Memorabilele mărturii ale unui trecător lucid (o cronică)

Romanul în devenire Trecător prin timpuri bezmetice (ce se desfășoară săptămânal în această rubrică de pe LiterNet) nu are anvergura unui document istoric, dar nici consistența unui text autobiografic. O scriitură cu tentă cinematografică însăilează o suită de cadre tăiate abrupt, uneori chiar în punctul lor culminant, lăsând cititorul să construiască mai departe în complexul presupunerilor. În același timp, textul înscrie o notă livresc-moralizatoare prin stilistica și fervoarea ironic-devastatoare a limbajului, deopotrivă tonic și amar. Prin urmare, autorul - Bogdan Burileanu - propune un gen literar inedit căruia îi venim în întâmpinare cu o sintagmă aproximativă, aceea de biografie caricată. Materialul prezentat este de esență autobiografică, pornind cu copilăria și formarea autorului din primele capitole, în stil de bildungsroman concentrat pe idei și momente semnificative. Lectura trădează o biografie a vremurilor în reperele lor esențiale, mai mult decât una personală, timpul istoric fiind reprezentat ca un alter-ego al eroului - ce stă la pândă și narează, se auto-persiflează pe parcursul unei jumătăți de secol, la intersecția dintre milenii. Relatarea se desfășoară cartezian pe două coordonate: cultura și politicul, prezentate în complexa și controversata lor interacțiune. Demersul autobiografic - chiar dacă, în principiu, aliniat cronologic - se plasează într-un timp cuantic în care prevalează momentul sau evenimentul istoric surprins cu rezerva și detașarea rezonerului, și arareori cu aprehensiunea trăitorului. Textul urmărește bezmeticeala politică ce străbate timpurile aduse în discuție și deopotrivă evocă personalitățile acelor vremuri cu care autorul a interacționat sau creațiile lor aduse critic în discuție. Există o detașare în raport cu evenimentul trăit sau abominabilul istoric prin nota subtilă de ironie și reflecție, dar în același timp limbajul virulent, incisiv, cu construcțiile sale elaborate conferă confesiunii o notă năprasnică. Pe lângă ironia furibundă, există în ton o anume amărăciune revoltată, manifestă, ce se vrea declamată, dând pe alocuri scriiturii un spirit oral, gazetăresc (în fapt, explicabil prin susținuta activitate jurnalistică și publicistică a autorului).

Fără pretenția unui document istoric, "biografia caricată" a timpurilor bezmetice revelă informații inedite și surprinzătoare, mai cu seamă pentru trăitorul acelor vremuri. Se aduc în imagine personalități artistice și politice, unele remarcabile, altele de tristă amintire. Portretele sunt șarjate, succinte, aduse din câteva linii de condei - ca paranteze deschise de firul narativ. Pentru cititorul tânăr sau cel desprins de realitățile românești, textul rămâne deopotrivă interesant prin formidabila lui conciziune, concentrare de informație, caracterul său anecdotic, ritmul relatării sau arta portretului la minut. Livrescul e prezent mai ales prin abundența referințelor literare la scriitori clasici sau ce țin de modernitate (I.L. Caragiale, Marin Preda, Eugen Ionescu, Radu Cosașu,...). Un mecanism elaborat al întrețeserii firelor narative (proprii tehnicii cinematografice) deschide paranteze după paranteze, nu întotdeauna închise (fără a fi vorba de o incoerență narativă), printr-o conciziune și economie de mijloace, dar mai ales prin intenția de a reproduce fluxul dinamic și asociativ al memoriei. Esențială rămâne logistica faptelor prezentate și nu elucidarea momentelor aduse în pagină.

Un alt aspect al demersului asupra căruia autorul insistă din primele rânduri este acuratețea informaților prezentate, atenția de a nu aluneca în subiectiv sau fabulație. De-aici și detașarea eului narator de cel narat. Trecătorul printre vremuri este în fapt un călător care privește de la fereastra trenului vieții la câmpul ei existențial. Călătorul e mereu grăbit, memoria survine din goana trenului, iar reprezentarea "în fărâme" a timpului dă cont de crâmpeiele vizuale survenite între două clipiri de amintire. Autorul narează cu sinceritate, manifestul său permanent este să evite "falsificarea trecutului". În ciuda grotescului sau a abominabilului momentelor prezentate, autorul declară că ne vorbește despre o lume interesantă, atrăgătoare în diversitatea ei.

Acest gen de scriitură corespunde cititorului mereu grăbit și fără timp al vremurilor noastre, hulpav să devoreze cât mai multă informație într-un timp minimal. Un text foarte dens e scris într-un limbaj autentic în care licența poetică a cuvintelor inventate sau răstălmăcite prevalează. Estetica limbajului e realizată prin jocuri sugestive de cuvinte, construcții lexicale compozite, adjective substantivizate sau adăugarea unor particule ce le modifică rolul sintactic în frază, pentru accentuare sau calificare.

Autorul inițiază povestirea, dar părăsește imediat centrul imaginii, coboară în subsidiar, făcând loc altor personaje. Elementul autobiografic este vag axat pe dramele și psihologia autorului, este prezent doar pentru a comunica o idee sau a aduce în lumină un personaj marcant, într-un fel sau altul, pe scena politică sau artistică a acelui timp "bezmetic". Rolul auctorial rămâne discret, modest și catalizator.

