Luând-o cronologic, am început cu Iașiul. Acolo unde trebuia să înceapă totul... Atunci, în cutiile poștale ale oamenilor se găsiseră bilețele de convocare la o mare înghesuială, în Piața Unirii, din centrul orașului. Se știe că destui (de ordinul a câtorva mii) dintre cei astfel înștiințați au încercat să ajungă, făcând așa, pe plimbăreții prin zonă. Conspirația avea ca prim obiectiv organizarea unor manifestații de amploare, prima dintre ele la data de 14 decembrie 1989. Modul de acțiune și organizare a mitingului scoate în evidență unele coincidențe cu ceea ce a urmat în săptămâna 17-24 decembrie la Timișoara și la București. Conspirația avea deja un nucleu de conducere, format din Ștefan Prutianu, Casian Spiridon - proiectant la același Centru de Cercetare și membru al Uniunii Scriitorilor, inginerul Georgel Moraru, muncitorul Titi Iacob (cunoscut de ceilalți încă din 1987, de la acțiunea grevistă de la fabrica Nicolina), inginerii Petrică Dușa și Ionel Săcăleanu.
Pe de altă parte, un alt grup de intelectuali se grupaseră și... dacă nu chiar complotau, mârâiau anti-regim. Mai cunoscuți erau Luca Pițu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Alexe, Dorin Spineanu, poetul Emil Brumaru și soția acestuia, Tamara Brumaru și Dan Petrescu - acesta din urmă fiind cumnat, prin alianță, cu Ioan Petru Culianu. În mod ciudat, deși era sub supraveghere pe față, la domiciliu, cu liniile telefonice tăiate, omului i-a sunat într-o seară telefonul (era pe la sfârșitul lui noiembrie-începutul lui decembrie): îl căuta Europa Liberă. Iar legătura a durat pe toată durata interviului! La fel se petrecuseră lucrurile și cu alt interviu, luat de ziarul francez Libération altui dizident mai cunoscut: Mircea Dinescu. Nu știu cât de întemeiat, dar pe la începutul lui 1990, când curajosul dizident Dan Petrescu devenise adjunctul ministrului culturii, Andrei Pleșu, în presă au apărut informații privind colaborarea lui cu Securitatea... Cert este că omul a demisionat imediat, repliindu-se social și cultural ca simplu redactor la Editura Nemira. Cea despre care gurile rele pretindeau că ar trebui pronunțată, în realitate, Na Mira (în rusește: pace).
Un alt amănunt dubios l-au constituit asigurările transmise pe filiere specifice de acel Prutianu, cum că Miliția și Securitatea nu vor interveni, întrucât și aceste structuri urmăreau căderea lui Ceaușescu, iar mișcarea ar fi avut un puternic sprijin din exterior. Ei, ca să vezi... Dacă mai adaug și informația primită de la Alex Stoenescu, potrivit căreia eșecul acțiunii s-ar fi datorat faptului că nu apucaseră să ajungă la Iași liderii de la București, cel mai important dintre ei fiind Victor Surdu, mai adie o boare consistentă de aer necurat dinspre Moscova. Adaug faptul că același Victor Soreanu Surdu a fost ales, imediat după revoluție, șeful unui partid(uleț) numit Democrat Agrar, asezonat cu anti-occidentalul feroce Ion Coja, cu Florin Velicu (ofițer de securitate acoperit, cel care l-a dus cu mașina, în 22 decembrie, pe Ion Iliescu de la Casa Scînteii la TVR), lucrurile se cam leagă... și nu în cel mai frumos mod cu putință.
Tot acolo, la Iași, directorul Hotelului Unirea, din centrul Iașiului, mi-a subliniat faptul că, din 11 decembrie (deci, cu 3 zile înainte de așteptatul miting), se suspendase stația de tramvai de la intrarea în Piața Unirii! Abia când am făcut conexiunea cu mișcarea de la Timișoara, din 15 decembrie - când îmbulzeala din fața casei lui László Tőkés fusese ajutată cu blocarea unui tramvai în stația alăturată - am înțeles oarecari ițe comune, trase de același gen de personaje. În orice caz - cum râdeam cu scriitorul Mircea Radu Iacoban - Iașiul a fost, cred, singurul oraș din lume care ratase două revoluții: cea din 1848 și următoarea, de la 1989. Așa a fost să nu fie...
