24.11.2022
Mă plictiseam de moarte acolo, la (In)dependent. Ca la o gazetă de perete. Panou de onoare (sau de oroare), cu un singur "onorat". Nimic viu, nimic cât de cât interesant. Era o lipsă de imaginație, de simț al realității! Hai, șanțul prin care erai obligat să te târăști era îngust, dar -și așa - puteai găsi destule subiecte reale, atractive, interesante pentru cititori. Gazeta cu un singur cititor (și acela, pe sărite, sunt convins, că nu-l vedeam nicicum pe Năstase cufundându-se, cu pipa-n gură, în lectura lui) aducea a mlaștină fadă, călduță, prin care mișunau ceva moluște, musculițe și altele asemenea; altfel, cu damful de rigoare. Sunt convins că Horia pricepea asta, dar... mdeh, și el... o luase odată peste bot, cui i-ar mai fi dat mâna să repete (ne)cazul? Ulterior aveam să aflu, din alte mărturii directe, ce aspirator de adulație nerușinată era vremelnicul Premier - fără rușine, fără măsură, chiar și fără noimă. Îi plătea bine lui Horică - prestigiu de țuțăr apropiat, sediu, bani, invitații pe la televiziuni lăudătoare, ceva influență. Putea face orice șantaj de presă (așa cum au făcut bunii lui prieteni Sorin Roșca Stănescu și Dan Diaconescu) fără să se teamă că ar putea ajunge, ca ei, la pușcărie; ce-i (ne)drept, și ăia erau, la vremea respectivă, bine mersi, înfloreau de zor. Așa că... ce să mai vorbim, după alungarea din meschinul paradis al Cronicii Române, Jupânul "meu" se agățase, chiar ca înecatul, de unicul pai. Sau precum copilul mic, de o țâță... din care sugea... și iar sugea... și se gângurea frumos la tăticul cel mămică. Pe la Cotroceni nu mai era invitat (gurile nu atât rele, cât bine informate, ziceau că lui Vodă îi era scârbă de el, căci îl trădase pe vremea CDR-ului), îi rămâneau doar Palatul Victoria, sediul PSD din Kisselef (unde, mai mare peste urechile șefului era fiică-sa, Anca - fostă Andronic, apoi eliberată prin divorț).

Odată, după ce se așezase bine guvernarea PSD-istă, m-a trimis la Teatrul Național București. Ce era acolo? Păi celebrul Ion Antonescu[i] - Marshall Turism, nepot al niște țăranilor Dinu Săraru și, pe această bază, secretar de stat la Ministerul Culturii, făcea cinste personalităților din dotare! Firește, nu pe banii lui, ci ai ministerului. A umplut Sala Mare cu personalități de la 60 de ani în sus. Fiecare primea, dar de la Bădia și partidul lui, atâtea milioane de lei câți ani avea scriși pe actul de identitate. Și s-au bulucit mulți și muți, să-i pupe poala vizirului-mareșal. A venit și venerabilul Octavian Paler, care a aplaudat tot, inclusiv cuvântarea "adversarului său ireductibil" Ion Iliescu, prezent să-i vadă, gudurându-se lacomi și cu botul pe labe, la milioanele sustrase din bugetul de stat al culturii naționale. Măcar Florin Piersic, locvace și fără prea multe frici, i-a făcut o laudatio plină de mișto, de zâmbea ăla acru-verde. O Florina Cercel sau Rodica Popescu Bitănescu, vechi admiratoare, și-au dat, în voie, poalele jupoanelor de protocol peste cap, felaționând (totuși, doar la figurat) de zor. Măcar Irina Petrescu a realizat ipostaza penibilă în care se afla, cu toți miluiții, și a avut un scurt discurs în care și-a pus, mai curând, ceva cenușă-n cap, botezând darul nașului într-un mod simpatic aluziv: "Năzdrăvana sancțiune". Ăsta a și fost titlul reportajului clocit acolo. La început, Horia îl tăiase, dar când i-am relatat cui aparținea, ca și râsul autocritic al sălii, l-a lăsat. Altă dată, mi-a cerut să mă îmbrac frumos (costum cât mai elegant) și să mă duc - cu 3 fotoreporteri după mine - la inaugurarea hotelului restaurant Capșa. Ce să caut eu acolo? Niciodată nu mi-au plăcut zaiafeturile protocolare, cu sandviciuri, fursecuri, tratație și multă ipocrizie afișată peste fălcile lacome. El a tot insistat, mi-a dat de înțeles, mai întâi, apoi mi-a spus-o de-a dreptul: localul era important "pentru Guvern. Na, acum ai priceput?!". Că se renovase, pesemne, cu fonduri din bugetul monumentelor istorice, era ușor de bănuit. În acte, proprietarul era unul din Tărtășești. Aha... umbra lui Adrian Năstase se vedea, lățindu-se, de după tejghea. (Tot cam pe atunci, începuse construirea unui cavou-mausoleu la cimitirul Bellu, cum intri pe aleea principală, pe stânga; dubios, la cât bănet intra în el, mai puțin "locatari". Deci era "în viu", cum se fac, la mahala, pomenile încă din timpul vieții. În acte, proprietar este același tărtășeștean-patron al Capșei dar - pentru cine mai apucă - îi îndemn să vadă unde va fi funeralizat marele Bombo... când va fi. Nu m-am dus, invocând în ultimul moment că mi s-ar fi ars, la călcat, costumul de gală.

