La Instituția Prezidențială, conferințele de presă săptămânale erau susținute, într-o săliță cochetă din ceea ce se numea "Centrul de presă", de un oarecare Traian Chebeleu, om la peste 50 ani, vechi și lustruit externist; adică disciplinat, cu grad, supus șefului și nu întotdeauna adevărului. Se împopoțona cu titlul de ambasador, ceea ce nu fusese niciodată. Ce-i drept, deși știa că-l voi pune în încurcătură (dar o făceam pe ton ireproșabil sub aspectul politeții și al coerenței), îmi acorda întotdeauna cuvântul, spre distracția celorlalți colegi. Care, oricât ar fi provenit ei de la alte ziare, multe atașate puterii, se amuzau pe cont propriu; chiar dacă, de scris sau transmis, o țineau pe cărarea patronilor, viitorii moguli. Mura F, pe atunci la Antena 1 (căci A3 încă nu apăruse) m-a rugat, odată, să nu mai folosesc notesul cu sigla redacției R.L., ca să mă poată filma și da pe post. Odată, și-a luat și o papară antenistă pe tema asta: căci, la nu știu ce unsuroșenie cu franjuri a ambasadorului cotrocean, mutra mea indica o neîncredere sictiroasă, fără niciun echivoc. M-au luat în prim plan și m-au montat, pe post de comentariu fără cuvinte, la prăpăstiile chebeliene. Ce-i drept, a doua oară nu s-a mai repetat. Eram, deja, considerat "periculos".
Pe de altă parte, Cotroceniul ăsta, exhibat săptămânal pe canalele TV, mi-a adus și popularitate: o vânzătoare de la pâine, cu care mă certam mai întotdeauna (ba că avea mâinile murdare, ba că scăpa pâinile pe jos și, apoi, le punea înapoi în raft) a început, busc, să-mi zâmbească și să-mi dea din pâinile proaspete de sub tejghea! Am întrebat-o ce i-a venit și, cu un zâmbet onctuos, mi-a răspuns: "Păi... v-am văzut Acolo!". Aha... se putea mânca o pâine mai bună de pe urma lui Iliescu. Devenisem un profitor...
Prin vara lui 1993, conferință de presă - chiar cu Ion Iliescu - în sala mare a Președinției. Lume multă, de toate soiurile și din toate părțile, cum era normal. Ca să-l pun în încurcătură, l-am întrebat - altfel, plin de respect, dar și de responsabilitate: "Stimate domnule Președinte, știu cât vă preocupă situația românilor din toată țara, deci și din Transilvania. Dacă chiar așa stau lucrurile, nu vă temeți că prăbușirea iminentă (măcar sub aspect matematic), a jocului de largă simpatie națională numit Caritas, ar putea genera acolo tulburări violente, cam de amploarea și gravitatea celor de la Târgu Mureș?". L-am văzut cum se schimbă la față, zâmbetul dispărându-i brusc și fiind înlocuit printr-o grimasă a gurii, căreia îi cădeau instantaneu colțurile. (Asta era reacția lui, ori de câte ori se trezea luat prin surprindere: se speria, chiar se panica, fața umplându-i-se de broboane de sudoare). A răspuns ceva diplomatic, dar care dădea bine (doar) din vorbe.
Am ascultat, am reținut, am scris... nici măcar cu vreo doză suplimentară de acid personal. (îmi ajunsese că l-am pus în dificultate și l-am provocat să-și expună semnele exterioare ale acestei stări). A doua zi, puțin după 8 dimineața, îmi sună telefonul de acasă. La capătul firului, o voce femeiască, ascuțită și cu un irepresibil accent ardelenesc: "Mă belitule... măăă nenorocitul dracului ce ești tu... Numai de Caritas-ul nost' ți-ai găsit să te iei, boule?! Află că dacă te-om prinde pe aici, să vezi ce-ți rupem noi picioarele...". Am mai apucat să-i urez succes, când și dacă mă vor prinde pe acolo, după care mi-a trântit, furioasă, telefonul. Atunci mi-a picat fisa că ascultaseră conferința de presă la radio. Le-am povestit la redacție episodul; un coleg i-a băgat rapid în aia a mă-sii... altul, mai copt și, deci, mai grijuliu, mi-a recomandat să nu mai umblu singur prin Parcul Herăstrău (parcursul meu zilnic, dimineața și seara, de la metrou până la redacție). Am râs. La începutul săptămânii următoare, ce să vezi...? Sunt trimis chiar la Cluj, pentru o zi, printre însoțitorii de presă ai premierului de atunci, Nicolae Văcăroiu - care avea nu știu ce trebușoară guvernamentală acolo (nu, nu depunea banii la escrocheria celebră; cei din gașca politică și guvernamentală dădeau sumele unor parlamentari PUNR care plecau cu avionul acasă, joia la prânz, îi "depuneau" și aduceau luni, la întoarcere sumele înmulțite de 8 ori[i]).
