Ziua - ziarul lui Dinu Patriciu, susținut strategic și financiar de compania rusească LukOil - făcea și ea pe opozanta anti-iliesciană. Patr(on)iciu(l din umbră) și-a comandat și un film personal, Omul zilei, pe un scenariu plătit lui Radu F(eldman) Alexandru și scos la vopsea regizorală de către Dan Pița. Avea Păturiciu un exhibiționism!... Ceva mai târziu, a fost chiar și actor, în farsa cinematografică formidabilă pe care le-a făcut-o, lui și altor câțiva miliardari cu spume, regizorul Alexandru Solomon, într-un documentar excepțional: Kapitalism, rețeta noastră secretă, - despre cum și-au făcut averile el, Copos, Ioan Niculae, Dan Diaconescu.
Fiica mea era colegă și prietenă cu Vadim, nepotul lui Patriciu, și aflam de la băiat o serie de chestii care sporeau neîncrederea în personaj: cum l-a prins Revoluția în Dubai (trăiască pașaportul!) de unde venise în graba mare, chestia cu ziarul și cu LukOil-ul, ca și despre trenul fraților Dinu și Șerban Patriciu care... dispăruse, pe undeva, prin Rusia, unde naviga cu tot soiul de afaceri discrete. Ca jurnalist, am avut un conflict cu el, în momentul când își lansase o carte despre liberalism, plagiată după un autor american de care încă nu se auzise pe aici. Am dat în vileag afacerea urât mirositoare... a făcut spume... și a trimis un drept la replică incendiar care, publicându-l, mi-a oferit ocazia să mai scot la iveală încă una dintre componentele porcăriei. Ca atare, mă iubea tare... Spre cinstea ei, colega mea Dorina Băeșu (ulterior, măritată Rusu), nu a încercat să măsluiască lucrurile sau să mă îmbrobodească pe mine, deși fusese împinsă la înaintare de împricinat, împreună cu prietenul lui Horia Rusu. Așa că, acum, când aud că Ciucă - alt copiator, doar că cu epoleții la vedere - este președintele PNL și prim-ministru...
O altă grupare de ziariști era considerată "de elită" (cred că propagandistică și ideologică), scriind doar despre Majestatea Sa, Regele Mihai și Seniorul Coposu. Ce era pe ei... călătorii în străinătate, prime, acțiuni la Societatea R, burse. Că scriau prost - ar mai fi cum ar mai fi. Lui Băcanu nici nu-i trecea prin cap ce deservicii publice le aduceau celor doi. Un singur exemplu: "preoteasa" Roxana Iordache (un amestec de curaj a la Ana Ipătescu & Ana Pauker, plus apilpiseală gen Mița Baston), a avut ideea să scrie, după meciurile echipei naționale de la Campionatul Mondial din SUA, 1994, că antrenorul Iordănescu ar fi fost cel mai potrivit spre a conduce, prezidențial, România! Își introducea ideea, astfel: "poate că o să surâdeți; ba chiar o să râdeți..., dar eu consider că..." și trage-o, țațo, nu în bară ci chiar la păianjen! La așa o perlă de ridicol monumental, Radu Cosașu i-a dat o replică adorabil de corozivă, în Dilema: "N-am râs, n-am surâs. Nu e de râs... nu e de surâs". Eeeiii... că, pe urmă, generalul antrenor a ajuns chiar în brațele PSD-ului, nu mai conta. Și madam Iordache (sper că n-o fi vreo rudă a celebrului Ciordache de Olt) s-a oploșit tot la biroul de propagandă al PSD, făcându-i reclamă electorală lui Geoană. Iar secondanții ei în cele regal-senioriale, Andrei Bădin și Marius Ghilezan, se perindă, "dizgrețios" care pe la Antene sau Romania TV, care pe la "noua" Românie liberă, pro-rusească, anti-occidentală și anti-vaccinistă.
O liniște mormântală s-a lăsat, în redacție, și asupra stenogramei (publicată de istoricul Ioan Scurtu) privind discuția secretă dintre Regele Mihai și Petru Groza, din 22 decembrie 1947, unde cel dintâi - lămurit cum căzuseră lucrurile în Europa de Est - se predase, practic, în brațele premierului comunist, cerându-i doar ca Guvernul să-i aprobe căsătoria și promițând că, după aceea, vor părăsi definitiv țara. Mulți am crezut că e o mistificare, dar reacția de "dă-i în pizda mă-sii, nu ne băgăm" m-a lămurit că, "la noi", se dorea neglijarea afacerii, ca să fie cât mai repede îngropată și să nu scadă moralul electoratului încă monarhist.
