Dar, revenind la colegii mei din presă, am realizat că nu puteam conta pe integritatea morală a prea multora dintre ei. Prima lecție de "presă liberă" mi-o dăduse Adina Darian, la Revista Cinema, care își așezase sub ea, spre a domni liniștit, până la întrezăritul faliment, numai persoane de la mediocru în jos și cât mai supuse. O excepție notabilă o constituia regretata Irina Coroiu - rafinată, elegantă, cultivată, însă prea delicată, deci fragilă; și, de aceea, mereu batjocorită jignită, minimalizată. Din păcate, a avut o existență plină de greutăți și necazuri, sfârșind prematur, din cauza unei boli necruțătoare, purtată cu multă discreție și demnitate. Tot acolo, îl admiram pe bătrânul Mircea Alexandrescu - un adevărat domn, excelent cronicar cinematografic. Libertatea i-a venit prea târziu, însă; nu l-a mai tentat și nu a riscat să profite, cum ar fi trebuit, de ea. Iar tanti Adina l-a trimis în pensie, tocmai pentru că o știa prea bine, iar calitățile și experiența lui nu-i permiteau ei să-l domine, așa cum îi plăcea să o facă. Un personaj cu care mi-aș fi dorit să fie prieten era mult mai tânărul Lucian Georgescu. Venise în redacție direct de pe băncile facultății; era inteligent, puternic, o personalitate remarcabilă. A avansat rapid, devenind CEO-ul celei mai mari agenții de publicitate de la începutul anilor '90, Graffitti BBDO. Din respectiva ipostază, a fost generos și m-a ajutat cu găsirea unui loc de muncă pentru fiica mea. Motivația sprijinului său a fost concisă și cinstită: "O fac, pentru că mi-aș dori ca și altcineva să o ajute pe fiica mea, vreodată, dacă va avea nevoie". Dar... el evolua la un alt nivel social, legat de mogulii de presă în devenire, și trebuise să se adapteze. Într-o discuție impresionantă, pe care am avut-o cu el, mi-a povestit dramele vieții lui de copil și adolescent. Tot atunci mi-a anunțat, în avans, renunțarea la poziția aceea puternică pe care o ocupa: "Prea mulți bani, prea multă putere. Nici fiicei mele nu-i fac bine prea multe..." și s-a oprit. Spre lauda lui, s-a ținut de cuvânt și a aplecat de la Graffitti care, ulterior, a dispărut în hăurile unui ciudat faliment. E drept, patronul Burci deține, acum, holding-ul Adevărul. Iar Lucian, dragul de el, ține în picioare o fundație culturală, este cadru didactic la UNATC și se zbate să pună pe picioare proiecte culturale ambițioase.
În scurta perioadă cât am colaborat la Viitorul Românesc, al lui Cataramă, mă împrietenisem, oarecum, cu Alex Mihai Stoenescu. Era un tip cu care aveai ce discuta. Între timp, însă, puterea și asocierile dubioase (Sorin Ovidiu Vântu e doar una dintre acestea) i-au adus foarte mulți bani, dar foarte puțină stimă. Tot acolo, am lucrat bine cu Vladimir Simon - era redactorul șef al publicației - un om deosebit: cumpătat, elegant, cultivat, cu realism și bun simț. Perioada României Libere am detaliat-o cu supra-măsură. Puțini dintre colegii de acolo au apreciat, totuși, cele scrise în aceste amintiri. Semn că...
Momentul când am înțeles clar noua direcție pe care se dezvolta presa autohtonă a fost la Independent-ul lui Adrian Năstase, stăpânit prin autoritatea lui Horia Alexandrescu. Sediu dubios, în buricul Bucureștiului... Zero publicitate... Dotări la cel mai înalt standard... Banii de salarii trimiși cash, cu geanta... Și un tiraj zilnic de 4.000 exemplare, din care peste 90% nu se vindeau... Prea îmi aducea aminte de bancul cu evreul care întreabă: " Crezi că e ușor să vinzi 5 mii de manifeste?"