Ajuns, participat - voia și Văcăroiu suită, dacă tot ajunsese prim ministru. Puțin înainte de prânz îmi scrisesem corespondența și căutam un fax de unde să o expediez redacției. Un funcționar al Primăriei mă duce la un astfel de aparat, care tocmai nu avea hârtie în el. Așa că... "Mai e unul la dom' Primar la cabinet. Ne ajută fătuca aia, că-i de treabă". Intrăm - cumsecădenia de secretară vorbea la telefon. Ce să vezi? Și vocea, și accentul... nu încăpea nici o îndoială. Și ea, când a auzit pe cine-i aduce colegul, brusc taie convorbirea în care era angrenată și... și țuști! sub birou, de parcă ar fi luat foc sau ar fi invadat-o ungurii. Prea târziu, mă prinsesem. O scoate ăla de acolo, bag foile în fax, aștept recipisa de trimitere și îi mulțumesc frumos pentru amabilitate. Când să ies pe ușă, mă întorc brusc pe călcâie și o întreb, la fel de amabil cum fusese și ea: "Mi se pare extrem de cunoscută vocea dv". Se înroșește și mai abitir, îngăimând cu ultimele urme de tupeu: "Nnu... nu cred... Nici n-aveți de unde!". Îi scot un zâmbet de Alain Delon și precizez, sigur de mine: "Ba da... și știu și de unde... dar n-are importanță Ziua bună... nu pot spune că vă doresc, doamna secretară".
Colac peste pupăză: a trebuit să mai rămân și pentru ziua următoare, când avea să vină acolo (cum naiba de se potriviseră?!) și Iliescu. Desigur, o coincidență, dar mulți au crezut că, dacă le pică pe cap Primul ministru și, apoi Președintele (la doar câteva zile după atacul mârșav al României Libere la sfântul lor Caritas), îi bai mare: sigur li-l vor interzice. Și, vorba aceea, clujenii de la începutul afacerii chiar se chivernisiseră cumva - mai o renovare a apartamentului, mai un televizor color, frigider nou, cuptor cu microunde...). Am înnoptat la o rudă, care mi-a confirmat că am ajuns inamicul lor public. Tot de la ea am împrumutat bani pentru întoarcerea cu TAROM-ul, de a doua zi, căci știam că Iliescu nu mă va primi în avionul lui, ceea ce s-a și întâmplat. Fapt e că, prezentându-mă la check-in, pe aeroport, dau buletinul și... ce aud de la funcționara de pe aeroport?! "No... ați venit să vă băgați și dv banii la Caritas?", totul însoțit de un zâmbet zeflemitor. Îi răspund calm: "De ce... ați citit ce am scris în ziarul unde lucrez?". Luată prin surprindere de contraîntrebarea mea (nu te pui cu spontaneitatea unui presar) se simțea puțin în încurcătură, dar voia și să iasă basma curată, și să aibă ea ultimul cuvânt: "A, nu... că eu nici nu citesc ziarul ăla al dv". "Serios, doamnă? Și atunci, de unde știți unde și ce-am scris eu în el?!". Era clar, devenisem o detestabilă celebritate pentru ei.
În redacție, m-am lămurit repede cam cum era, în realitate, atmosfera: conducerea (cu Băcanu în frunte) agrea doar oamenii fără personalitate, slugarnici și gata să ia asupra lor orice porcărie pe care îi punea să o scrie. Lefurile uimitor de mici (eram mai prost plătiți decât cei de la câte o fițuică de provincie) făceau și economie la cheltuieli, exprimau și disprețul pentru pălmași. De altfel, într-o criză de autoritate, "Ăla micul cu mustață" chiar se lăudase că el poată să scoată ziarul doar cu șoferii și femeile de serviciu. Cu asemenea personal redacțional s-a ajuns să apară, între destule altele, și un "articol" în care, la nu știu ce concert pop, vedeta "a cântat în limba braziliană" (găselnița aparținea unei Mița-salteluța multilateral dezvoltată... nu chiar bălană, dar - se zicea de către cunoscători - cu niște suspensii grozave); ocupația ei de bază era să numere aparițiile lunare ale fiecărui redactor, pentru acord, și să-și exprime, firește, disprețul pentru un Corneliu Antim, Gilda Lazăr, Tia Șerbănescu sau Bogdan Burileanu. Asta era concepția de bază acolo, în "bastionul presei libere", unde erau încurajate toate tâmpeniile și minciunile gogonate, sub motivația cinică și ineptă "Lasă, că prinde la prostime". M-am revoltat la un asemenea îndemn, spunând că cei care citesc România Liberă nu reprezintă prostimea, alde Nea Ghiță sau Țața Veta citind doar Curierul (sau Jurnalul) Național, proprietatea fraților Păunescu / Dan Voiculescu, Național (și-atât) sau, cel mult, Evenimentul Zilei.
