27.10.2022
Afacerea, tripartită cu roșu-n coadă, a devenit cam așa: într-o zi, își fac apariția în biroul secției de Investigații doi tovarăși (parveniți ca domni). Grași, ambii cu haine lungi, de piele, și pălăriile pe care nu și le-au scos decât după asigurarea mea că, fără ele, nu e nici un pericol să răcească... sau să sufere vreo altă vătămătură. Erau ditai președintele și administratorul asociației de locatari, ajunși proprietari, ai Blocului Wilson, de pe Bd. Magheru. Imobilul fusese unul strategic, el apărând, la vreo nevoie, sediul vecinului Comitet Central al PCR. Iar două clădiri mai încolo se afla și celebra direcție a V-a a Securității. Ce pofteau, acum, cei doi vizitatori? Păi, să se facă puțină vâlvă gazetărească asupra faptului că un domn Iuliu Cezar, proprietarul altui C.C. (cârciumă cu specific chinezesc) de la parterul blocului, se extindea! Și nu oricum, ci reamenajând subsolul - ziceau ei - întru completarea localului cu un fel de cramă; că doar nu adăpost anti-atomic. Mă rog... societatea capitalistă la fel de multilateral dezvoltată, am încercat eu să glumesc.

 Lor nu le ardea de râs, și pe bună dreptate. Nu că ar fi fost împotriva localului de desfrâu asiatico-culinar... ci pentru un motiv mult mai grav și mai de înțeles: pentru extinderea lui, ăla deja tăiase 2 stâlpi de rezistență și încă mai avea în proiect să reteze alți doi. Blocul are 8 sau 9 etaje, fusese bine zguduit la cutremurul din 1977, după care i se demolase doar colțul dintre bulevard și str. Onești, devenită Dem. I. Dobrescu, fiind cât de cât consolidat și (re)umplut cu băieți de nădejde - din ăia cu pălării, haine de piele și... altele în dotare. Acum, vai mama lor... nu mai erau în cizme, nu se mai uita nimeni la ei. De ajunseseră să se înjosească și să se umilească milogindu-se taman la România Liberă. De ce nu s-or fi dus la România Mare? Nu era exclus că Cezarul sau vreunul, mai grangur, din spatele lui să fi prestat la Vadim, fie și numai cu ceva chiftele și țuici, ca să devină România aia a lui și mai veselă, și mai sătulă. Așa că... au lăsat ura la o parte și pac!... Nu la Răsboiul lui Agamiță Dandanache, ci la Răcnetul Dâmboviței cea izvorâtă din Carpați.

Așa că am luat notă și m-am dus să verific ce se petrecea pe teren. Păi, exact cum spuseseră împălăriații și împiel(iț)ații "mei". Clar ca lumina zilei, fără nici o exagerare. Ăla săpa vânjos la temelia blocului, fără să-i pese de consecințe. Am scris cuvenitul articol de alarmare. La urmă, ca pentru a îndulci un pic porția, am adăugat și că chelnerii lui nea Iulică Cezar te furau fără rușine la nota de plată, dacă aveai proasta inspirație să ajungi pe mâna lor. Întâmplarea făcuse să pățească asta chiar cumnatul meu, care ne invitase pe mai mulți la masă (atunci îl "întorsesem" pe garçon-ul cezaro-chinez, iar cumnatul păstrase, ca amintire de neșters, nota umflată cu nerușinare de ăla).

Articolul a avut urmări imediate: chiar în ziua apariției, mă sună marele Cezar în persoană și mă ia tare: că povestea cu stâlpii o rezolvă el, nu-l doare capul. Dar că, pentru aia cu umflatul la notă, mă va da în judecată și-mi va cere să-i aduc dovezi, altfel... urma să iau o condamnare pentru calomnie, bașca despăgubirile cuvenite pe motiv de defăimare. Am râs și i-am servit pe loc data pățaniei; mai mult, i-am descris cum arăta papițoiul lui cu mâna lungă. Cezărică-cârciumarul-demolator a fost atât de surprins, încât n-a mai apucat să zică decât "păi, e chiar aicea, lângă mine". I-am recomandat să și-l bage în frigider și i-am închis, victorios, telefonul.