Dar succesiunea datelor configurează, la o privire mai atentă, conivența Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice în declanșarea mișcării insurecționale din România, fix pe 15 decembrie. Americanii aveau programată invazia în Panama, pentru prinderea lui Noriega - lucru care s-a și întâmplat, de altfel, cu mult succes. Dar, pentru că era vorba despre o invazie, deloc "ortodoxă", aveau nevoie de o diversiune care să distragă atenția mass media mondiale. Deci, fix pe 15 decembrie. Rușii voiau să păstreze România sub controlul lor, nu să o piardă - cum pățiseră în Cehoslovacia - astfel că au furat startul, pregătind dăndănaia din 14. Era lângă frontiera estică, mai ușor de intrat-ieșit, la nevoie. Doar că vigilența unei aripi a Securității (aia anti-sovietică) le cam zădărnicise tentativa. Și așa pot fi privite lucrurile...
La Sibiu, am avut parte de colaborarea avocatei Paula Iacob, cu care eram amic. Cred că ea dezvoltase față de clientul apărat în proces, Nicu Ceaușescu, un sindrom eroto-matern. Să o fi auzit cum vorbea despre el... și combătea avocățește ideea că ăla murise. Nu, nu era adevărat! Nu-i văzuse nimeni cadavrul... așa încât, ea mi-a oferit numele și adresa unei farmaciste din oraș, care figurase pe lista pasagerilor din faimosul avion BAC 111, aterizat la Sibiu, în condiții suspecte, în seara de 20 decembrie. Clue-ul era că femeia nu se aflase în avion și nici nu avusese cea mai mică intenție de a călători! De la aceasta, am primit totuși adresa unui tânăr care - student fiind pe atunci - chiar zburase cu aeronava respectivă. Mare noroc: l-am găsit! A acceptat să stăm de vorbă, și-a reamintit și mi-a povestit. Pe scurt, din relatarea lui: BAC-ul înlocuise cursa regulată, operată de avion AN 24, de unde și trambalarea pasagerilor de la Băneasa la Otopeni. Acolo, fuseseră îmbarcați pe ușa din față, în timp ce, pe celălalt acces (din coada aeronavei), niște soldați, mereu grăbiți și muștruluiți de un superior, cărau pachete identice, ambalate în hârtie albă, fără nimic vizibil inscripționat pe exterior. Erau destul de grele, căci soldații nu puteau duce în brațe mai mult de 2, icnind și așezându-le cu grijă pe scaunele goale. Ajunși la Sibiu cu mare întârziere, aerogara și platoul din față erau în beznă; la descărcare s-a lucrat tot cu militari. Suspiciuni peste suspiciuni... dar relatarea lui fusese onestă; interlocutorul meu avansa greu printre amănunte, dar spiritul de observație și memoria îl ajutau în precizarea detaliilor de confirmare a autenticității. Nici un moment nu a încercat să strecoare vreo părere. Atât trăise - atât mi-a spus.
După ce am terminat discuția cu el, l-am căutat pe comandorul Suciu, fostul comandant, pe vremea aceea, al aeroportului. L-am găsit internat în Spitalul Militar, singur într-un salon și cu chef de vorbă. Bucuros să-mi povestească - zicea el, cinstit - căci toți prietenii se scuturaseră de el după evenimentele sfârșite cu masacrul din oraș, coordonat de vestitul colonel Dragomir (ăsta provenea fix din Direcția a II-a a Securității și comanda Școala Militară din oraș). Ei... și dl. comandor Suciu a început să-mi înșire povești doldora de minciuni: că în pachetele respective, cărate de militari, nu ar fi fost decât colete cu cadouri, trimise de sașii din Germania pentru rudele rămase în Sibiu: fix 425! Că el le descărcase cu militarii pentru că, venind noaptea, își trimisese angajații civili cu autobuzul prin comunele din Mărginime, de pe unde erau ăia. Că luminile nu le-ar fi stins el ci fusese doar un scurt-circuit. Că, a doua zi, 21 decembrie, ar fi cărat toate pachetele-cadou nu la Vama orașului (undeva, lângă gară), ci la Agenția TAROM din centru, lângă hotel Împăratul Romanilor - o încăpere de 2 pe 2 m, o știam - unde destinatarii erau chemați, prin telefon, să vină să-și ridice darurile. Cică toți s-ar fi perindat pe acolo, din 21 până în 24 decembrie (zilele când, prin centrul Sibiului, mitralierele semănau moartea la tot pasul). Să fim serioși... mințea moșul cu o seninătate revoltătoare. Dar uite că l-am găsit nu la pușcărie, ci doar la spital.