Madam Ilana era directorul economic al șandramalei numită Societatea R; nu știu ce școală avea, dar aflasem cel mai tare punct din pedigre-ul ei, că fusese șefă de alimentara undeva, în cartierul Pajura, de unde le dădea pe sub mână salamul cu soia unor cartieriști mai egali ca alții, precum Băcanu ori Emil Constantinescu. Respectând consemnul, ne privea aproape criminal, mai ales când mergeam ca să dea dumneaei ultima semnătură pe deconturile unor deplasări, din care ne întorceam cu materiale publicistice care asigurau prestigiul și chiar puterea ziarului; bașca difuzarea în teritoriu unde, pe vremea aceea, un articol de ziar putea rezolva multe. Odată, când i s-a părut prea mare cheltuiala cu transportul și cazarea (sau primise prețioasa indicație să mă tamponeze), mi-a spus-o în față: "Voi, cu articolele astea ale voastre, mă faceți să pierd câștigul din Mica Publicitate. Mai scutiți-mă cu astea scumpe... scrieți și voi din București, că e destul de mare". Nu-mi mai amintesc dacă i-am aruncat peste umăr sau doar am gândit că morții ăia de la Mica Publicitate ar fi trebuit, atunci, să fie trecuți, de colaboratori, în caseta tehnică a ziarului. Ăsta era nivelul managementului. Așa că... nu trebuie să se mire nimeni de falimentul jalnic al Băcăniei libere, de pe urma cărora, totuși, unii au câștigat multe sute de mii (actuale) de lei.
Repet, fără ură și fără răzbunare: viața din interiorul redacției era total opusă felului în care și-o imaginau cei din afara ei. Tia Șerbănescu fusese pusă pe făraș, căci scria (o face și acum!) prea bine, era inegalabilă pentru pigmeii care-și ziceau șefi: jurnalist de clasă, demnă și intransigentă sub aspect moral. Notez că "onorabilul" Octavian Paler - directorul onorific - nu a avut nimic de obiectat la această porcărie, și nici la cele ce aveau să urmeze. Știu că era vehement nemulțumit de editorialele care deschideau pagina a treia, de politică internă, cerând suprimarea lor. Al lui, de "a-ntâia" apărea joia și se întâmpla ca anumite subiecte fierbinți să nu-și aștepte rândul atâtea zile. Cel mai adesea, ele erau scrise de Corneliu Antim (vechi și priceput ziarist, dar țepos, principial și, ca atare, antipatizat la greu de "șeful" care se răfuia cu el... spunându-i pe numele din buletin - Țânțu), de Eugen Șerbănescu - până să fie promovat pe prima pagină, când a devenit redactor șef adjunct - sau de mine. Lângă aceste materiale, sus, în deschiderea paginii, apărea zilnic câte o caricatură a minunatului caricaturist și om, Ion Barbu. Au fost câteva situații în care articolele mele erau perfect ilustrate prin grafica lui de mare valoare, impregnate cu mult umor și sarcasm. Îmi amintesc de titlul meu la articolul despre "încoronarea regelui" Cioabă: "Continuă separația puterilor în stat: Iliescu, Cioabă, Iulian" (ultimul din înșiruire, văr primar și cuscru cu cel de-al doilea, se făcuse "împăratul internațional al romilor"). Ce spunea / arăta caricatura care se afla, de câteva zile, în rezerva redacțională? Trei balaoacheși burtoși, dintre care unul îi instruiește pe ceilalți doi: "Cele trei puteri în stat sunt Iliescu, Cioabă, Iulian". Și zău că nu ne vorbiserăm... Ca o coincidență, mama cea bună, aia care-l născuse pe Ion Iliescu se numea, de fată, Maria Cioabă, locuia printr-o mahala a Capitalei, dar orice presar care ar fi căutat-o era gonit de un civil cu aspect de SPP-ist devotat. Prin 1994, un tânăr reporter la Radio Total, Sorin Mândruțescu, se luptase zadarnic cu el, ca să ajungă la ea.