A doua zi, sunt trimis chiar în fața blocului cu scandalul: domnul ministru Noica făcea conferință de presă. Acolo, și-a luat porția de popularitate pentru receptivitatea lui față de lucrurile grave; într-adevăr nu se prea purta chestia așa, rezolvându-se ori cu șpaga, ori cu indolența. Noica ăsta (și el, de meserie nepot - al filosofului Constantin Noica) a lucrat cinstit și avântat. Chiar prea avântat, în ce mă privește: mi-a ars niște laude și mulțumiri publice pentru demersul meu de dezvăluire curajoasă a cazului (ceva cam penibil, pentru gustul meu, cu "eminentul ziarist al marelui ziar"... bla-bla) iar apoi - trosc, cu nucleara! Pornind de la gravitatea cazului semnalat (și iar, dă-i cu...), a decis ca Ministerul lui și al lucrărilor publice să instaleze la vedere, pe zidurile fiecărei clădiri șubrede, cu risc seismic, celebra "bulină roșie"! Iată-mă, deci, naș îmbulinat. Câți m-or fi înjurat pe chestia asta... bine că n-aveam cum să-i număr. Inclusiv (re)petenții - cei doi Stan și Bran - care veniseră cu turnătoria lor justificată; căci, de atunci prețul apartamentelor din clădirea cu pricina a scăzut drastic.

 Oricum... de mulțumiri din partea lor n-am avut parte. Dar mi-am luat-o... de unde nu m-aș fi așteptat: prietenul meu, Radu Cosașu, a scris foarte curând unul dintre formidabile lui articole, relatând cu umor stupefiat și cu o anumită angoasă, senzația pe care a simțit-o în ziua când, revenind acasă, și-a găsit blocul "ornat" cu respectiva bulină. S-a simțit, scria el, la fel cum se revărsase asupra sa, cu aproape 60 de ani înainte, obligativitatea de a purta permanent, în public steaua galbenă - umilit, amprentat, discriminat. Nu mă bucurasem cine știe ce de succesul public exagerat al articolului meu, dar când am citit asta... mi-a venit să intru în pământ de rușine. Asta chiar dacă atenționarea locatarilor și a celorlalți care intră, accidental, în asemenea clădiri cu risc de prăbușire, rămâne un lucru... poate util, dar la fel de discutabil.

O altă investigație - de data asta pe urmele unei crime pe cât de oribile, pe atât de ciudate. Totul a pornit dintr-o întâmplare: suna telefonul din birou și niciunul dintre mai tinerii mei colegi nu se învrednicea să răspundă; le era lene, ce să se mai complice? Pe interes personal, fiecare avea mobil, nu? Excedat de țârâitul care nu mă lăsa să mă concentrez pe un material, ridic eu: la capătul celălalt al firului, o voce de bărbat vârstnic, umil, de undeva de la țară, apăsat de suferința care îl măcina. Ce i se întâmplase? Fiica lui, studentă în București, dispăruse cu mai multe luni în urmă. Acum, chipurile, fusese găsită nu doar moartă, dar tăiată în vreo șase bucăți și eviscerată, cadavrul fiind într-o stare avansată de depreciere. Demersurile poliției stârneau bănuieli serioase, așa că... m-am băgat în cazul care arăta mai mult decât dubios: inclusiv "găsirea" unui autor ilogic al faptei. Acesta - în pofida oricărei logici infracționale - păstrase asupra lui toate obiectele menite a-l incrimina. Inclusiv un briceag amărât cu care, chipurile, ar fi tranșat cadavrul. Erau destule aspecte care nu se legau (la fel cum, aproape 25 de ani mai târziu, aveau să se repete lucrurile la Caracal). A doua zi era programată înmormântarea, în comuna unde locuiau nefericiții părinți. Fuseseră înștiințați să ridice rămășițele de la IML, așa că m-am dus și eu. Inspirație mare căci... la ieșirea de la recunoașterea cadavrului, biata mamă afirmă cu hotărâre: "Capul ăsta nu e al fetei mele". Era limpede de ce: ea știa că fata avea 4 plombe dentare, iar - în cazul ce le fusese prezentat cu cinism și iresponsabilitate - mai rămăsese una singură! Clar! Imediat, părinții au fost chemați întru lămurire la un medic din angrenajul instituției. Inspirat, le-am șoptit că sunt nepotul lor și, astfel, am intrat cu ei "la secret". După ce a încuiat de 3 ori ușa, încurcat, domnul doctor și-a dres vocea și a început, luându-i pe departe, să le zică, la mare secret... n-am mai apucat să aud ce anume: prezența și calitatea mea fuseseră descoperite, iar trepădușul urla disperat, bătând în ușă: "Domnu' doctor, aveți un ziarist acolo!". Evident că secretul pregătit s-a "tăiat" ca maioneza. Iar bieții oameni, nu știu cum, au plecat să înmormânteze la ei, la țară, marfa servită de medicii - cică - legiști.