Un alt profesor de istorie (lector universitar și membru al Vetrei Românești, cititor și predicator de România Mare), încerca să mă intoxice cu imaginile aberante ale teroriștilor îmbrăcați în costume negre, urcați - ziua-n amiaza mare - pe blocurile din spatele Inspectoratului Miliției și Securității, de unde ar fi tras asupra soldaților mânați în luptă de Dragomir! Bine că i-a văzut el pe ăia, dar nu și pe un popă din Rășinari, rămas celebru pentru că se urcase, cu automatul milităresc, nu cu cădelnița, taman pe acoperișul Casei de cultură din centrul orașului. Eu nu am tras, de capul meu, nici o concluzie din aceste minciuni tocmite, dar mi s-a părut limpede că acele pachete grele, duse de urgență cu avionul-cursă conțineau chestii mult mai belicoase decât darurile săsești de Santa Klaus.
Dar cea mai teribilă descoperire o făcusem cu privire la masacrul din fața Aeroportului Otopeni, din 23 decembrie. Despre crima de acolo aflasem din relatarea (înregistrată pe bandă, de un prieten care mi-a oferit-o ca punct de pornire) unui pilot de Boeing. Pornind de la ea, am luat legătura cu Gheorghe Fodoreanu, comandantul aeronavei cu cântec. Aceasta fusese trimisă, de la începutul lui decembrie, la Hamburg, pentru revizia periodică. Echipajul care trebuia să o preia și să o readucă în țară, comandat de acest Fodoreanu, plecase spre RFG cu o cursă TAROM, fix în 17 decembrie, cu puțin înainte de prânz. Abia acolo au aflat, seara, ce se petrecea în țară. În fine... s-au izbit de ostilitatea personalului german, în special sindicatele aeroportuare, care refuzau să îndeplinească procedurile pentru decolarea de probă. Așa că, pe barba comandantului, aeronava a for revopsită, dispărând de pe ea Republica Socialistă - România era destul. Când a auzit de fuga lui Ceaușescu, omul îl apelase, prin radio-telefon, pe gen. Rus, comandantul aviației; ăla pretindea că nu știe nimic, dar că vor fi contactați ulterior. Așa s-a și întâmplat: în 22 decembrie, seara, pe la 22,30, au primit un mesaj telex (la numărul aeroportului), cu următorul conținut: "Sunteți așteptați mâine, 23 dec. 4,30 - 4,45 pe București Otopeni". Semnat: Comitetul Revoluționar. Mă mirase puțin intervalul orar, dar omul mi-a explicat că, în aviație, se folosește ora GMT: adică, trebuiau să aterizeze fix între 6,30 - 6,45! Flerul și Cel de Sus l-au făcut, totuși să nu execute ordinul. Altfel, picau exact peste tragerile demente. O deducție logică (pe care, ulterior, mi-a confirmat-o un general SRI, el punând tot planul în seama lui Sergiu Nicolaescu), lega cele două aspecte ale aranjamentului de împușcarea Ceaușeștilor și prezentarea lor, la televizor, cum că i-ar fi prins fugind... că tocmai le venise avionul, nu? În felul ăsta, s-ar fi evitat și penibilul proces de la Târgoviște. Astfel, au fost omorâți, din ordin, peste 40 de tineri soldați. Regizor prost... Și mai interesant mi se pare că, la publicarea materialului, a dispărut (cică, s-ar fi pierdut prin tipografie), copia mesajului telex.