Ca stil de lucru, Băcanu se ferea, îndeobște, să dea ochii cu ziariștii de calitate; prefera să le trimită vorbă. Chiar când se nimereau față-n față cu el, nu îndrăznea să ne privească în ochi. Făcea spume la gură, cu vocea-i de "bariton" și trebuia să tremuri în fața lui, să-ți recunoști vinovății inexistente. Ferească sfântul să ai dreptate! De două ori m-a chemat la ordine, răcnind reproșuri aiuristice. Când i-am demonstrat, cu ziarul de la colecție în față, că nu eram vinovat, ci că el habar n-avea - se muia, laș, bâguind un slinos "Bine-bine... e-n regulă". Disprețul față de profesioniștii adevărați nu era nici măcar ascuns. Lefurile erau ridicol de mici, deliberat spre a-i face pe cei de valoare să resimtă desconsiderarea, să-și ia valea și să-l lase cu șoferii lui și femeile de serviciu. O tânără ziaristă, ducându-se să-și ia un frigider în rate, l-a lăsat perplex pe vânzător când i-a arătat adeverința de salariu; ăla a crezut că dactilografa greșise, căci hârtia avea - după părerea lui - o cifră mai puțin.
Sigur că favoriții (sau complicii la anumite chestii deloc onorabile) primeau prime de răsplătire. Cei mai de încredere fuseseră înzestrați, gratuit, cu acțiuni ale societății R; când a venit noul acționar german, de la Waze, ăia s-au îmbogățit și din hârtiile încă de valoare, pe lângă altele... (contracte de publicitate, mici sau mari înțelegeri cu substrat bănos, comisioane de tot felul, trafic de diverse... opinii). Instinctul l-a făcut să mă citească și să mă ardă și la asta: deși eram (fără modestie) un nume al redacției, nu am primit așa ceva. Chestia cu prestigiul de care mă bucuram nu este un acces de infatuare: odată, când mi-a trimis vorbă să mă duc la CNA, unde Radio Total se lupta pentru licență, N.C. Munteanu și Cornel Nistorescu, reprezentând postul respectiv, au reacționat necontrolat, dar măgulitor pentru mine: "Aaa.... uite că ne-a trimis Petrică chiar artileria grea!".
Cel mai penibil moment l-am petrecut, împins de el, în fața unui adevărat idol al meu: Liviu Ciulei[ii] - un artist colosal, om de o finețe, o eleganță și o moralitate la cel mai înalt nivel. "Șeful" cel mititel și mustăcios mi-a trimis vorbă să mă duc la repetiție, căci "are ăla ceva pentru noi". Ceea ce trebuia să însemne - din punctul meu de vedere - o sărbătoare, s-a transformat într-o rușine groaznică. Ciulei a ieșit (chemat de portar), m-a întrebat, binevoitor, ce mai fac, cum o duc... apoi a trecut la cestiune, cu distincția lui inegalabilă: "Și cu ce vă pot fi de folos, dragă domnule Burileanu?". Eu: "Cu nimic. Mi s-a spus că eu... noi vă putem fi dumneavoastră de folos". Privire realmente mirată, care m-a făcut să aduc precizări: "Mi-a spus domnul Băcanu că aveți ceva pentru noi..". Ciulei, calm și senin: "Nu... nu cunosc...". În acel moment blestemat, l-am (re)văzut pe Agamiță Dandanache, cel jucat de el la premiera din anii '70 a Scrisorii pierdute: "Și domnul?... Soțul doamnei?!" - drept care apăs puțin tonul și rostesc răspicat: "Dl Petre Mihai Băcanu, directorul ziarului România liberă" (pe scenă, Agamiță primea precizări ajutătoare: "Domnul Zaharia Trahanache, președintele Comitetului electoral...". Și atunci, minunatul Liviu Ciulei, sesizând confuzia mea de a-l crede puțin ramolit, îmi replică, pe un ton calm, confesiv: "Știu, am auzit foarte bine ce-ați spus. Dar nu-l cunosc, pentru că nu vreau să cunosc un asemenea personaj. Și, apoi, la mine e vorba despre o problemă patrimonială, strict personală. Or, astea se rezolvă, dacă poți, pe cont propriu, dragă domnule Burileanu, nu la gazetă, în ochii lumii, nu-i așa?". Eram praf; mi-am cerut scuze, n-am mai cerut nici permisiunea să urmăresc repetiția ce urma să înceapă, am pornit, clătinându-mă de rușine și de nervi, spre casă. Știam despre drama familiei lui Liviu Ciulei, în anii '30, când tatăl regizorului fusese acuzat pe nedrept că și-ar fi omorât amanta, pe celebra Tita Cristescu. Și atunci, presa luase foc, îi asediau pe membrii familiei, pe oriunde se duceau, așa că arhitectul a fost nevoit să-și mute în provincie familia greu încercată de rușinea nemeritată. Acum, dăduse peste el Băcănia (cică) liberă...