Știu că am dat amploare cazului, am mai cules și coroborat anumite detalii... destul ca să desființez, efectiv, rechizitoriul procurorilor. Cazul se "rezolvase" mergând pe cooperarea mărturisitoare a criminalului și pe "pierderea" unor probe extrem de importante, care duceau la un local dubios din București, ce purta numele unei secte vestite. În plus, ne-criminalul era un amărât de șomer, bun familist, cu nevastă și copil de vreo 8-9 ani. Cine putea crede că un asemenea nefericit ar fi tranșat cu briceagul un corp uman, păstrând apoi în apartamentul lor sărăcăcios și "arma crimei" și o bijuterie măruntă a victimei?! Nu... omul fusese convins să ia asupra lui omorul cu ceva promisiuni - inclusiv, probabil mijloace de trai asigurate soției și copilului. În plus, după asasinarea mai mult decât suspectă a fostului meu amic din liceu, Ioan Luchian Mihalea, era al doilea caz pe care vestitul comisar A. (ceva între Hercule Poirot și colegul Miclovan) îl rezolva identic: probe păstrate de prezumtivii asasini, haine, recunoaștere completă.

Articolul meu a deranjat teribil niscai persoane acolo, la Parchetul Capitalei. Ca atare, după numai câteva zile de la apariție, ne-am trezit la redacție cu o jună, studentă la Drept - un fel de Porumbelul Păcii - care venea în cioc cu ramura colaborării: dacă ziarul dădea dezmințirea cerută de ei, avea să primească, la schimb și în exclusivitate, alte cazuri, și mai spectaculoase. Din fericire, juna ambasadoare (un fel de Floriana Jucan în devenire - rețetă de succes, cine știe ce dosare o mai fi învârtind ea acum, în calitate de magistrat?) nu a nimerit la conducere, ci a discutat, la noi în birou, cu Costică Lupu - șeful secției - care i-a declinat oferta. Chiar dacă nu se comporta ca un luptător, fostul meu coleg era ceva mai cumsecade ca alții... mai cu frica lui Dumnezeu, poate.
Și, pentru ca tacâmul să fie complet, aflu după un timp că, la Geneva, se găsise în Rhon un alt cadavru de fată tânără, la fel de eviscerat - amprentă comportamentală a sectei respective, celebră pentru crimele rituale săvârșite.

Văzând că am mână bună, la scurt timp primesc veșnica vorbă, de la Băcanu, să mă duc la Universitatea Fundației România de Mâine, să anchetez de ce-o fi murit Emil Cioflan - profesor universitar și președinte al unei bănci falimentată la pachet cu Bancorex și Banca Internațională a Religiilor. Inițial, m-am revoltat și am izbucnit: "Numai spălător de cadavre nu am ajuns, până acum!". Dar, după primul impuls, mi-am spus că poate găsesc ceva interesant. Ceea ce s-a și întâmplat.

BankCoop-ul ăla era, ca și Dacia Felix dispărută asemănător, un instrument de furat de la stat, pentru a-i îmbogăți pe "oamenii de bine". Adică se organizau băieții, puneau de-o bancă privată, aia era atestată și începea să ia credite de la altele, mai mari și încă ale statului. De fapt, sifonau bănetul în beneficiul clienților cu zurgălăi. Urma falimentul programat. Ăia rămâneau cu banii, statul - cu paguba. Rețeta rusească, aplicată patriotic, chipurile pentru întărirea capitalului autohton.

Victima Emil Cioflan fusese un sexagenar foarte bine pregătit profesional și - pe această bază - profesor, ba chiar decan la "universitatea" Spiru Haret - una dintre primele tarabe de dat diplome pe bani; de altfel, sediul îl avea în fosta casă de cultură a IMGB, din cartierul Apărătorii Patriei. Om ultra-serios, discret și extrem de decent: cât de cald ar fi fost afară, vara, el umbla îmbrăcat numai în cămașă cu mânecă lungă - ca să nu se observe urmele vizibile ale bătrâneții pe brațe. Asta știam despre el, fără a-l simpatiza; căci făcea parte și el din aceeași mafie lacomă și crudă care contribuia la dezastrul economic național. De ce am prezentat aceste amănunte? Pentru că versiunea oficială a morții (tocmită cu dichis, de profesioniști) era că omul ar fi murit în condiții banal-deocheate: chipurile, ar fi făcut sex cu o studentă, chiar acolo, în biroul lui de decan și nu l-ar mai fi ținut... inima. Fusese găsit (nu și presupusa studentă!) în pielea goală, întins pe jos, pe ciment, udat cu apă.