În fine, o altă crimă pe care am cercetat-o cât mi-a stat în puteri se referea la doborârea, cu antiaeriana, a altui avion AN 24, cursa de Belgrad - primul avion care părăsea România după... Acolo, se vânduseră toate 50 de locuri. Doar că... altor 49 de fericiți pasageri li s-au dat banii înapoi, sub pretextul că s-ar fi anulat zborul. Nici vorbă! A fost "cruțat" doar un reporter irlandez (parcă), având asupra lui, într-o geantă profesionistă, ceva filme cu lucruri care nu trebuiau să ajungă a fi cunoscute. Ca atare, la 2-3 minute după decolare, deasupra comunei Vișina (jud. Dâmbovița) aparatul a fost doborât cu o rachetă anti-aeriană a Armatei Române. Sătenii cu care mi-a povestit că stătuse de vorbă, ulterior, văduva pilotului comandant, Ana Jurcovan, i-au relatat că, auzind bubuitura și văzând focul exploziei, ei se duseseră către locul catastrofei, undeva la vreo 3 km de sat. Doar că, înaintea lor, sosiseră 2 elicoptere: unul a coborât la epavă (unde a zăbovit timp de câteva minute), timp în care celălalt făcuse ceea ce se numește "punct fix", de unde trăgea focuri răzlețe asupra celor pe care îi văzuseră că se apropie cu lanterne, făclii, etc. După care, ambele aparate au plecat de unde veniseră. Pentru încercările ei disperate de a afla și face cunoscut adevărul, Ana Jurcovan primise amenințări telefonice pe cât de anonime, pe atât de agresive, de genul "Vezi, că mai ai un copil de crescut... vezi că poate rămâi și fără el. Potolește-te!". Nu este lipsit de interes ce s-a întâmplat până la urmă cu acea femeie curajoasă și cu copilul ei: ea s-a prăbușit cu Air Bus-ul de la Balotești; iar copilul crescut de bunică, s-a electrocutat la rețeaua de înaltă tensiune, suindu-se pe un vagon de cale ferată.
Luând în considerare o serie de întâmplări ciudate, unele incredibile chiar, am înțeles, în cele din urmă, amestecul de diversiuni și inserțiile accidentale, în care - cum se spune - parcă și-a vârât dracul coada. Nu mai vin cu alte câteva exemple ciudate, dar nu mă pot abține să nu relatez - în acest cadru - istoria doctorului Decă, medic într-un dispensar rural din județul Dâmbovița (mărturia am văzut-o povestită, de față cu personalul mediu al dispensarului și filmată de operatorul Ștefan Gladin, pentru filmul lui Ziua cea mai scurtă). Pe scurt, Decă a stat el, cu moașa, infirmiera și asistenta, au văzut la televizor ce era de văzut... apoi a plecat spre casă, căci era navetist pe distanță scurtă. Făcând o nevinovată glumă, când "s-a dat la televizor" că elicopterul Ceaușeștilor aterizase în județul lor, dom' doctor s-a ridicat să pornească, zicând hâtru: "Ei, lasă că pun eu mâna pe ei... fir-ar mama lor a dracului!". După câțiva kilometri pe șosea, îl oprește unul, înarmat și îi ordonă: "Du-i pe dânșii la Târgoviște!". Dintr-un șanț, apar Nicu și Leana, ăla-i bagă pe bancheta din spate... apoi se urcă și el, pe locul din dreapta. Năstrușnicul șofer... ce să facă?! A pornit. Dar, după câțiva kilometri, motorul i-a tras niște rateuri; pretextând că i s-a terminat benzina, i-a dat jos. Și, doar, nu se înțelesese cu pilotul de elicopter Maluțan, cel care, cu vreo oră înainte, scăpase de ei tot așa, inventând pericolul de a fi doborâți cu anti-aeriana... Ce mai, românul s-a născut descurcăreț, domnilor!
(va urma)