În ce mă privește, am avut ocazia să simt pe pielea mea unele dintre aceste motive. Și nu cu fitecine!
Editura Humanitas era amplasată, repet, 3 etaje mai jos față de redacția României Libere. Prima oară am intrat acolo după ce citisem un volum plin de elemente autobiografice al Doinei Jelea. Am ciocănit la ușa biroului spre care fusesem îndrumat de la Secretariat, am dat bună ziua și i-a declarat franc: "Doamnă, vă caut ca să mă conving că existați".
A doua oară, am fost invitat... adică trimis. Tot de Băcanu (firește că prin interpuși), așa cum pățisem și la istoria de tristă amintire, pentru mine, cu Liviu Ciulei (aici). Acum, mi se ceruse mâna... aia cu care scriam, firește. Invitator: directorul editurii, dl Gabriel Liiceanu. Mă alesese personal, a ținut să sublinieze asta. M-a primit plin de solicitudine, mi-a oferit un loc în fotoliu și, timp de vreo trei sferturi de oră, am avut împreună o conversație - recunosc, agreabilă. Galant, cu o voce caldă și răbdătoare, filosoful patron "m-a conversat" despre familia mea; știa destule (neamurile bune de la Paris), mai puțin despre tatăl și bunicul meu. Când a auzit relatarea despre cum fusese acesta omorât, nu doar că nu a pus la îndoială, dar s-a mirat: asasinat politic în 1931?! Mi-am permis să-l corectez, aducându-i aminte de moartea (în condiții similare) a lui Ionel Brătianu (1927). Da, i-am produs o mică revelație. Apoi, discuția s-a așezat pe făgașul dorit de către comanditar. Era vorba despre niscai probleme litigioase, cu privire la o casă (mai exact spus, o vilă), din Cartierul Cotroceni. Revendicată... dar dl Liiceanu a considerat că nu e cazul să amestecăm numele celui care o ocupa - spunea d-sa, foarte convingător - abuziv și nici a "părții vătămate". Noblesse oblige, n'est ce pas? Desfășurarea istoriei cu pricina părea atrăgătoare, mai ales relatată fără patos, cu eleganța binecunoscută a gazdei mele. Am notat... m-am mirat... am mai întrebat. În încheiere am fost asigurat că întrevederea îi făcuse plăcere și că îmi stă, oricând, la dispoziție. Cu completări și lămuriri, firește; nu așa cum a râs un coleg de mine, auzindu-mi pățania: "De ce nu i-ai cerut îți publice o carte?". Cum aș fi putut face așa ceva?! Fusese o discuție, aproape amicală, între doi gentlemen. Nu am pus niciun moment la îndoială spusele domnului Liiceanu; asta ar mai fi lipsit din peisajul vremurilor acelea... Totul părea limpede, nedrept sub aspectul ocupării abuzive a proprietății. Bruma de documentație era în regulă... iar acolo unde aș mai fi simțit nevoia unor eventuale clarificări, au prevalat cuvântul și onoarea domniei sale; doar îl știam ca pe un moralist intransigent, nu m-am îndoit nici o clipă de cele spuse mie. Și nici n-am avut de ce. Când am terminat articolul (intra la pagina de Dezvăluiri) i-am lăsat la secretară dactilograma, să verifice și, dacă era cazul, să aducă obiecții sau corecturi. Nu erau. Pe aceeași cale mi-am recuperat materialul, dânsul nu era în editură - dovadă stătea ușa larg deschisă a biroului directorial. Articolul a apărut și a produs, pare-se, efectul scontat. Nu am avut vreo confirmare în sensul respectiv, dar nici reclamații n-au fost. Ulterior, mă mai întâlneam cu același domn Liiceanu la intrarea în clădire - mereu afabil, îmi întindea mâna și încheia cu vorba lui Tucă: "Ținem aproape!". Câțiva ani mai târziu, aveam să aflu că obiectul articolului, vila, fusese eliberată și că domnia sa locuia acolo. Niște amici ai mei erau, adesea, invitați la adresă. Așa am aflat că dl Liiceanu era și un excelent bucătar. În plus, om prevăzător, își instalase și un ascensor, spuneau musafirii. O fi fost chiar ascensor sau doar vreun dispozitiv de alungat muștele și țânțarii perceput excesiv de musafiri - asta chiar n-am avut curiozitatea să mai verific. Și, apoi, la vreo 10 ani distanță, mi s-a clarificat toată povestea: într-un interviu, filosoful împărtășea povestea (tristă, zic eu) a acelui imobil proprietate de familie, în care - până la articolul cu pricina - locuise chiar sora domniei sale. Apoi... Dar chiar nu-mi amintesc să-mi fi făcut reclamantul asemenea precizări. Și, chiar dacă mi le-ar fi adus la cunoștință, iar eu - nevrednic scrib - le-aș fi uitat sau pierdut pe drum, cu siguranță că le-ar fi adăugat beneficiarul pe dactilograma viitorului articol. Ceea ce... Dar, între timp, căzusem în dizgrația liicenească, după un alt episod, petrecut la vreun an distanță.
