Ajutorul solicitat de buna mea prietenă consta în conceperea emisiunii - lucru realizat, ca întotdeauna, împreună - și de pregătirea amănunțită a interviurilor, alegerea invitaților, inserarea materialelor filmate și a altor documente din presa vremii. Dificultatea și responsabilitatea erau date de faptul că urma să le fac / coordonez singur, căci Jana avea să fie plecată la Londra, de unde revenea fix în după-amiaza aceea. Chiar m-am amuzat, întrebând-o: "Și dacă dă cu ceață și nu poți ajunge?". "Te descurci și singur, n-am nici o grijă". La o asemenea încredere... totul trebuia să fie pregătit pe măsură.
Premisa de la care am pornit era nu de a pune Mișcarea la dragul lor stâlp al infamiei. Am preferat o abordare obiectivă, pornind de la programul ei politic și modul în care îl aplicaseră atunci când au ajuns să guverneze. Așa mi se părea cel mai corect, sub aspect istoric. Selectarea invitaților din studiou o făcusem, firește, consultându-mă cu Jana. Nu mai rețin cine venea din partea democrată, dar dintre simpatizanți am avut curajul să-i alegem pe colțurosul și obtuzul Ion Coja (propagandist școlit, rău de gură și bun la toate, unde era necesară cât mai multă brutalitate și intransigență), Sergiu Nicolaescu, un oarecare Șerban Suru (uns comandant al Noii Mișcări Legionare) și Nicador Zelea Codreanu, nepotul Căpitanului. Sau, mă rog... Despre el, auzisem o poveste interesantă și comică, totodată. Era fiul surorii lui Codreanu, Iredenta (!!) și a preotului Vasile Moța - cel omorât în războiul civil spaniol, în 1936, dimpreună cu colegul Vasile Marin, unde luptaseră alături de trupele lui Franco. Dar, înainte de plecarea în Spania, Codreanu se trezise cu viitorul cumnat-moțat, venit la el în plin delir mistic: "Căpitane, încă un semn de la Dumnezeu! Iredenta este a doua Fecioară Maria! E însărcinată, deși eu, Dumnezeu mi-e martor, nu m-am atins de neprihănirea ei sfântă". Mă rog... în București, numita Iredenta se bucura de o faimă "ușor" diferită, dar logodnicul viitor martir prefera să creadă altceva. Ei bine... acest Nicador era produsul surogatului de mântuitor servit à la carte românilor naționaliști și musai credincioși. Îi dăduseră numele cel neobișnuit, în memoria asasinilor legionari care îl omorâseră în 1933, pe peronul Gării Sinaia, pe Prim-ministrul I.G. Duca. De unde Nicador? O amestecătură (acronim) din Nicolae Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace. La 60 de ani distanță, individul arăta ca unul absolut oarecare - un tip greoi, tăcut, aș zice chiar la locul lui. Mi-a venit să-i spun, prietenește "Lasă, nene, că și eu port renumele de nepot, știu ce înseamnă asta...". Dar desigur că m-am abținut. Ultimul invitat - inventivitatea și curajul jurnalistic al Janei erau teribile - se numea tot Corneliu , doar că Vadim Tudor. Recunosc, m-am temut că va monopoliza discuția... unde mai găsea "tribunelul" așa o tribună? Dar Jana m-a liniștit: "Lasă-l în seama mea. Trei vorbe 'oi apuca și eu să spun, dar cu ele îi închid gura". De fapt, ideea era să-l facem să se compromită mușcând ca apucatul din legionarism și împroșcând apoi violența respectivă. Un fel de "fiecare pasăre pe limba ei piere". Spre nenorocul nostru, planul nu ne-a reușit. Colega ce se ocupa cu invitațiile - o excelentă PR-iță, căreia nu-i rezista nimeni - l-a alintat corespunzător, credea că reușise, când... hop, întrebarea: "Cine o să mai fie acolo, în emisiunea aia a voastră, pe care mă chemați să vi-o salvez?". I s-au recitat, cu răbdare și drăgălășenie cooperantă, toți invitații. Da, da... până la ultimul: acela eram eu. La care răposatul Vadim a tăiat-o scurt: "A, nu! Eu cu ăsta nu intru în emisiune". Mă ținuse minte, căci îl mai prinsesem și înghesuisem (în scris) cu niște găinării politico-financiare: ba un Mercedes, în care umbla foarte mândru, dat lui de George Constantin Păunescu - dar ăla era adus pe numele unei fundații umanitare de ajutat handicapații (după ce am scris, a trebuit să renunțe; reversul era să-și recunoască un handicap care să-l îndreptățească și...). Ba o vilă la Bran ascunsă pe numele unei rubedenii... Ce mai, îmi luase frica și - cât era de apucat - a preferat să rămână fără mediatizarea Tv, decât să mai riște ceva. A fost, recunosc, unul dintre puținele lui acte de prudență.
Continuam să muncesc la România Liberă. Dar ușurința mea de a scrie, ca și libertatea de a-mi alege subiectele reportajelor, îmi permitea gestionarea timpului de lucru și pe alte planuri: un timp, fusese Privirea tatuliciană, mai primeam tot de la Jana câte o comandă de materiale pentru Radio România Tineret, unde ea era director... altfel, nu aș fi rezistat doar cu leafa ridicolă pe care mi-o dădea Băcanu. La un moment dat, avusesem o foarte serioasă problemă de sănătate în familie, care impunea folosirea, o iarnă întreagă, a unor surse electrice de încălzire suplimentară. Am intrat la Băcanu, i-am explicat în amănunt și l-am rugat să mă ajute, eventual cu niște cursuri temporare la băcănia lui "universitară", de-i mai zicea, oficial și Școala Superioară de Jurnalism. S-a uitat la mine neguros și m-a trimis la plimbare scurt: "N-am. Descurcă-te!". Noroc cu aceste colaborări, care nu erau nici ușoare, nici lipsite de responsabilități.
Unul dintre legionarii bătrâni, extrem de activ și de vocal pe vremea aceea, era doctorul Șerban Milcoveanu. Octogenar extrem de dinamic, cu o excelentă memorie, combinată cu fantezia cea mai nerușinată, se dovedea combativ în apărarea a ceea ce ar fi fost, după el, Mișcarea: doar o liotă de serafimi, pe nedrept hingherită și diabolizată în vremurile acelea, apoi calomniată pe... celelalte. Știam despre el, din familie. Deși, după 1989, să lăudase cu anii grei de temniță, în realitate făcuse parte din lotul de legionari primiți în Partid, în 1945, pe baza acordului dintre Ana Pauker și Horațiu Comăniciu. Cert este că, prin 1956-57, era medic șef peste Regiunea București (actualul sector Ilfov). Acolo l-a găsit înscăunat maică-mea, care se dusese într-o audiență. Știa că fusese legionar și trăgea speranță să o ajute; nici vorbă. Când ea a invocat numele tatei, i-a răspuns că-i este complet necunoscut, apoi a refuzat-o cu îndârjire la solicitarea ei măruntă.
Personajul fiind fascinant, pe de o parte, dar ascuns, abil și chiar mincinos, am trimis o tânără reporteriță să-l filmeze perorând. Eu doar o însoțeam, să supraveghez ca dialogul să n-o ia razna, dar fără să apar în cadru. Așa sunt eu... mă omoară modestia.
Când a auzit cum mă cheamă, venerabilul și vivacele interlocutor a întins un deget, ca o suliță, spre pieptul meu: "Burileanu!? Au fost 3 Burileni: Octav, Tilică și Niki. Dumneata al cui ești?". Când a auzit, și-a continuat amintirile - de data asta cu mândrie și mult sarcasm. A recunoscut (aha, dom' doctor...) că fusese coleg de facultate cu tata. Mi l-a evocat patetic, drept adversar politic ireductibil, inclusiv don quijot-ismele sale: editarea revistei "Studentul Proletar", ca și faptul că l-au prins cu manifeste pentru Grivița. Atunci, l-au judecat colegii lui, legionarii, într-o sală a Facultății de Medicină (știam episodul, era corect relatat) și sentința a oscilat între aruncatul pe fereastră sau bătaia de tip linșaj. Moderat, dr. Milcoveanu se pronunțase doar pentru bătaie, și era mândru de umanismul lui peste timpuri. Despre interviul filmat - nu putea fi ținut, în nici un fel în frâu. Perora isteric (cam ca Vadim Tudor), amestecând frânturi de adevăr cu o grămadă de exagerări sau minciuni gogonate. Aveam să caut o soluție de a-l face pasabil în emisiune, aș fi dorit fără intervenția foarfecii de la montaj...