Pe de altă parte, Cotroceniul ăsta, exhibat săptămânal pe canalele TV, mi-a adus și popularitate: o vânzătoare de la pâine, cu care mă certam mai întotdeauna (ba că avea mâinile murdare, ba că scăpa pâinile pe jos și, apoi, le punea înapoi în raft) a început, busc, să-mi zâmbească și să-mi dea din pâinile proaspete de sub tejghea! Am întrebat-o ce i-a venit și, cu un zâmbet onctuos, mi-a răspuns: "Păi... v-am văzut Acolo!". Aha... se putea mânca o pâine mai bună de pe urma lui Iliescu. Devenisem un profitor...
Prin vara lui 1993, conferință de presă - chiar cu Ion Iliescu - în sala mare a Președinției. Lume multă, de toate soiurile și din toate părțile, cum era normal. Ca să-l pun în încurcătură, l-am întrebat - altfel, plin de respect, dar și de responsabilitate: "Stimate domnule Președinte, știu cât vă preocupă situația românilor din toată țara, deci și din Transilvania. Dacă chiar așa stau lucrurile, nu vă temeți că prăbușirea iminentă (măcar sub aspect matematic), a jocului de largă simpatie națională numit Caritas, ar putea genera acolo tulburări violente, cam de amploarea și gravitatea celor de la Târgu Mureș?". L-am văzut cum se schimbă la față, zâmbetul dispărându-i brusc și fiind înlocuit printr-o grimasă a gurii, căreia îi cădeau instantaneu colțurile. (Asta era reacția lui, ori de câte ori se trezea luat prin surprindere: se speria, chiar se panica, fața umplându-i-se de broboane de sudoare). A răspuns ceva diplomatic, dar care dădea bine (doar) din vorbe.
Am ascultat, am reținut, am scris... nici măcar cu vreo doză suplimentară de acid personal. (îmi ajunsese că l-am pus în dificultate și l-am provocat să-și expună semnele exterioare ale acestei stări). A doua zi, puțin după 8 dimineața, îmi sună telefonul de acasă. La capătul firului, o voce femeiască, ascuțită și cu un irepresibil accent ardelenesc: "Mă belitule... măăă nenorocitul dracului ce ești tu... Numai de Caritas-ul nost' ți-ai găsit să te iei, boule?! Află că dacă te-om prinde pe aici, să vezi ce-ți rupem noi picioarele...". Am mai apucat să-i urez succes, când și dacă mă vor prinde pe acolo, după care mi-a trântit, furioasă, telefonul. Atunci mi-a picat fisa că ascultaseră conferința de presă la radio. Le-am povestit la redacție episodul; un coleg i-a băgat rapid în aia a mă-sii... altul, mai copt și, deci, mai grijuliu, mi-a recomandat să nu mai umblu singur prin Parcul Herăstrău (parcursul meu zilnic, dimineața și seara, de la metrou până la redacție). Am râs. La începutul săptămânii următoare, ce să vezi...? Sunt trimis chiar la Cluj, pentru o zi, printre însoțitorii de presă ai premierului de atunci, Nicolae Văcăroiu - care avea nu știu ce trebușoară guvernamentală acolo (nu, nu depunea banii la escrocheria celebră; cei din gașca politică și guvernamentală dădeau sumele unor parlamentari PUNR care plecau cu avionul acasă, joia la prânz, îi "depuneau" și aduceau luni, la întoarcere sumele înmulțite de 8 ori[i]).