Veneam dimineața la redacție, urcând cele 4 etaje pe trepte, căci lifturile erau mereu aglomerate. Când ajung la ultimele trepte ale ascensiunii mele, îl văd pe Băcanu, discutând ceva cu o doamnă. Discutând... poate că e cam mult spus: el asculta, plictisit, în timp ce i se explica ceva. Când mă vede, deodată i se luminează fața - cred că a fost singura dată când i-am descoperit o astfel de reacție la adresa mea; parcă eram salvatorul așteptat. Drept care, îi spune cucoanei că eu aș fi cel mai nimerit pe chestia asta și o zbughește, ușurat. Politicos, am invitat-o în birou pe doamna Roman Patapievici, așa cum mi s-a recomandat, suplinind lipsa de politețe a băcanului. Dar dumneaei a preferat să rămânem acolo, în capul scării, unde a reluat povestea cu care venise la România Liberă: vecinii de bloc le-ar fi comunicat în mare taină, ei și domnului soț Horia-Roman Patapievici, că au primit vizita (musai discretă) a unui ofițer de la SRI, care s-ar fi și legitimat: căpitan Soare. Mai mult și (de acum, de-a dreptul scandalos), astrul sereist le-ar fi cerut vecinilor să-i furnizeze informații despre (ați ghicit!) soțul doamnei. De aici, rezulta - fără putință de tăgadă - că serviciul de informații aflat, în acel moment, sub autoritatea ex-colegului nostru, Costin Georgescu (repet, a ajuns acolo din postul de director cu dezvoltarea al societății R) îi spiona pe intelectualul de marcă. O legitimație... niște vecini binevoitori... pentru unii, ar fi fost suficient spre a arunca bomba - probabil că direct pe prima pagină. Eu, care avusesem ocazia să văd legitimația de serviciu a unui cadru al instituției, nu-mi aminteam ca pe document să scrie și gradul avut de împricinat. Așa că am vrut, totuși, să verific autenticitatea. Sincer interesat de caz, i-am spus că el trebuie tratat "beton", ca să nu lăsăm instituției loc de-ntors, cum se spunea. Ori, exagerările și chiar invențiile României Libere nu erau nici puține, nici nevinovate. Ceea ce ducea la un indice de credibilitate extrem de scăzut. De ce să plasăm în derizoriu o asemenea afacere, aburind-o în aproximări dubioase și inflamări patetice? Pe scurt, i-am cerut doamnei R.P. să menționeze ziua când se întâmplase incidentul și, dacă nu numele persoanelor implicate, măcar numărul de apartament la care locuiau; ca să nu se spună că umblam (iarăși) cu mofturi, aiureli și abureli. Mi s-a părut că se schimbă la față, nu se aștepta la o asemenea pretenție din partea mea. I-am explicat, cinstit, care era motivul; și că încercam să dau credibilitate și greutate poveștii. Ea și-a manifestat îndoiala că vecinii respectivi vor fi de acord cu eventualele precizări... eu i-am explicat că merită măcar încercat și că, dacă aceia refuză să coopereze, vom găsi o altă soluție. Am convenit să ne întâlnim în același loc, a doua zi la 9 dimineața și să vedem cum mergem mai departe. N-a mai apărut.
Am așteptat aproape 12 sferturi academice, apoi am coborât eu (în recidivă, cum s-ar spune) la Humanitas, unde lucra ca redactor, am ciocănit la ușă... M-a întâmpinat o privire (nu ca a vecinului de clădire, Tatulici), ci doar extrem de sobră - ca să evit alte nuanțe, cumva impresioniste. I-am spus că am așteptat-o și că... "Nu mai e nevoie, mi-a replicat dânsa, cât se poate de politicos. Se ocupă dl Liiceanu de problemă". Ceea ce pare a fi fost exact. Prin alte publicații, cazul a făcut vâlvă, fiind tratat în cuvenitele modalități indignate.... Evident, nu erau nici un fel de date de sprijin (zi, oră, persoane chestionate), ci doar numele și gradul. SRI a negat vreo implicare, dar era în stilul casei: chiar și când i-a surprins Sorin Roșca Stănescu (alt "far" de probitate și adevăr integral:)) pe alde Tinca și Poporoagă în exercițiul operațiunii de filaj, echipa dlui Măgureanu a zis că nici vorbă. Până și faptul că unul dintre ei (nu mai rețin dacă Tinca sau Poporoagă) era echipat în pantaloni scurți, albi și cu pantofi negri de lac în picioare a fost luat ca un element de decor: s-or fi pregătit, băieții, de participare la vreo Gay Parade... Altul, prin aceeași perioadă, o pățise și mai rău: obiectivul urmărit se urcase într-un tramvai. SRI-istul... țuști, după el! Și... trosc: absolut întâmplător, apare controlorul, care-i cere biletul. Ăla, bietul... nu era dotat cu așa ceva, drept care e luat tare, i se cere actul de identitate, pentru amendă și proces verbal. Cum s-o scoată la capăt, în situația lui?! Îi tot repeta nevolnicului controlor, printre dinți, că el e "agent comercial" (cum să audă urmăritul că se recomandă agent secret?!), apăsând, cu intonație și făcând cu ochiul, asupra primului cuvânt. Panaramă...