 Măi, să fie... chiar așa?!? Biroul acela jalnic nu avea în el decât o masă de lucru cu un monitor de PC pe ea, vreo două scaune și ceva dulapuri. La parter, ferestrele erau orientate spre sud-est, cu expunere masivă la soare și într-o intersecție rutieră extrem de agitată. M-am dus și am examinat jaluzeaua strâmbă, ridicată: avea mecanismul înțepenit, cu pânză de păianjen pe o bună suprafață; aia nu mai fusese trasă de ani de zile. Cât despre confort... WC-ul era pe culoar, trebuia să ieși din cabinetul decanului, ca să ajungi acolo. Mi se părea exclusă aventura erotică pusă cu nerușinat cinism în cârca lui și, firește, "sfințită" de cârdășia IML, cu unii de prin Poliția judiciară. Cum să faci tu, om bătrân, așa o chestie în mizeria aia de locație, când cabinetul tău de director la BankCoop era de un lux rafinat, având în spate și o garsonieră cu perdele groase, cabină de duș și siguranța că nu ar fi putut nimeni intra peste eventualii amorezi? Domnului Vladimir Beliș, starostele IML, nu-i venise ideea să pretindă că mortul ar fi luat, înainte, Viagra. Dar, când l-am întrebat de așa ceva, să vezi ce i-au lucit ochii, după o secundă de mirare. Eram sigur că examenul anatomo-patologic urma să fie completat și cu această chestie, care tocmai le scăpase.

Dar, ca să am confirmarea ipotezei mele - cum că omul fusese lichidat - l-am căutat pe unul dintre cei din conducerea instituției, un cunoscut criminalist ieșit la pensie și avansat la gradul de bancher. Îi întâlnisem numele într-o anchetă violentă, din anii '70 (cazul Samoilescu aici), acolo unde profesionistul de elită contrazisese, pe bună dreptate, ipoteza oficială care a dus la condamnarea unui nevinovat. L-am lustruit corespunzător la orgoliu pe domnul colonel, amintindu-i cazul, apoi l-am întrebat direct dacă nu crede că și acel Cioflan fusese lichidat. Mi-a confirmat imediat, felicitându-mă pentru fler. Ba, din toată încântarea, mi-a oferit o pistă criminalistică ce ducea pe undeva, pe la Budapesta, într-o rețea organizată. Serviabil, îmi oferea el - pe lângă pont - și adrese, și numere de telefon... numai să mă duc. Evident că n-am făcut-o. Fără spaime și nevroze, dar cred că nu m-aș mai fi întors de acolo. Căci, într-o altă investigație din teritoriu, am dat piept cu o situație similară: unui Neica Nimeni interpus într-o afacere cu achiziții de produse petroliere plătite deliberat în cecuri fără acoperire, i se promiseseră 50 mii dolari și un bilet de avion până la New York. Când l-a primit, a văzut că era doar până la Barcelona, unde urma să primească altul, dar de vapor... tot pentru America. Norocul lui că acolo, în Spania, l-a învățat unul mai deștept să nu se urce pe niciun vapor, căci... doar peștii ar mai fi știut de el. Așa că nenorocitul (după ce nenorocise pe alții) s-a întors și s-a predat. Nu se putea compara o celulă de penitenciar românesc cu fundul Atlanticului. Dar cazul acela mi-a relevat mecanismul de funcționare a cârdășiei dintre zona politico-ocrotitoare și lumea direct infracțională: erau băgați în hoție și șefii poliției Bihor, cei de la vamă... totul fiind coordonat de un personaj dubios, fin al lui Adrian Năstase. Ce s-a mai rugat ăla de mine să nu pomenesc numele "Împăratului"... căci așa i se spunea lui Bombo acolo, la partid.

Încetul cu încetul, investigațiile acestea au început să-mi fie îngrădite. Odată, mă aflam la unul cu porcăria cât Casa... Poporului, dădea ăla din colț în colț, căci îl aveam în mână. S-a cerut să iasă să caute niște acte; după 3 minute, ce să vezi? Îmi sună telefonul meu mobil: vocea inconfundabilă a lui Ficeac, redactor șef adjunct (pentru cine a uitat asta), mă chema urgent la redacție, căci aveau musai nevoie de mine acolo, și nu cu nasul în mizeriile respectivului! Curat titlul volumului scos de el: tehnici de manipulare.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus