Cum am ajuns să devenim atât de buni prieteni? Au contat, probabil, firile noastre foarte asemănătoare; cum s-ar spune, trebuia să ne întâlnim. Poate că onestitatea și luciditatea - calități de căpătâi - s-au întâlnit la momentul cel mai potrivit, când încă mai puteam să scriem și să spunem ceea ce gândeam, vedeam, documentam. Mai mult ca sigur... așa a fost să fie. Și îi sunt recunoscător lui Dumnezeu și pentru asta. Deci...
Într-o zi, vine fiica mea de la școală (învăța la liceul de arte N. Tonitza) și-mi spune că un reporter de la TV a rugat-o să mă invite la "doamna Jana Gheorghiu". "Ai făcut ceva?...". Tipul documentase o anchetă pentru emisiunea ei, Raluca răspunsese (chiar că fără rețineri sau inhibiții) iar ei, văzând materialul înregistrat, îi venise ideea să cunoască părinții celor două adolescente care o "trăseseră de atenție" prin răspunsurile lor.
Când am pătruns în biroul redacției Tineret, și-a ridicat capul, mi-a răspuns mirată la salut (ne știam din zona publicisticii, dar încă nu dădusem niciodată mâna unul cu altul), și m-a întrebat ce vânt mă aduce acolo? Căci tocmai tânăr nu prea mai eram... I-am dat reperul. A zâmbit și m-a întrebat scurt: "Care-i a ta: blonda sau bruneta?". Și, de-aici, am pornit o mică tacla aplicată. Fiică-mea a debutat pe micul ecran, iar noi... a rămas că ne citim / urmărim reciproc, "până la noi ordine". Căci eram, fără nici un dubiu, de aceeași parte a baricadei (subliniez) morale, nu doar profesionale.
Îmi vedeam de publicistica mea politică; nefiind deloc narcisist (chiar dimpotrivă!), nu credeam și nici nu mă trăgea ața să părăsesc presa scrisă. După câteva luni, alt telefon de la ea: mă invita să particip, din studio, la primul episod al emisiunii ei, Ora 25 - un magazin de duminică după amiază. Nu mai fusesem la televizor, darămite în direct... prea băgăcios nu eram... deci cam ezitam. Nu mai știu ce încurajare scurtă, dar de efect, mi-a adresat. Așa că - cu toate riscurile - m-am dus. Un amic, operator care lucra acolo cu ea, Ștefan Gladin, mi-a dat un set de sfaturi înțelepte și necesare, din care nu cred că am respectat vreunul. Dar, poate din cauza asta, totul a ieșit peste așteptările mele (dacă nu mă întrebați cam pe unde erau așteptările alea...); și ale ei. Și, din nou, a rămas că ne mai vedem.
Pe 6 noiembrie 1993, mă cheamă să construim un post de radio fm - se numea Total și era finanțat (cel puțin la vedere) de un alt excelent jurnalist, Cornel Nistorescu. Lansarea era prevăzută pe 21 decembrie, ziua ultimului miting ceaușist. Mi s-a părut curată nebunie. Dar, pur și simplu, nu am putut-o refuza: când să faci echipă, să o antrenezi, să pui în funcțiune mecanismele redacționale? Căci o emisiune se face de vreo mie de ori mai greu decât se ascultă...
Până la urmă, m-a atras provocarea, mai ales că mă lăsa să lucrez, în continuare, și la România Liberă. Cu puțin timp înainte, se încercase racolarea mea: un coleg mai de ținută, Mircea Florin Șandru, fusese trimis "în pețit" de patronul Tineretului Liber, George Pădure, care activa la liberali (ulterior, aveam să aflu că nici Șandru nu era chiar porumbelul păcii: ginerele unui "externist" greu, Vasile Ileasă și ajuns, după ce s-a scufundat "tânăra pădure", la Casa de cultură a MI). Deci, prăvăliașul cu tupeu, ceva parale și altele, mă voia în barca lui de presă, la început - suna oferta de sirenă - ca șef de secție. L-am refuzat; m-a întrebat de ce (căci salariul era mai mult decât dublu) și i-am răspuns, franc, că Băcanu nu-mi făcuse nimic care să mă determine să-l părăsesc. "O să-ți facă, fii pe pace", mi-a spus (bine informat) "nenea GEPA - un pic mai bine pentru dumneavoastră". Sigur, trecuseră doar câteva luni de când intrasem în redacția R.L. - căci echipă n-a fost niciodată.