Abia trecusem prin niște reproșuri aiurea, din partea lui Băcanu: Iliescu se operase, într-o noapte, la Spitalul Elias, de pietre la vezica biliară. Cum spuneam că se proceda de obicei, noutatea a servit-o același sulfuros Petru Ignat, la ședința de sumar; o aflase, cred, din paginile Adevărul-ui. Firește, urletele obișnuite că "noi de ce n-o avem? Ce păzește ăla la Cotroceni?" Ăla eram eu. Sunt chemat și luat la beșteleală. M-am enervat, absurditatea era deplină, așa că i-am întors-o scurt: "Dacă-l opera în Palatul Cotroceni, era treaba mea... eu acolo funcționez și am sursele. Dar, de spital răspunde altcineva - dați-i în cap lui Dobre (șeful de la Social), că acolo sunt oamenii lui". Cum necum, i-am închis gura, dar tot asasin mă privea. (De fapt, puteai să faci orice tâmpenie, cât de gravă ar fi fost și oricâte prejudicii ar fi adus ziarului - numai să-ți pui cenușă-n cap și să-i dai lui dreptate; altceva nu conta. Odată chiar făcusem o greșeală, m-a căutat cu telefonul și a început. Avea dreptate. Am recunoscut și i-am spus că merit sancțiunea și că e normal să nu publice materialul respectiv. S-a muiat imediat... iar articolul a fost lăsat în pagină, cu eroarea mea cu tot).
Eugen Șerbănescu era, încă, șef de secție, nu-i sunase goarna promovării. El m-a trimis, pe o invitație venită de la Consiliul Europei, la Praga. Condiții de lux: business class la avion, hotel de 4 stele, diurnă generoasă (parcă vreo 50 dolari / zi; și erau 5 zile, câștigam aproape leafa mea pe o lună întreagă). Fiindcă nu era cursă directă în ziua respectivă, cei de la Bruxelles ne-au ales și plătit avionul, mie și lui Cristian Tudor Popescu, invitații lor, mdeh. Ne-am îmbarcat într-o cursă Delta Airlines de New York, cu plecare la 6 dimineața; trebuia să schimbăm avionul la Viena, pentru a ajunge la Praga pe la 9,30, ora lor. Perfect! Avion luxos, doar 2 fotolii pe rând, și acelea largi... mă așez pe locul de la fereastră. Pornește. Ambalează motoarele, de ziceai că se desface în bucăți... începe rulajul... ridică jamba din față de pe pistă... La un moment dat, un "poc" sec, nici măcar foarte puternic sonor. Și o frână... de am simțit cum mă rupe-n două centura. Atotștiutor și calm, constat: "Pneu". Dar urletul și fața schimonosită a CTP-ului îmi dau peste cap supoziția: avea dreptate, aparatul luase o cioară în motor! Ne dau jos și așteptăm, aproape 3 ore, în salonul de protocol, să curețe motorul de fulgi. Deși venea de la economic class, ni se alătură și Sergiu Nicolaescu - alt inginer știutor în treburi din astea (la întoarcere, Lelia Munteanu de la Adevărul mi-a spus, după ce-mi citise reportajul de la bordul avionului gata de prăbușire: "V-a murit moartea, bă!"). Confirmarea gravității incidentului am avut-o la nici 2 luni distanță, când un trimotor plin cu oameni de afaceri, care decola de la Paris către București, se pricopsise și el cu o pasăre, numai ce se desprinsese de pe pistă; în prăbușire, au murit toți. Despre soartă avea să filosofeze, galeș, și inginerul-regizor-revoluționar & senator. Grăit-a el, adânc: "Uite, domn'e... cum poți să dispari într-o secundă și să iei cu tine, în mormânt, niște secrete care, poate, n-ar trebui îngropate". Ne făcea cu ochiul, Adevărului și României Libere, cum că, poate, dacă suntem băieți buni, ne mai scapă câte ceva din aburelile revoluționare...
Delta Airlines nu ne-a mai luat, căci sărea peste escala de la Viena; pierdeau culoarul de zbor peste Atlantic și i-ar fi costat mai mult decât dacă îi dădeau cei câțiva pasageri în judecată. Cele două ziare, ori că nu s-au ostenit, ori că au căzut la pace, contra câtorva bilete gratuite. Noi, prin redirecționare via Roma, am ajuns la Praga la 9 seara. Doar 12 ore întârziere, dar... și o veste bună: europenii se răzgândiseră brusc și nu mai vroiau nici un fel de presă la lucrările la care apucaseră să ne invite. Așa că am avut parte de o agreabilă vacanță. În care am putut să cunosc mai bine "lighioana" CTP-istă. Ne-am împrietenit, eu apreciindu-i cultura și chiar - în particular - echilibrul, atunci când apela la logica nuanțată; dacă nu era băgat în priză, se dovedea un intelectual autentic, de bună calitate. Momentul comic al sejurului praghez l-a constituit una dintre recepțiile oficiale, găzduită de un castel baroc, situat în orașul medieval. A trebuit să mergem pe jos, minute bune, până la el, căci autocarele cu oaspeți nu încăpeau pe străduțele înguste. De cum s-au deschis ușile dining room-ului (ceva cam cât un teren de handbal), am văzut diplomații și restul musafirilor cum se bulucesc spre mesele încărcate. Noi, cu complexele noastre de "neamul lui Mafoame", am stat discreți, ferindu-ne să dăm buzna. Ne însoțea (ziarele noastre, nu pe noi personal) excelența sa, domnul ambasador al României la Praga. Când se epuizează puhoiul de euro-flămânzi cu ștaif... ce să vezi? Parcă trecuseră lăcustele. Am afișat, amândoi ziariștii, o dezamăgire demnă, curat europeană. Urma să umblăm la banii de diurnă și să cinăm, undeva, pe (de)cont propriu. Dar ambasadorul nostru cel îndatoritor (care semăna foarte bine cu dl Păcălici, din cărțile de joc ale copilăriei) dispare, apoi reapare și ne spune pe un ton discret-confidențial: "Dețin informații că mai bagă ăștia ceva de mâncare".