Tot d-ale "Împăratului": într-o duminică, el cu suita s-au dus la vânătoare de partid și de stat. Și vine vestea unui mic accident, căruia îi căzuse victimă tovarășul de partid Ilie Sârbu - cunoscut ca popă răspopit, tată de Daciană (nu Daciadă) și viitor socru al "micului Titulescu" Ponta! Sursele din PSD au confirmat și gravitatea: ex-sfinția sa fusese lovit taman în testicule, rămânând - în urma operației de urgență - absolut fără. Că nu știu să poată fi protezate. Cineva de încredere, aflat în legătură cu cei din niscai servicii secrete, ne-a spus că... a naibii coincidență, glonțul buclucaș, destinat mistrețului care nu era, ar fi pornit chiar din pușca lui Năstase. Nu cunosc; n-am fost acolo. Așa că... numai Dumnezeu știe adevărul. Aveam să-mi aduc aminte de accident câțiva ani mai târziu, când același Adrian Năstase ar fi încercat să se sinucidă, împușcându-se tot cu arma de vânătoare, atunci când veniseră să-l ducă la pușcărie. Nu putea să rateze ținta când l-a avut pe popa Sârbu... și să se nimerească, pe bune, fie chiar și în același loc?!

Despre asta nu s-a scris nimic, firește... doar s-a chicotit pe la colțuri. Cum, însă, secția mea de social trăgea targa pe uscat, căutând mari realizări guvernamentale și, rareori, câte o gospodină mai dezabuzată de prețul castraveților din Obor, îi mai propuneam Directorului să-mi dea dezlegare pentru câte un reportaj. Primul la care s-a arătat interesat a fost ceva, în vama de la Borș. Am stat 3 zile acolo, am discutat cu oamenii. În genere, se mințea la greu. Au mers până acolo încât mi-au dat ca însoțitor pe una care, chipurile, venea de la Oradea cu autobuzul. Și, ca un făcut, era și divorțată... Puținele aspecte cât de cât autentice le-am cules cu chiu, cu vai, și le-am grupat sub titlul provocator "Borș de România" - dar materialul era, după exigențele mele auto-cenzurate, subțirel; sau apă chioară, cum ar zice un consumator dezamăgit. Dar lui Horia i-a plăcut, căci îi umplea o pagină întreagă de ziar.

O altă sarcină primită: de la 1 ianuarie 2002 se ridicau restricțiile de călătorie a românilor în spațiul Schengen. Trebuia să merg în zona străzilor Ankara și Paris, unde foșgăiau zile lungi și nopți și mai lungi, toți codașii ce ținteau Consulatul Germaniei; ca să nu mai vorbesc de tarabe volante cu bilete de microbuz, asigurări și alte alea. Ce mai - se făcuse o liniște pe stradă, de parcă dăduse cu bomba. Am însăilat eu ceva - nu e ușor să scrii despre ceva ce nu mai e - dar titlul făcea toate paralele: Viza mă-sii... Europo, venim!. Castrarea, în pagină, a fost de fix 50 la sută, rămânând, totuși, doar partea ultimă. Păcat.

În 2002 se împlineau 150 de ani de la nașterea lui Nenea Iancu. La aniversarea Centenarului, tămbălăul public organizat de regimul comunist fusese destul de mare. Curat vorba unui volum de evocare a felului cum îl trataseră comuniștii cu jumătate de secol înainte, la centenar: Tovarășul nostru de drum, Caragiale. Pornind de la satirizarea societății din vremea lui, la care se adăuga celebrul eseu 1907, din primăvară până-n toamnă, dacă tot era mort, îl folosiseră ca agent comunist împotriva burghezo-moșierimii. Exact în acea perioadă, chipurile festivă, fiica marelui scriitor, Ecaterina Caragiale, căsătorită Logadi, zăcea în pușcărie pentru "vina" de a fi fost soția unui diplomat din Ministerul de Externe antonescian. Se poate, oare, ceva mai curat murdar?!

Acum, Nenea Iancu se dădea, din nou, "la liber". Chiar dacă tot mai puțini români îl puteau citi și aprecia, genialitatea lui nu a fost nici atacată, nici minimalizată. Stând de vorbă acolo, în redacție, cu un tânăr economist (pe numele lui Cornel Dinu), m-a surprins maturitatea și realismul său, apropo de vizionarismul lui Caragiale, care îi făcea opera mereu actuală. "Nu-i chiar așa, mi-a replicat tânărul meu coleg. El n-a prevăzut nimic". L-am privit mirat: Păi...?! "Doar că era, în primul rând, un mare gazetar, cu un spirit de observație nimicitor. Chestia cu Văz enorm și simț monstruos demonstrează asta". Și a continuat: "El a transpus în momentele, schițele și piesele sale exact ce se petrecea și ce vedea în jurul lui. Problema este că, de atunci, societatea românească n-a evoluat sub aspectul mentalităților, se comportă cam la fel. Intră, cum ar veni, în aceleași forme descrise de el și lăsate moștenire... chiar că nemuritoare". M-am înclinat în fața acestui raționament exact. Și, cum veselia generală îl luase la purtare pe Nenea Iancu, m-am gândit să mă bag și eu în treabă, dacă tot era loc pentru toată lumea, nu. Doar că am ales un unghi puțin diferit de abordare....

Așa mi-a venit ideea unei vizite (scurtă, de numai o zi, deci fără mari cheltuieli de transport, diurnă și cazare), în satul de baștină al sărbătoritului.

(va urma)

[i] Pe acest Antonescu, chemându-l și Ion (se spunea că ar fi făcut parte din ceva servicii de informații, adică Nenea Secu), amicii îl numeau "Mareșalul". De aici numele afacerii sale turistice: Marshall Turism. De bine de rău, fiind cadru de încredere, i se permisese să-și poarte numele și prenumele. Nu același lucru se întâmplase cu un alt personaj, pe nume, Ion Mihalache - și căruia i s-a interzis să publice sub aceste nume. Așa a ajuns, el Ion (și doar) Băieșu...

0 comentarii

Publicitate

Sus