Publicul nu mai conta, totul se plătea din bani negri sau de partid. La Horia, nici măcar articole cu dezvăluiri amenințătoare (avertismentele sau concretizarea șantajelor cu "datul în gât") nu mai erau necesare. Faptul că, cu toată admirația lui sinceră pentru mine, Horia nu-mi mai publica materialele (dar nici nu mă presa cu asta... pur și simplu îi convenea mai mult să mă plătească și să mă țină legat acolo) mi-a confirmat că numele și stilul meu de a face gazetărie deranjau. Ca primar cu gura mare, Băsescu își ținea conferințele de presă duminica după-amiază - numai bine ca să prindă presa, într-un peisaj de noutăți marcat de lipsa de evenimente a week end-ului. Trimis odată la o asemenea panaghie, l-am întrebat ce se întâmplase cu vestitul ceas public de la Universitate, dispărut fără zgomot și fără urmă din peisaj. S-a enervat și a evitat răspunsul. Fusese una dintre măruntele măgării - la nici 100 m distanță apăruse un alt orologiu public și care afișa, în buclă reclame publicitare. Ciudat - articolul meu fusese publicat, dar după întrebarea adresată direct, mi s-a cerut să nu mă mai duc la evenimentele pentru presă din Primărie. Deștept și cu un instinct imbatabil, Horică juca la 2 capete. Ce-i drept, duplicitatea asta nu i-a mai folosit atunci când Matrozul a înșfăcat funcția supremă în stat - (In)dependentul și simbriașii lui au fost lăsați fără sediu, fără bani, fără influență și fără treabă. Așa că, din ce mai ciugulea pe vechile lui complicități, Horia ajunsese să-și manifeste prezența exclusiv on line. Păcat de el, a fost un bun gazetar (și articler, și conducător), dar - nici chiar el - nu într-atât de ordinar pe cât pretindea noua modă. Altfel spus, nu avea alura de mogul - nici mare, nici măcar mai mititel. Faptul că fiică-sa a rămas lipită, un timp, de Năstase și apoi de PSD și mogulii săi îmi demonstra doar că nu mai conta atât dosarul / pedigree-ul, ci slujirea devotată, fără reținere, scrupule și alte mofturi.
În pofida promisiunilor zgomotoase (recunosc, și tentante) anunțate de faimoasa "Revoluție portocalie" din 2004, balcanismul sulfuros a pus și mai abitir stăpânire peste societatea românească, cu toate relele sale, scârbindu-mă iremediabil și deprimându-mă pe măsură. Ipocrit și abil, cu un discurs public excelent articulat, Traian Băsescu a regenerat unele speranțe. Arta lui de a analiza, pe șleau și a învinovăți precis, ba chiar cu farmec și combativitate, cauzele și pe purtătorii lor, i-au atras simpatia multor intelectuali. Dacă s-a înșelat unul ca Andrei Pleșu, de ce m-aș rușina tocmai eu? Iată câteva observații post-festum ale acestuia despre temporarul său "învățăcel & consiliat": Andrei Plesu despre Traian Basescu: Nu are niciun fel de respect si de simpatie pentru oamenii de carte; Andrei Pleșu despre Traian Băsescu: E, asemenea personajului din poezia lui Victor Vlad Delamarina, "ăl mai tare om din lume"; Andrei Pleșu despre Traian Băsescu: Campion al bâtei în baltă. Întrebat de niște prieteni ai mei (admiratori fanatici ai Matrozului, așa cum fuseseră și ai Regelui Mihai, ai lui Corneliu Coposu și ai lui Emil Constantinescu) ce se întâmplase de și-a dat demisia din postura de consilier personal, Pleșu - care le știa slăbiciunea și metehnele - a folosit o formulă extrem de abilă și de elegantă, răspunzând cam așa: "Pentru că nu mai aveam nici un rost pe acolo... Pe cine să sfătuiesc? Un om atât de inteligent, care știe toate lucrurile și alege întotdeauna cele mai bune soluții,... chiar eram inutil în fața lui. Pierdeam amândoi timpul". Guguștiucii-admiratori au răsuflat ușurați, imuni la ridicol, la impostură și la umor. Perseverenți până la fanatism, în pofida tuturor elementelor care ar fi trebuit măcar să le dea de gândit, au mers până acolo încât l-au plâns și s-au înființat pe trotuarul din fața Cotroceniului (alături de o mână de alți damblagii) pentru a-l conduce la părăsirea funcției. Evident, m-au acuzat pe mine de obtuzitate și rea-credință. Mai onest a fost un alt prieten, din aceeași generație, inginer care chiar nu-l suporta pe Președinte. Cu toate astea, nu s-a dus să voteze la al doilea referendum (2012), declarând răspicat, lucid și onest: "Da, îl vreau dat jos. Dar nu așa!..." - cu referire la porcăriile USL-iste care călcau cu nerușinare peste orice lege.