Ajuns, participat - voia și Văcăroiu suită, dacă tot ajunsese prim ministru. Puțin înainte de prânz îmi scrisesem corespondența și căutam un fax de unde să o expediez redacției. Un funcționar al Primăriei mă duce la un astfel de aparat, care tocmai nu avea hârtie în el. Așa că... "Mai e unul la dom' Primar la cabinet. Ne ajută fătuca aia, că-i de treabă". Intrăm - cumsecădenia de secretară vorbea la telefon. Ce să vezi? Și vocea, și accentul... nu încăpea nici o îndoială. Și ea, când a auzit pe cine-i aduce colegul, brusc taie convorbirea în care era angrenată și... și țuști! sub birou, de parcă ar fi luat foc sau ar fi invadat-o ungurii. Prea târziu, mă prinsesem. O scoate ăla de acolo, bag foile în fax, aștept recipisa de trimitere și îi mulțumesc frumos pentru amabilitate. Când să ies pe ușă, mă întorc brusc pe călcâie și o întreb, la fel de amabil cum fusese și ea: "Mi se pare extrem de cunoscută vocea dv". Se înroșește și mai abitir, îngăimând cu ultimele urme de tupeu: "Nnu... nu cred... Nici n-aveți de unde!". Îi scot un zâmbet de Alain Delon și precizez, sigur de mine: "Ba da... și știu și de unde... dar n-are importanță Ziua bună... nu pot spune că vă doresc, doamna secretară".
Colac peste pupăză: a trebuit să mai rămân și pentru ziua următoare, când avea să vină acolo (cum naiba de se potriviseră?!) și Iliescu. Desigur, o coincidență, dar mulți au crezut că, dacă le pică pe cap Primul ministru și, apoi Președintele (la doar câteva zile după atacul mârșav al României Libere la sfântul lor Caritas), îi bai mare: sigur li-l vor interzice. Și, vorba aceea, clujenii de la începutul afacerii chiar se chivernisiseră cumva - mai o renovare a apartamentului, mai un televizor color, frigider nou, cuptor cu microunde...). Am înnoptat la o rudă, care mi-a confirmat că am ajuns inamicul lor public. Tot de la ea am împrumutat bani pentru întoarcerea cu TAROM-ul, de a doua zi, căci știam că Iliescu nu mă va primi în avionul lui, ceea ce s-a și întâmplat. Fapt e că, prezentându-mă la check-in, pe aeroport, dau buletinul și... ce aud de la funcționara de pe aeroport?! "No... ați venit să vă băgați și dv banii la Caritas?", totul însoțit de un zâmbet zeflemitor. Îi răspund calm: "De ce... ați citit ce am scris în ziarul unde lucrez?". Luată prin surprindere de contraîntrebarea mea (nu te pui cu spontaneitatea unui presar) se simțea puțin în încurcătură, dar voia și să iasă basma curată, și să aibă ea ultimul cuvânt: "A, nu... că eu nici nu citesc ziarul ăla al dv". "Serios, doamnă? Și atunci, de unde știți unde și ce-am scris eu în el?!". Era clar, devenisem o detestabilă celebritate pentru ei.
În redacție, m-am lămurit repede cam cum era, în realitate, atmosfera: conducerea (cu Băcanu în frunte) agrea doar oamenii fără personalitate, slugarnici și gata să ia asupra lor orice porcărie pe care îi punea să o scrie. Lefurile uimitor de mici (eram mai prost plătiți decât cei de la câte o fițuică de provincie) făceau și economie la cheltuieli, exprimau și disprețul pentru pălmași. De altfel, într-o criză de autoritate, "Ăla micul cu mustață" chiar se lăudase că el poată să scoată ziarul doar cu șoferii și femeile de serviciu. Cu asemenea personal redacțional s-a ajuns să apară, între destule altele, și un "articol" în care, la nu știu ce concert pop, vedeta "a cântat în limba braziliană" (găselnița aparținea unei Mița-salteluța multilateral dezvoltată... nu chiar bălană, dar - se zicea de către cunoscători - cu niște suspensii grozave); ocupația ei de bază era să numere aparițiile lunare ale fiecărui redactor, pentru acord, și să-și exprime, firește, disprețul pentru un Corneliu Antim, Gilda Lazăr, Tia Șerbănescu sau Bogdan Burileanu. Asta era concepția de bază acolo, în "bastionul presei libere", unde erau încurajate toate tâmpeniile și minciunile gogonate, sub motivația cinică și ineptă "Lasă, că prinde la prostime". M-am revoltat la un asemenea îndemn, spunând că cei care citesc România Liberă nu reprezintă prostimea, alde Nea Ghiță sau Țața Veta citind doar Curierul (sau Jurnalul) Național, proprietatea fraților Păunescu / Dan Voiculescu, Național (și-atât) sau, cel mult, Evenimentul Zilei.