Deci, iată-mă și director de programe la Radio Total. Nistorescu, căruia îi admiram fibra de jurnalist și curajul de a se bate cu dinozaurii comuniști, era foarte încântat de colaborare, a lărgit nesperat și baierele pungii, fără să trecem prin obișnuita tocmeală... așa a început aventura.
Veneam la radio, situat în două apartamente de la et. XVI al unui bloc turn din zona Lujerului, pe la 16,30 - 17, când terminam slujba la băcănie. (Mă rog, slujba asta era 24 / 24; nu aveai voie să scapi nimic din ce se petrecea pe sectorul tău. Dar aici mă țineau la curent reporterii ăia buni, drăguți și talentați din radio). Cu Jana se lucra nu frumos, ci extraordinar: știa ce vrea, era foarte ordonată, chiar meticuloasă în acțiunile pe care și le pregătea cu grijă. Însă niciodată nu s-a simțit vexată atunci când îi corectai ceva din cele gândite de ea; ca și pentru mine, adevărul și respectul față de realitatea obiectivă erau mult mai importante decât propriile păreri sau porniri. Da, o mai lua și pe ea valul... munca redacțională este stresantă, dar când se întâmpla să sară peste cal, își cerea scuze; curat zisa lui Daniel Iancu, "vine valul, îmi ia calul". Odată, nu am dat două zile pe la radio, eram pur și simplu praf (atunci m-am procopsit și cu mândrețea mea de hipertensiune arterială). M-a sunat, cu vocea ei deloc feminină, dar teribil de caldă: "Mă, ce-i cu tine? Te-am supărat eu cu ceva? Că așa-s eu, când mă reped, mai scap și nărozii. Dacă am comis-o, fără să-mi dau seama, te rog mult să mă ierți! Hai-napoi, la treabă!...".
Într-un ritm infernal, am construit, în mai puțin de o lună și jumătate, un post serios, interesant, provocator, care și-a făcut rapid loc în zona de interes cultural și politic a oamenilor evoluați. Când ne aminteam, după câțiva ani, de acea frumoasă nebunie, întrebându-mă cum a fost posibilă, tot ea mi-a servit explicația cea mai plauzibilă: "A fost miracolul întâlnirii cu niște tineri excepționali, cărora le-a plăcut și s-au și priceput". Nu-i pot uita, dintre ei, pe Sorin Mândruțescu[i] (da, viitorul CEO de la Oracle și... așa mai departe) - un tip puternic, binevoitor, limpede, harnic, riguros și cu mult umor, peste toate. Sau pe Tudor Mușat (azi la B1TV), Adriana Sârbu și Iulia Verbancu (Europa FM), Mihaela Dedeoglu (RFI), Dan Cojocaru sau simpaticul moderator Șarpe (Bogdan Popescu, parcă). Mircea Badea avea 19 sau 20 de ani când a apărut, adus de Jana, care - fiind prietenă cu maică-sa, îl știa, cum ar veni, încă înainte de a se naște. Era șmecherel, râdea frumos... te aburea. Profesional, cam dădea prin gropi; o dată, de două ori... La a treia figură urâtă (penibil în direct, de abia l-a scos din rahat moderatorul din studio), Jana - lămurită - mi-a spus că... gata, îi facem vânt: "E în primul rând spre binele lui. Ascultă-mă pe mine, că n-am îmbătrânit chiar degeaba; ăsta n-o să fie niciodată ziarist". Ce mi-o fi venit (probabil mila), că am insistat să-l mai ținem: "Da, tu ai dreptate. De ziarist nu e... dar hai să-l păstrăm așa... ca miștocar". Voi regreta toată viața eroarea de a fi deschis calea, astfel, unui presar fără măsură, plin de sine, obraznic, prea adesea vulgar... pentru mine, de-a dreptul toxic. Kanalul turcesc sau Antenele - redacții prin care s-a scurs, mai apoi - ar trebui să-mi mulțumească. Mie mi-e doar rușine de eroarea comisă.
