ăsta da chilipir) te îmbie la un shopping specific secolului XXI. Bravos națiune, halal să-ți fie! Altfel, cititul presei este o preocupare de căpătâi a celor aproape 9.000 de caragealieni. 221 de abonamente numai în ultima lună, asta înseamnă aproape 7.000 de jurnale, cuprinzând cam toată gama titlurilor centrale. Inclusiv Academia Cațavencu, un singur exemplar, dar - poate de aceea - cu atât mai reprezentativ. "Eu, gazeta dumneavoastră, Coane Nicule, o citesc ca pe sfânta Evanghelie". De dragul ziarului preferat, mulți împătimiți preferă să amâne sine die plata abonamentului TV. Asta da, fidelitate! Din (ne)fericire, însă, vajnicii cititori nu au aflat despre nici un erou caragialian care să fi murit acolo, la dumnealor în comună, pentru alungarea tiraniei. Nu-i nimic, să mai căutăm...
Treaba statului, domnule...
Dispensarul comunal se numește, mai nou, cabinet individual. Curățel, ba chiar mai mult decât atât, dacă pui la socoteală afișajul complex, inclusiv Carta drepturilor pacientului - zece în cap... poate unul, două să le fi dat vântul jos. Nu prea e îmbulzeală, căci oamenii nu au bani de medicamente. Afecțiunile cardio-vasculare, diabetul și tuberculoza fac prăpăd. Boli scumpe și, de aceea, cam fără leac. Ca și cum cazurile frecvente de epilepsie și schizofrenie nu ar fi fost suficiente, lor li se adaugă, mai nou, depresiile grave (din fandacsie dai în ipohondrie... pe urmă, firește că și nimica mișcă!), rezultat deplorabil al degradării situației sociale. Șomajul din industria producătoare de armament a lăsat pe drumuri o mulțime de slujbași ai statului, de pe la Mija sau Moreni. De unde să le dai ajutorul minim garantat? Mântuirea este așteptată, desigur, de la guvern - el ce altă grijă are, decât să-și primească oamenii lefurile, sau măcar ajutoarele, la vreme?
Băiete, una mică!
Faptul că Nenea Iancu a dat chix în ipostaza lui de cârciumar (pardon, restaurator!), nu i-a descurajat pe doi talentați urmași. "Boala mea tot cârciuma era", mărturisește franc dl. Petre Ștefan, patron asociat al localului (se putea altfel?) Popas Caragiale SRL. Omul a fost frezor la Mija, dar s-a orientat din timp, recalificându-se pe la bufetul din incintă. Mai bine fleici, decât obuze. După demolarea tiraniei, dimpreună cu vărul său, Stelian Oprea, au pus de-o afacere pe marginea șoselei, chiar la intrarea în localitate. Curat vorbă de revoluționeri: "Dacă nu ieșim în stradă, murim!" Au ieșit. Mai întâi cu un scaun, o masă și o umbrelă pe care scrie Coca Cola. Abia mai târziu a apărut și baraca metalică. Cu ciorbă de burtă, mici, bere și fasole cu ciolan, oamenii au reușit să-și întreacă înaintașul. Acum, cârciuma pusă-n drum s-a extins și modernizat, are o cifră de afaceri de 150 milioane pe lună. E roșie, curățică și mai mereu plină cu mușterii aflați în trecere. Surpriză! Printre mesenii surprinși de noi la fața locului, nici un Mitică sau măcar Costică. Doar un Mircea, un Traian, un Sever - gintă latină, domnule, n-ai ce-i face.
Merge la pușcărie stimabilul
Obiectivul central al satului I.L. Caragiale îl reprezintă, indiscutabil, "Penitenciarul de maximă securitate Mărgineni". Iată un stabiliment ce ființează încă dinainte de venirea pe lume a lui nenea Iancu. A fost, mai întâi, mânăstire. Aici a stat închis, pe la 1843, însuși marele Nicolae Bălcescu.
Pușcărie pe de-a-ntregul a devenit abia în anul de grație 1863 fix, prin decizia ministrului de interne, poetul Dimitrie Bolintineanu. La castel în poartă, oare cine bate? A bătut, cu ceva timp în urmă, Miron Cosma. A și adăstat câteva săptămâni, înscriindu-și numele pe o listă sui generis de VIP-uri. Acum, printre cei aproape 1.900 de deținuți, îi găsim și pe celebrul Fane Căpățână, pe junele Dimitrie Vitanidis - fiul regizorului Gh. Vitanidis, acum recalificat ca regizor al echipei de teatru, pe asasinul Mihaelei Runceanu...
Grație milostiveniei instituționale, tot aici își ispășesc păcatele și unii dintre localnicii prinși la furat de lemne sau de... altele. Costache Gh. și Fieraru I. sunt recidiviști. Șmanglesc din pădure ca să aibă cu ce trăi, ei și numeroasa familie rămasă afară. Vara se mai scot cu ghebele, dar altfel... tot copacii rămân de bază. Cât or mai fi, că s-a cam rărit codrul, frate cu românul, dar vrăjmaș cu țiganul. Șapte suflete îl așteaptă afară și pe Costache, renumerație zero - după buget. Unde ești tu, Caragiale Doamne, nu ca să dai foc la pușcărie, ci să te crucești aflând cum amărâții din dosul gratiilor nu doar că nu primesc nici un pachet de la familiile lor lihnite, dar mai și economisesc din rațiile lor alimentare, trimițând rezervele astfel obținute celor de acasă?
Două la Primărie...
Nu steaguri, ci coșuri. De baschet. Sub unul dintre acestea se află postat biroul primarului în funcțiune, adică al Burgmeister-ului. Se numește tot Adrian Năstase și, mândru de coincidență, se străduiește să-l imite pe premier în cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare: tot membru PSD, energic (că agitat nu sună frumos), comunicativ (că, demagog...), mereu în căutarea soluțiilor pentru mai binele concetățenilor săi, al familiei și al țârișoarei. Etc... etc. Păi, cum altfel?...
Toată primăria funcționează, deocamdată, în sala de sport a școlii. Nu pentru că... mă rog... Dar sediul se află în curs de modernizare. Planuri mărețe, investiții așijderea. Eficiența acestora - mai încolo, când s-or număra strugurii din vii și voturile din urnă. ("La noi, nu majoritate, stimabile! Unanimitate!!"). Nu e singura lucrare începută, dar neterminată - conducta de gaz metan dinspre Moreni ar urma să salveze pădurea. Cum? Simplu: "Când oameni se vor încălzi și vor găti la gaz, nu mai au de ce să cumpere lemne furate de la țigani". Așa să fie...
Aceștia, lipsiți de obiectul muncii, nu vor mai avea de ce să intre în pușcărie. Simplu, nu? Fără așa un stabiliment, vine super-libertatea la putere și, pe această bază, intrăm sigur în Europa. Asta da, gândire strategică. Spre binele și fericirea omului... (Să fim discreți și să nu precizăm cine e Omul!) Astfel, întâiul gospodar al Caragialelui se zbate, ba sponsorizând hramul bisericii, ba concursul literar școlar, ba - printre picături - enfortându-se să rezolve problema apei potabile; ce mai... gânduri mari, planuri și mai și! Cu "realizărilii"... s-avem puțintică răbdare!
Cum devine un revoluționar, om politic?
Nici că se putea persoană publică mai nimerită spre a clarifica istoria martirilor căzuți pentru alungarea tiraniei. Deschis și onest ca tot românul (mai mult sau mai puțin...), omul nu umblă cu cioara vopsită pe la gazetă: "N-a murit, dom'le, nici dracul atunci, la revoluție. A fost o istorie, dar puțin mai diferită".
Realitatea se prezintă (se putea altfel?) de-a dreptul caragialește: "Eu eram aici, la Ghirdoveni, că lucram la alimentara. Ne-am bucurat... na, ca toată lumea. Până apare unul și zice: E belea mare la Carale. Ies hoții!". Când aude dumnealui, de hoți - adică de locatarii pușcăriei, care tocmai aflaseră că a venit libertatea la putere - n-a mai stat pe gânduri.
O gardă națională ad hoc, formată din viitorul primar, plus președintele CAP-ului și vicele de la consiliu, s-au pornit degrabă spre centru. Acolo, ce să vezi? Chiote, ciomege și lume... de-ți venea amețeală, nu alta. Șoseaua era străbătută de tancuri, deplasându-se dinspre Ploieștiul cel republican către Târgoviștele cel executoriu.
Dar nu de la ele venea primejdia, ci de la țiganii veseli, care cântau fericiți: "Să moară copiii mei - Vasile, Onete și Matei"; aceștia fiind cei trei milițieni ai comunei. Împreună cu consătenii dumnealor (conul Radu Leonida și Ichim Constantin), fruntașii comunei au intervenit civic, salvându-i pe bieții polițai de la scărmăneala cam nasoală, curat murdar revoluționară, pregătită de o anumită parte a "boborului".
Atunci, de unde înălțătoarea inscripție cu martirii și tirania? "Aaaa... să știi c-a pus-o Ionescu". Nu cel cu prostiile nemțești, de la Iunion, nici ălălalt, cu absurdul. Ionescu de Caragiale, primul primar post revoluționar. "Mofturi, domnilor ziariști". Și, imediat, șeful obștii găsește rezolvarea problemei și repunerea adevărului istoric în drepturile sale sfinte și inalienabile: "Scot placa de acolo, și gata. Rămâne crucea. E destul". (30 ianuarie 2002)
(va urma)