Madam Ilana era directorul economic al șandramalei numită Societatea R; nu știu ce școală avea, dar aflasem cel mai tare punct din pedigre-ul ei, că fusese șefă de alimentara undeva, în cartierul Pajura, de unde le dădea pe sub mână salamul cu soia unor cartieriști mai egali ca alții, precum Băcanu ori Emil Constantinescu. Respectând consemnul, ne privea aproape criminal, mai ales când mergeam ca să dea dumneaei ultima semnătură pe deconturile unor deplasări, din care ne întorceam cu materiale publicistice care asigurau prestigiul și chiar puterea ziarului; bașca difuzarea în teritoriu unde, pe vremea aceea, un articol de ziar putea rezolva multe. Odată, când i s-a părut prea mare cheltuiala cu transportul și cazarea (sau primise prețioasa indicație să mă tamponeze), mi-a spus-o în față: "Voi, cu articolele astea ale voastre, mă faceți să pierd câștigul din Mica Publicitate. Mai scutiți-mă cu astea scumpe... scrieți și voi din București, că e destul de mare". Nu-mi mai amintesc dacă i-am aruncat peste umăr sau doar am gândit că morții ăia de la Mica Publicitate ar fi trebuit, atunci, să fie trecuți, de colaboratori, în caseta tehnică a ziarului. Ăsta era nivelul managementului. Așa că... nu trebuie să se mire nimeni de falimentul jalnic al Băcăniei libere, de pe urma cărora, totuși, unii au câștigat multe sute de mii (actuale) de lei.
Repet, fără ură și fără răzbunare: viața din interiorul redacției era total opusă felului în care și-o imaginau cei din afara ei. Tia Șerbănescu fusese pusă pe făraș, căci scria (o face și acum!) prea bine, era inegalabilă pentru pigmeii care-și ziceau șefi: jurnalist de clasă, demnă și intransigentă sub aspect moral. Notez că "onorabilul" Octavian Paler - directorul onorific - nu a avut nimic de obiectat la această porcărie, și nici la cele ce aveau să urmeze. Știu că era vehement nemulțumit de editorialele care deschideau pagina a treia, de politică internă, cerând suprimarea lor. Al lui, de "a-ntâia" apărea joia și se întâmpla ca anumite subiecte fierbinți să nu-și aștepte rândul atâtea zile. Cel mai adesea, ele erau scrise de Corneliu Antim (vechi și priceput ziarist, dar țepos, principial și, ca atare, antipatizat la greu de "șeful" care se răfuia cu el... spunându-i pe numele din buletin - Țânțu), de Eugen Șerbănescu - până să fie promovat pe prima pagină, când a devenit redactor șef adjunct - sau de mine. Lângă aceste materiale, sus, în deschiderea paginii, apărea zilnic câte o caricatură a minunatului caricaturist și om, Ion Barbu. Au fost câteva situații în care articolele mele erau perfect ilustrate prin grafica lui de mare valoare, impregnate cu mult umor și sarcasm. Îmi amintesc de titlul meu la articolul despre "încoronarea regelui" Cioabă: "Continuă separația puterilor în stat: Iliescu, Cioabă, Iulian" (ultimul din înșiruire, văr primar și cuscru cu cel de-al doilea, se făcuse "împăratul internațional al romilor"). Ce spunea / arăta caricatura care se afla, de câteva zile, în rezerva redacțională? Trei balaoacheși burtoși, dintre care unul îi instruiește pe ceilalți doi: "Cele trei puteri în stat sunt Iliescu, Cioabă, Iulian". Și zău că nu ne vorbiserăm... Ca o coincidență, mama cea bună, aia care-l născuse pe Ion Iliescu se numea, de fată, Maria Cioabă, locuia printr-o mahala a Capitalei, dar orice presar care ar fi căutat-o era gonit de un civil cu aspect de SPP-ist devotat. Prin 1994, un tânăr reporter la Radio Total, Sorin Mândruțescu, se luptase zadarnic cu el, ca să ajungă la ea.
Ca stil de lucru, Băcanu se ferea, îndeobște, să dea ochii cu ziariștii de calitate; prefera să le trimită vorbă. Chiar când se nimereau față-n față cu el, nu îndrăznea să ne privească în ochi. Făcea spume la gură, cu vocea-i de "bariton" și trebuia să tremuri în fața lui, să-ți recunoști vinovății inexistente. Ferească sfântul să ai dreptate! De două ori m-a chemat la ordine, răcnind reproșuri aiuristice. Când i-am demonstrat, cu ziarul de la colecție în față, că nu eram vinovat, ci că el habar n-avea - se muia, laș, bâguind un slinos "Bine-bine... e-n regulă". Disprețul față de profesioniștii adevărați nu era nici măcar ascuns. Lefurile erau ridicol de mici, deliberat spre a-i face pe cei de valoare să resimtă desconsiderarea, să-și ia valea și să-l lase cu șoferii lui și femeile de serviciu. O tânără ziaristă, ducându-se să-și ia un frigider în rate, l-a lăsat perplex pe vânzător când i-a arătat adeverința de salariu; ăla a crezut că dactilografa greșise, căci hârtia avea - după părerea lui - o cifră mai puțin.