Mi-a reușit, grație unei inspirații de moment. În studioul unde Jana conducea discuțiile, eu optasem pentru un loc undeva, pe rândurile din spate; puteam, așadar, să ne coordonăm eforturile, sperând ca lucrurile să nu ne scape de sub control. Undeva, spre marginea sălii, se grupaseră pro-legionarii: Coja, Nicolaescu, Suru și Nicador-nepotul. Am lăsat, pe monitor, tot discursul furibund al doctorului Milcoveanu: pe lângă alte prăpăstii, efortul lui se concentrase pe negarea crimelor comise de gardiști în zilele rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941). Nu ar fi fost nimic adevărat, se zbătea ca leul în turbare fostul purtător al cămășii verzi: nici pogromul asupra caselor și magazinelor evreiești, nici asasinatele de pe străzi, cu cadavrele duse la abator... totul nu era, în răcnetele lui, decât mistificare comunistă. Când a tăcut, am intervenit, chipurile împăciuitor: "Domnilor, e inutil acum să ne tărăboim aici dacă au fost sau nu evrei omorâți, cadavre atârnate la Abator... nu avem cum da timpul înapoi. Dar... îl avem acolo, în extrema dreaptă a sălii (sau stângă, din unghiul de vedere al tău, Jana), pe domnul senator Sergiu Nicolaescu. Nimeni altul decât cel ce a realizat filmul istoric Ultimul cartuș, ce are în centrul acțiunii tocmai rebeliunea legionară. Vă întreb, domnule senator, au fost, sau nu morți din rândul populației civile? Am văzut filmate de dv, printr-o reconstituire sumedenie de cadavre, atârnare în cârlige... Care e adevărul, vă rog să ne spuneți, căci sunteți omul cel mai potrivit pentru clarificări". L-am văzut pe Sergiu că face fețe-fețe... (Și mi s-a povestit că Jana îi ceruse regizorului de emisie să-l dea în prim-plan, cu ele cu tot). Să spună că legionarii de acum au dreptate și că n-a fost nimic? Păi, nimicul ăla îl filmase el. Și, încă foarte convingător (multe minți a infestat acest personaj de mare succes cu minciunile lui "istorice" și mult rău a făcut prin asta istoriei naționale). Să răspundă că a mințit cu bună știință? Peste poate... Așa că a ales o șmecherie - recunosc, elegantă - prin care s-a scos basma curată: "Tot ce pot să vă spun eu, tuturor celor de aici, este că am fost fidel... documentației care mi-a fost pusă la dispoziție". Unii l-au aplaudat, anemic, dar murmurul de râsete era pe deasupra. La sfârșitul emisiunii (care și-a depășit formatul inițial, durând până spre 2 noaptea), Le Beau Sèrge a venit, cu mâna întinsă, la mine, zâmbindu-mi curat cinematografic: "Maître... touché". Și, ca să-mi arate prețuirea lui pentru pozna pe care i-o făcusem, s-a oferit să mă ducă, cu mașina lui, acasă. Pe drum, am mai sporovăit despre vremurile când toată cinematografia românească era la cheremul lui, dar și despre avionul cu care era să ne facem praf, în 1994.
Acest epilog mi-a confirmat supoziția mea, că fiecare actor împrumută, fatalmente, din datele fiecărui personaj jucat în cariera sa, pe care și le însușește într-o mai mare sau mai mică măsură. Noroc că acest (mai mult) monstru (și mai puțin) sacru și-a ales, în seara aceea, personajul elegant, adevărat gentleman, pe care-l interpretase în Ultima noapte de dragoste. Ce s-ar fi ales de mine dacă și-l reamintea și lua la purtare pe pistolarul comisar Miclovan?...
Emisiunea a prins foarte bine la public. Tocmai pentru curajul de a supune unei dezbateri oneste, fără echivoc sau amendamente ideologice, ceea ce pare a fi fost, în mare, adevărul despre Regimul legionar. Am primit reacții, chiar și din provincie, oamenii declarându-și satisfacția că nu stătuseră degeaba în fața televizorului, atâtea ore, până mult după miezul nopții. Nu ne-a înjurat presa (nici măcar Alcibiadele Vadim din România Mare), deși multe ziare ne antipatizau, pe Jana și pe mine. Totuși, un reproș (dezamăgire, mirare și restul ghiveciului) a venit dintre legionarii în persoană: aveam un coleg în redacție Silviu A., membru cu carnet, cotizație și cămașă verde (nu mă întrebați de ce era ținut acolo). Ăsta, cu toată deferența, m-a luat deoparte și mi-a mărturisit stupoarea colegilor lui, care mă crezuseră, până atunci, ca fiind unul "de-al lor"! Am râs și l-am întrebat, parafrazând un banc: "Cine, mă, Io?!... Poate numa-n..."
(va urma)