Însă un căpitan Soare - aveam să aflu după câțiva ani, de la un fost cadru care, între timp, se pensionase, june și ferice - chiar exista în garnizoană. Nici măcar nu se ocupa de domeniul culturii! Dar - s-a presupus, apoi - cineva i-a aflat numele și i l-a băgat în combinație. Cum să demonstrezi că n-ai fost tu, ăla?! În schimb, scandalul public declanșat prin alte ziare și posturi TV, transformat în agent publicitar, a făcut din noul volum al lui Horia-Roman Patapievici un bestseller. Îmi pare rău că nu mai țin minte la ce editură fusese tipărit...
Pe de altă parte, toată afacerea (reală sau doar tocmită după ureche) a mai avut un rezultat, poate cel mai neașteptat: în siajul tărăboiului mediatic și al indignării provocate, un tânăr și prea puțin cunoscut istoric de la Iași a ieșit în presă, povestind că și lui i s-ar fi întâmplat ceva extrem de asemănător, ba chiar mai rău de-atât: cum că un alt agent secret l-ar fi abordat, mustrându-l pentru niște chestii istorice scrise și publicate de el. Numele său: Mihai Răzvan Ungureanu. Nu știu dacă pandantul / asemănarea și faptul că s-ar fi petrecut cam în același timp, a accentuat oprobiul public asupra serviciilor secrete. Cert este că, ajuns cunoscut publicului, cea de-a doua victimă a început să urce pe firmament. În scurt timp, a ajuns șeful Serviciului de Informații Externe apoi, pentru scurtă vreme, chiar Prim Ministru, desemnat de Președintele României... un oarecare Traian Băsescu. Ale vieții, ori ale serviciilor valuri? Căci erau cam prea multe coincidențe pe capul unui singur erou.
Pornind de la aceste conexiuni, doar aparent ciudate, am remarcat faptul că o nouă nomenclatură, chipurile mai "democrată", era recrutată și școlită, din timp, în laboratoarele oculte ale Puterii. "Colegiul Național de Apărare Alexandru Ioan Cuza" a fost și a rămas fabrica pentru producerea cadrelor de nădejde, un fel de "Ștefan Gheorghiu" mai capitalist. Pe acolo au trecut, absolvind cu brio și cu brânciul, și un Mișu Negrițoiu, și un Victor Ponta sau "alteța sa regală" Radu Duda. Eu personal aveam un prieten, bun jurnalist externist, dar cu doze foarte serioase de umbră în trecutul și în statutul său social și profesional. Aparent, abia avea după ce bea apă, împușcând francul prin job-uri nemeritat de precare. Dar care îi ofereau, toate, posibilitatea de a umbla prin teritoriu. Ei bine, până și amărâtul (?) ăsta urmase cursurile celebrului Colegiu! El zicea că pe banii lui - "așa, doar din curiozitate", mi-a justificat sacrificiul. Ulterior, evoluțiile sale m-au determinat să încetez raporturile amicale, chit că aveai multe de discutat cu el. Faptul că n-a reușit să-mi explice convingător asocierea sa cu niște persoane - inițial dubioase, apoi de-a dreptul compromise - m-a făcut să fac pasul înapoi. Iar ceea ce publică, pe contul de Facebook, în ultima perioadă, nu a făcut decât să-mi confirme aprehensiunile cu privire la onestitatea lui. Da, uite așa te poți păcăli cu oameni pe care îi crezi, multă vreme, măcar normali, la locul lor. Și, dintr-odată, apare o conjunctură care le relevă adevăratul chip! Buna mea credință m-a făcut, nu o dată, să mă înșel. Dar mi-a folosit, totuși, pentru că am devenit circumspect; nu mai judec la cald și - ceea ce mai trist - nu mai acord cam nimănui din spațiul public un credit total. Ar fi culmea prostiei, după câte cucuie mi-am scos. Nu le regret și nu îi învinovățesc pe "dezamăgitori" mai mult decât pe mine. Știu, nu e comodă această îndoială cronică: acrește, poate chiar demobilizează. Dar ea devine necesară, mai ales în vremurile actuale. Pardon... rectific: a fost necesară în orice epocă, fiindcă ipocrizia face parte din natura omului de succes public. Îi intră în "rețeta fericirii". Dacă tot o are în (lipsa de) caracter, atunci și-o perfecționează - alt talent înnăscut. Nici nu pot condamna cu ușurință asemenea specimene: e plină nu doar lumea actuală, dar și toată istoria de ei. Cu timpul, am început doar să-i simt, pe unii. Alții, care mi s-au părut a fi mai de onoare, au reprezentat pentru mine marile dezamăgiri. Repet, nu e atât vina lor cât - categoric - a mea. Și, uite așa, când se adună experiențele și ajungi să le sistematizezi, nu te mai miri că te apasă lehamitea, într-un pesimism bine temperat, dar imposibil de reprimat.
(va urma)