Pentru mine, același Traian Băsescu avea mai multe fețe. Dar m-am iluzionat să cred că putea fi aleasă cea bună. Știam prea bine că funcția pe care l-a prins Revoluția (Directorul Navigației Fluviale din Ministerul Transporturilor) nu putea fi ocupată de cineva fără "cârligele" de încredere în rândul Partidului și Securității. M-am ghidat, însă, după inteligența și realismul lui, considerându-l (în mod eronat!) reformabil; capabil, în altă conjunctură, să se scuture de toate sechele și servituțile. Intervențiile lui incisive arătau o stăpânire a domeniului, un discurs articulat, limpede și incisiv, atât de diferit față de bălmăjelile mincinos-sulfuroase ale celorlalți colegi într-ale politichiei. Ca ministru al transporturilor, se dovedea un bun administrator al puterii pe care o deținea. Mi-a plăcut măsura brutală, dar eficientă, pe care a impus-o blatișilor (95% dintre călători) de pe ruta feroviară București-Oltenița: a suspendat toate trenurile. Tot astfel, atunci când sârbii - ca represalii la aderența noastră nord-atlantică - interziseseră accesul navelor românești pe un șenal navigabil paralel, obligându-le la blocaje lungi și anevoioase pe sub un pod peste Dunăre ce fusese bombardat de NATO, a reacționat prompt: în contra-partidă, vasele sârbești erau trimise, în drumul lor spre mare, nu pe Canal, ci pe brațul Sf. Gheorghe, cu chinul de a se strecura, acolo, prin spațiul îngust, supra-aglomerat și periculos, cauzat de eșuarea vasului ucrainean Rostok.
În plus, dincolo de (recunosc) fascinația discursului și a curajului cu care se lua la trântă cu riscurile, remarcasem favorabil faptul că, în timp ce era încă ministru CDR, renunțase de bună-voie să locuiască într-o vilă naționalizată de undeva, din zona Aviatorilor. Desigur, primise alta... Până la măgăria cu "cumpărarea" aproape gratis a celebrei case din Str. Mihăileanu, mai era. Adevărul este că, din oferta slinoasă de politicieni, ăsta părea mai răsărit și parcă dătător de ceva speranțe. Sau, poate, felul în care le dădea în cap celorlalți hoți /șmecheri/ impostori / demagogi ne lăsa nouă, fraierilor, impresia că, totuși, ceva se mai mișcă. Nu mai era încremenirea de vitrină de pe vremea lui Adrian Năstase, când toți se simțeau solidari și apărați de sistem... exact așa cum este - din nenorocire - și azi. Recunosc, ajunsesem la o exasperare cum era cea din 2004, când apăruse celebra zicătoare pre-electorală: "Și dacă ramuri bat în geam / Și iese, iarăși, Bombo / Îmi bag... în el de neam / Și emigrez în Congo!". Da, cam ăsta era sentimentul oamenilor ca mine - și eram mulți, mai mulți decât am rămas azi. Mai rețin (și îmi face plăcere să reamintesc) o intervenție jurnalistică, pe aceeași temă, a lui Mircea Cărtărescu: el recunoștea că favoritul lui, Băsescu, este mincinos, fanfaron, "fără maneră". Doar că, în lipsa lui ca învingător al tărtășești-anului năstasian, "România ar fi arătat astăzi ca o foiță mototolită, strecurată în buzunarul de la spate al blugilor lui Adrian Năstase, între o fesă fierbinte și un bilețel cu numărul de telefon al Mătușii Tamara".