Lansarea Radio Total a fost formidabilă. Eu am rămas la butoane, în studioul insonorizat cu cofraje de păstrat ouă. Jana era acolo, în Piața Universității. Unul dintre reporteri fusese trimis la Jilava (cu acordul împricinatului și cu aprobare de la direcția penitenciarelor) să facă un interviu în direct cu Iulian Vlad, fostul șef al Securității. Când colo.... băiatul ne sună prin radio-telefonul cu care fusese înzestrat ocazional, să ne spună că... ce să facă? Ăla tocmai se răzgândise și, pesemne, nu mai voia să-și aducă aminte de blestemățiile din 21 decembrie 1989. În vacarmul Pieței, Jana nu auzea nimic; mai erau 5 minute până la intrarea în direct. I-am cerut reporterului să improvizeze o relatare despre cum n-a vrut ăla să-l mai primească în dialog. Iar băiatul ăla de nici 25 de ani, Radu Dorian (a ieșit din presă, acum vinde mirodenii grecești) a izbutit o performanță publicistică realmente colosală. Erau atâta furie, sarcasm, patetism și chiar o dimensiune evocator-sentimentală în relatarea lui de acolo, din fața închisorii Jilava, că ne-a făcut praf pe toți. L-am felicitat și, seara, am semnat un referat ca să fie premiat pentru felul magistral în care salvase situația. Ți-ai găsit: după Crăciun, mă ia nenea patronul (?) Nistorescu la rost, furios de chestia asta: "Ai înnebunit? Cum o să-i dau primă?! Ce, vrei să vină toți cu pretenții? Ce plm a făcut... a intrat peste el în celulă?! Doar s-a căcat pe el în fața pușcăriei, ce mare brânză? Uite ce te rog: să nu-mi mai veniți cu tâmpenii. Tot timpul, ăstora trebuie să le spui că-s proști... amendează-i, că oricând le găsești ceva, nu prime și măriri de leafă". Trosc! Nu-mi făcusem eu prea mult iluzii despre caracterul lui Cornel (știam ce făcea, ca trimis personal al lui Nicu Ceaușescu - cel puțin așa se lăuda - pe unde năvălea cu anchetele lor comuniste). După nici o lună de la lansarea postului - care mergea strună, făcuse senzație în București - ne trezim că Vel Patronul a trimis doar o parte din banii de salarii: vreo 10-15 dintre acei copii excepționali, cărora Jana le dădea deșteptarea, prin stație, la 6 dimineața (majoritatea studenți, sau pe part-time), nu aveau de unde să-și primească drepturile. "S-aștepte. N-am" s-a rățoit jupânul cel zgârcit. Neagră de supărare, Jana nu și-a ridicat salariul ei, nici eu pe al meu (m-a întrebat în prealabil dacă sunt presat; nu eram). S-a urcat în mașina ei - nu într-una din cele 3 ale redacției - s-a dus și a împrumutat, de la cunoștințele ei, suma ce trebuia completată. Așa că dragii noștri de copii și-au primit banii cuveniți - oricum, sume ridicol de mici.
Tot din lipsa banilor, găseam greu invitați pentru talk show-ul de la 10 seara, care reprezenta, ca să zic așa, desertul zilei. Nistorescu venea o dată pe săptămână, Jana și cu mine (prima oară, tot așa, pe nepusă masă, împins de ea) împărțeam restul serilor de luni - vineri. Reușeam, totuși, să aducem personalități interesante, care aveau ceva de spus. Iar atitudinea răspicată contra bulibășelii politice care acapara toată România creștea audiența. Ajunsese un obicei al "lumii bune": ia să ascultăm cine mai vine la Total. Desigur, erau și reacții ostile, unele violente, din partea celor ce intrau în direct. A trebuit să fac față unui asemenea val de indignare morală, atunci când l-am invitat în studio pe renumitul gastroenterolog profesorul Alexandru Oproiu. Nu că-l cunoșteam bine (fusese prieten cu părinții mei) dar omul nu făcuse nimănui rău, din funcțiile de partid prin care trecuse din oportunism. Ce (m)¥i-au auzit urechile, în direct, la adresa lui... Dar am reușit să rezist(ăm), dregând busuiocul până la final.