La serviciul de presă de la Cotroceni, făcea furori o fătucă nurlie rău, altfel înfiptă (și mai rău), despre care știam că slujește pe la Curierul Național al fraților Păunescu și pe la vadimista România Mare. Era și poetă, cică... Purta la gât o bijuterie mică, cu Steaua lui David și se lăuda, în gura mare, că ea e gerontofilă. Mă rog... mare-i grădina lui Dumnezeu și s-a mai rupt și gardul. Tipa devine, brusc, star național, atunci când amicii de la Cațavencu publică o anchetă bine documentată despre amantlâcul ei incandescent cu ambasadorul Elveției la București, un aproape andropauzat signor Vetovaglia. Cum ordinul era să speculăm cazul (se numea "să lărgim gaura", ceea ce, în cazul preopinentei...) m-am dus la redacția prietenilor mei cațavenci, care mi-au mai furnizat niscai informații - între care o poză a fătucii, pe scările Parlamentului, singură cu premierul Adrian Năstase și prim ministrul israelian Shimon Peres. Aha... era de-a nostră, din popor, pornită dintr-o comună suburbană a Capitalei și ajunsă în față. Adică de-a "lor". Mai scriau colegii că îl jumulise pe diplomat (care a fost apoi anchetat de serviciile secrete elvețiene) de numai vreo 25 de mii de dolari. Dacă nu v-ați prins până acum, era vorba despre (pe atunci) juna Floriana Jucan. Titlul materialului meu "de-a-ntâia" era hâtru-coroziv: "De la Popești Leordeni, la Păunești și elvețieni". Îmi asumam riscul ca, dând ochii cu ea, să-mi iau câteva poșetuțe în cap. Când colo... la proxima conferință de presă a purtătorului de cuvânt iliescian, toți ceilalți ziariști o ocoleau de la distanță. Bucuria ei, căci era călare pe singura mașină de scris de acolo, unde se forma întotdeauna coadă. Nu m-am formalizat și m-am dus (nu chiar) peste ea, căci aveam și eu de scris și de transmis. Deloc ranchiunoasă - ba chiar din contra - mă întreabă serafic: "Tu ce zici de toată chestia mea?". Trec peste ambiguitatea formulării, fără să cer precizări la care chestie se referea și îi răspuns franc: "Numai 25 de mii, Floricico? Păi, la valoarea ta ta puteai să ceri dublu!", compliment care i-a plăcut așa de mult, că am rămas amici.
Că era băgată prin subteranele rufoase ale Puterii, nu aveam nici un dubiu. Acolo, cu premierul israelian plus Bombonel al "nostru", nu pătrundea nici musca, chiar deghizată în civil. Emanuel Valeriu îmi povestise că, la mineriada din 1991, îi chemase la TVR pe miniștrii apărării (Nicolae Spiroiu) și de interne (Dorul Viorel Ursu). Așteptându-și rândul să intre în emisie, ăia se treziseră - naiba știe cum - cu juna Floriana Jucan peste ei, în salonul ultra-securizat. Când s-a dus Valeriu să-i cheme pe platou, ce i-au văzut ochii? Floriana le dansa pe masă iar ăia, transpirați și transportați din misia oficială, erau făcuți praf - Armata își scosese de pe cap cascheta cea reglementară, iar Internele își lărgiseră cravata, sorbind-o din ochi pe muza infiltrată și exhibată. Ulterior, aveam să aflu tot șpilul afacerii cu tăvălirea elvețianului în zoaiele balcanice, căci ăla, săracul, a fost terminat: zburat din orice funcție de stat, părăsit de nevastă, făcut de râs în sobra lui patrie... Ai "noștri" voiseră să pună de-o mega afacere dubioasă, ceva cu o companie de asigurări care ar fi trebuit, vezi Doamne, să fie (deși nu era) elvețiană; de aceea îl invitaseră la lansarea panamalei. În ultimul moment, ambasadorul se retrăsese - o fi simțit ceva necurat? Căci Bambolina mia, cum l-a turnat ea mai apoi că-i spunea, firește că-l împingea de la spate. Băieților buni și ranchiunoși, ratând credibilitatea țepei, nu le mai rămăsese decât răzbunarea neaoșă, mitocănească, așa cum Didina Mazu l-ar fi dat în gât pe Bibicul cel măgurean.
Pe lângă Bârca păunesciană, și din afacerea companiei helvete de asigurări m-am inspirat parțial, câțiva ani mai încolo, când am scris romanul A treia dimensiune (de descărcat gratuit aici)
(va urma)