Mă mai impresionase în mod plăcut decorarea cu ordinul "Serviciu Credincios în grad de Cavaler" a formidabilului doctor Raed Arafat - acest personaj providențial, care valorează cât mai multe milioane de români neaoși. Totul a mers... cum a mers până când același Arafat luase atitudine publică împotriva uneia dintre marile porcării pusă la cale de "regimul Băsescu": noua lege a sănătății. Era o copie după legea americană, aceea care oferă șansă de viață numai celor cu bani, punând pe prim plan îmbogățirea sistemului de asigurări. Pacienții fără posibilități financiare foarte ridicate... trebuiau să se înțeleagă direct cu Dumnezeu. În baza pregătirilor de "implementare" un grup de investitori adunându-i laolaltă pe Udrea și Cocoș, pe frații Păunescu erau deja avansați în pregătirile de privatizare: ambulanțe, elicoptere. Mirosul banului îl făcuse pe Băsescu să-l accepte în combinație și pe dușmanul lui, Patriciu - chestie scoasă la iveală, atunci, de Robert Turcescu, care i-o aruncase drept în față, făcându-l să se bâlbâie edificator! Norocul a fost că-l refuzaseră de la "banchet" pe Varanul Antenelor, iar acesta a scos lumea în stradă - după diatribele băsesciene împotriva celui ce a creat SMURD-ul - ceea ce a dus la căderea Guvernului Ungureanu. De altfel, și felul în care își făcuse de cap, nepedepsit sau măcar restricționat, alt dușman declarat al Președintelui (vechi și constănțean, pe deasupra) Radu Mazăre trimitea cu gândul la o colaborare ascunsă între gașca Mazăre și gașca Băsescu, poate prin Elena Udrea, ca ministru al Dezvoltării (parcă). Abia când această favorită obraznică a fost prinsă cu mâța-n sac în fotografii de netăgăduit (la cumpărături, în Paris, cu prietena ei de la DIICOT, condamnata Alina Bica), în 2014, Băsescu și-a pierdut cumpătul și a urlat, direct la televizor, cerând SRI să-i găsească autorii pozelor incriminatorii. Pentru prima oară în cariera lui, era disperat, se vedea că pierduse controlul... asupra "serviciilor". Finita la comedia... Se pregătea următoarea păcăleală națională.
Mă săturasem. Sănătatea mi se deteriorase de pe urma stresului. Despre moral, pofta de viață (publică)... ce să mai vorbim? Norocul mi-a surâs, ca de fiecare dată în momentele importante ale vieții. Faptul că scrisesem, curajos (și riscant) despre fenomenul dopajului în sportul autohton mi-a atras aprecierea echipei care conducea Comitetul Olimpic Român. Secretarul general Dan Popper mi-a oferit, acolo, un post de funcționar-jurnalist. Trebuia să mă ocup de problemele de presă ale instituției sportive iar, ulterior (atunci când echipa Țiriac a fost înlocuită de echipa Morariu), de cele educative. Am zis da și m-am făcut funcționar. Vorba Janei Gheorghiu, când a auzit minunea: "Și cum, mă... o să stai tu, acolo, 8 ore cu curul pe scaun? Nu pot să cred". Am stat. Și nu câteva luni... funcționăreala mea, asumată de nevoie, avea să dureze 15 ani fără 2 luni. Și fără nimic important sau interesant, care să merite povestit. Am plecat din presă învins, dar demn. Și, mai ales, întreg. Ceea ce, vă rog să mă credeți, nu e puțin lucru.
(Sfârșit)