Ca să-i plătească inteligent niște polițe (din cele neonorate de el), Jana i-a făcut o farsă teribilă lui Nistorescu - care, pe atunci, era turbat contra premierului Adrian Năstase. O, tempora! Dintr-un birou alăturat, a intrat în direct cu patronul moderator, mascându-și vocea (vocea ei, aia inconfundabilă!). Și-a luat un accent basarabenesc și a început să-i ardă un purcoi de osanale lui "Bombonel, dragul de el!", tăindu-i macaroana colegului ei; și o făcea atât de abil, încât ăla - deși caiafă bătrână și fără să fie bântuit de prea multă delicatețe - și-a ieșit din pepeni, a dat în bâlbâială și nu a rezolvat-o decât ordonându-i celui de la pupitrul de emisie să taie brusc, mitocănește legătura cu "idioata asta. Să nu vă mai prind că-mi dați toate nebunele!" urla el, amenințător, la sfârșit, când a părăsit studioul. Chiar ei i s-a plâns: "Uite mă, tâmpiții dracului. Ce-mi fac... nu-s în stare să se lămurească cu cine au de-a face?!". La care ea, zâmbind parșiv, îi răspunde cu aceeași voce pe care o utilizase atunci, în direct: "Adică, di și ti superi și matali, așa...? Suntem un post democratic, nu?". Încremenit pentru câteva momente, ăla a izbucnit și el în râs, recunoscându-se învins. Farsa fusese perfectă.
Un alt moment amuzant l-am trăit eu, într-o altă emisiune nocturnă, când l-am avut invitat prin telefon pe un demnitar al vremii, Ion Mânzatu. Tipul era turbat că fusese tras pe sfoară de FDSN-iștii lui Iliescu, cu care mersese cot la cot; apoi, ca orice tovarăș de drum, la primul colț... pa! Acum am avut norocul să-l prind și puțin abțiguit... Mamăăă... ce era la gura lui, în direct: "... o gașcă ne nemernici... infractori... Iliescu e o canalie... Văcăroiu e un bou... o să vă zic eu toate manevrele acestor gangsteri de ultimă speță... etc". M-am tras după libertatea constituțională de exprimare și nu i-am întrerupt macaroana. Și l-am apreciat pe tânărul știrist Bogdan Badea (adus de mine de la România Liberă), care a segmentat și introdus, în buletinele de știri din următoarele 24 de ore, toate aceste afirmații. O făcuse la modul abil și eficient, ca să nu mai vorbim de dimensiunea amuzantă. "Ion Iliescu e o canalie... a declarat prof. Ion Mânzatu". Așa se deschideau știrile de la 12 noaptea. Apoi, din toate celelalte diatribe mânzești, a făcut o colecție de (s-ar zice acum) breaking news pentru toată ziua următoare.
Dar, gata... ajunsesem la capătul răbdării, al rezistenței fizice. De pe la 11 dimineața - de când mă duceam, umblam și scriam pentru cele două pagini de politică din România Liberă - și până spre 1 noaptea - când ieșeam din radio - eram încordat ca un arc. Chiar ajuns acasă, îmi mai trebuiau 2-3 ore spre a mă relaxa și a putea adormi. Arătam ca un cadavru în devenire, cum a avertizat-o o prietenă pe soția mea, sugerându-i s-o las mai moale, dacă nu vreau să am parte de o colivă, ceva lumânări și vreo câteva discursuri mincinos-funebre. Exact de groaza unor asemenea ipocrizii publice nu aveam să mă duc, câțiva ani mai târziu, la înmormântarea dragei mele Jana - răpusă de un cancer esofagian (of, tutunul!...) cu metastaze hepatice. Înainte de asta, însă, o scoseseră la pensie cu brânciul și îi închiseseră toate ușile de presă, în privat. Era prea bună, prea cinstită, luciditatea și intransigența ei, peste profesionalismul și popularitatea sa, creaseră o generație de tineri jurnaliști care, crezând în ea, își asumau valorile morale și profesionale. Devenise periculoasă. Adică nedorită. Au îngropat-o cu ură, cu frică... mizerii îmbrăcate elegant, în discursuri scârbos-mincinoase. Și au răsuflat ușurați că au scăpat de ea.
(Va urma)
[i] La vreun an după plecarea Janei și a mea de la Total, Sorin mi-a cerut o întrevedere între patru ochi. Mi-a povestit despre o ofertă tentantă de carieră și m-a întrebat dacă să o accepte sau nu. L-am întrebat dacă, între timp, a învățat chestia aia cu "să trăiți, am înțeles". A negat categoric, așa că i-am recomandat să nu se bage. În paralel, o consultase și pe Jana, primind același sfat, așa cum am aflat de la ea.