Sigur că favoriții (sau complicii la anumite chestii deloc onorabile) primeau prime de răsplătire. Cei mai de încredere fuseseră înzestrați, gratuit, cu acțiuni ale societății R; când a venit noul acționar german, de la Waze, ăia s-au îmbogățit și din hârtiile încă de valoare, pe lângă altele... (contracte de publicitate, mici sau mari înțelegeri cu substrat bănos, comisioane de tot felul, trafic de diverse... opinii). Instinctul l-a făcut să mă citească și să mă ardă și la asta: deși eram (fără modestie) un nume al redacției, nu am primit așa ceva. Chestia cu prestigiul de care mă bucuram nu este un acces de infatuare: odată, când mi-a trimis vorbă să mă duc la CNA, unde Radio Total se lupta pentru licență, N.C. Munteanu și Cornel Nistorescu, reprezentând postul respectiv, au reacționat necontrolat, dar măgulitor pentru mine: "Aaa.... uite că ne-a trimis Petrică chiar artileria grea!".
Cel mai penibil moment l-am petrecut, împins de el, în fața unui adevărat idol al meu: Liviu Ciulei[ii] - un artist colosal, om de o finețe, o eleganță și o moralitate la cel mai înalt nivel. "Șeful" cel mititel și mustăcios mi-a trimis vorbă să mă duc la repetiție, căci "are ăla ceva pentru noi". Ceea ce trebuia să însemne - din punctul meu de vedere - o sărbătoare, s-a transformat într-o rușine groaznică. Ciulei a ieșit (chemat de portar), m-a întrebat, binevoitor, ce mai fac, cum o duc... apoi a trecut la cestiune, cu distincția lui inegalabilă: "Și cu ce vă pot fi de folos, dragă domnule Burileanu?". Eu: "Cu nimic. Mi s-a spus că eu... noi vă putem fi dumneavoastră de folos". Privire realmente mirată, care m-a făcut să aduc precizări: "Mi-a spus domnul Băcanu că aveți ceva pentru noi..". Ciulei, calm și senin: "Nu... nu cunosc...". În acel moment blestemat, l-am (re)văzut pe Agamiță Dandanache, cel jucat de el la premiera din anii '70 a Scrisorii pierdute: "Și domnul?... Soțul doamnei?!" - drept care apăs puțin tonul și rostesc răspicat: "Dl Petre Mihai Băcanu, directorul ziarului România liberă" (pe scenă, Agamiță primea precizări ajutătoare: "Domnul Zaharia Trahanache, președintele Comitetului electoral...". Și atunci, minunatul Liviu Ciulei, sesizând confuzia mea de a-l crede puțin ramolit, îmi replică, pe un ton calm, confesiv: "Știu, am auzit foarte bine ce-ați spus. Dar nu-l cunosc, pentru că nu vreau să cunosc un asemenea personaj. Și, apoi, la mine e vorba despre o problemă patrimonială, strict personală. Or, astea se rezolvă, dacă poți, pe cont propriu, dragă domnule Burileanu, nu la gazetă, în ochii lumii, nu-i așa?". Eram praf; mi-am cerut scuze, n-am mai cerut nici permisiunea să urmăresc repetiția ce urma să înceapă, am pornit, clătinându-mă de rușine și de nervi, spre casă. Știam despre drama familiei lui Liviu Ciulei, în anii '30, când tatăl regizorului fusese acuzat pe nedrept că și-ar fi omorât amanta, pe celebra Tita Cristescu. Și atunci, presa luase foc, îi asediau pe membrii familiei, pe oriunde se duceau, așa că arhitectul a fost nevoit să-și mute în provincie familia greu încercată de rușinea nemeritată. Acum, dăduse peste el Băcănia (cică) liberă...
[i] Ce-i drept, Clujul a avut tot felul de "beneficii" indirecte, de pe urma Caritas-ului: prețurile magazinelor private, al camerelor de hotel și al chiriilor au crescut zdravăn. Nici orașul nu arăta tocmai bine, cu primarul peunerist Ghiță Funar: miile de oameni sosiți din provincie, cu trenurile și autobuzele de noapte, vedeau drapele, dar astea nu țineau loc (slavă Cerului), de WC-uri publice. Așa că ăia, săracii, își făceau nevoile pe unde apucau - de la gară până la Sala Sporturilor, unde se instala coada.