Perioada ceaușistă e înfățișată din perspectiva celui angajat în slujba artelor aflate sub cenzura partinică. Drama irevocabilă a micului compromis necesar și asumat însoțește promovarea valorii din cloaca culturală aliniată și slugarnică a intrușilor, dar și a celor talentați rătăciți prin labirintul oneros al oportunismului și al parvenitismului. La limita subzistenței și a exercitării în liniile posibile a profesiunii de credință - "M-am adaptat, până la limita dezonoarei" - într-un exces de sinceritate, autorul se pune adesea într-o perspectivă nu întotdeauna fericită, într-o atitudine de cvasi resemnare și amărăciune, dar mereu sub semnul unei profunde lucidități, prin urmare, într-o dimensiune cu atât mai tragică. Verdictele aplicate scenariilor construite cu fervoare nu sunt pronunțate, relatarea rămâne cristalizată în cadre impresioniste, tulburi, în paste fauve de culoare, după cum, impresionistă rămâne, în general, și diatriba domnului Burileanu adusă regimului politic și artelor condiționate lui.

Lumea copilăriei începe în curtea socialistă - un Babel social unde conviețuiau în același perimetru, parcimonios, la înghesuială curtenii reprezentați de un maistru partinic, un tehnician, un inginer, un avocat,... Tensiunile inerente de clasă se relaxau la masa de table sau de poker, la care participa câteodată și tatăl autorului, pentru a nu deveni "suspect și să te toarne". Portretele curtenilor surprinse cu curiozitatea și spiritul de observație al copilului sunt mult mai vii și mai puțin schematice - chiar dacă tipologice - ca personajele ulterioare, urmărite în câmpul muncii, în contururi schițate și ideatice, subordonate contextului povestirii. Ritmul susținut al relatării - același pe tot parcursul textului - derulează imaginile copilăriei într-o lumină mai nuanțată, plină de nostalgii și comentarii înduioșătoare, despre familia doctorului Mateffy - alungată din propriul imobil în timpul nopții - unde urmărea filme la "televizorul sovietic Temp 2, cu fetele doctorului", despre autodidactul "Conul Ghiță" (avangardistul Stephan Roll), fiul patronului Enache ce ținea bine-cunoscuta "Lăptăria lui Enache". "Conul Ghiță" e prezentat ca paharnicul de iaurt al celor mai reprezentative figuri ale avangardei românești înainte de război (Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Sașa Pană) ce se adunau la Lăptărie. La acea vârstă fragedă, copilăria pare marcată de două funeralii emblematice pentru politica și artele vremurilor: Gheorghe Gheorghiu-Dej și Maria Tănase. Cu același fior nostalgic și afectiv din scurta secțiune dedicată copilăriei sunt însoțite episoadele liceene - întâlnirea cu Petru Popescu - sau studențești, cu profesorii ei remarcabili (Florian Potra), primul contact cu Lucian Pintilie, participarea la repetițiile de la teatrul Bulandra.

Provenind dintr-o familie moșierească, cu tradiție, de intelectuali și personalități marcante de-a lungul timpului, cu alianțe și mai proeminente, precum unchiul din partea sorei mamei - Eugen Ionescu -, Bogdan Burileanu nu face caz de "originea nesănătoasă" - titlul unui capitol al cărții - ba chiar subliniază că au existat posibilități de reabilitare, unele respinse cu grație, integritatea morală fiind mereu principiul său călăuzitor. Referințele ionesciene - către celebrul și îndepărtatul unchi - sunt colaterale, în măsura în care se vădesc necesare în contextul narativ, nefăcând niciodată caz sau uz de rudenia cu Eugen Ionesco, pentru care - după cum menționează autorul - nu a avut niciun merit. Tatăl, un comunist "romantic", candidat al închisorilor politice - un fel de oaie neagră a familiei, ca fost ilegalist - vine cu un portret deplorabil și amar. După modelul și spusele lui Stephan Roll, într-un șvung idealist, tata Burileanu optează pentru comuniști, pentru că "tineretul vremii era împărțit între ăștia și legionari". Vâna ironică și incisivă a scriitorului nu se ameliorează nici pentru tatăl iubit și disprețuit, ale cărui gesturi reprobabile le denunță, rezervându-i un portret cumva donquijotesc:"Și-a purtat bietul crucea (pardon, secera și ciocanul) până a închis ochii, în mai 1989, la fel de convins că nenorocitul de comunism ar fi soluția optimă pentru fericirea omenirii".

Un capitol întreg într-un furibund stil gazetăresc îi este dedicat Tovarășului. "Primăvara" (metaforic anticipând-o pe cea adevărată, de la Praga!) bucureșteană și paradisiacă străjuită de emblematicele magazine apărute peste noapte în inima orașului "Adam" și "Eva" e învăluită inițial în speranțele amăgitoare ale unui popor ce credea în desovietizarea ce părea să urmeze regimului Dej. Accent se pune pe faimoasa lege a decrețeilor și pe celebrele avorturi din viața de partid și de stat. În peisajul actual, la 50 ani de la decreței, legea avorturilor promulgată de Ceaușescu pare un balsam (cu limitările ei de vârstă - până la 40 de ani - și de 4 copii) în raport cu noua lege feroce a avorturilor din statele republicane americane ce nu permite niciun fel derogare. Deschiderea culturală și "relaxarea șurubului ideologic" sunt primite cu entuziasm de autor, trecând în revistă spectacole derulate pe scenele teatrelor românești semnate de autori occidentali la modă. Sarcasmul la adresa dramaturgilor de curte cărora li se lungea lanțul cu condiția să latre fără să muște și a proletcultiștilor iremediabil compromiși care și-au reorientat talentul către cauze mai nobile se manifestă nominal și fără rezerve. Vedetele literare (Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu) sunt portretizate laconic și incisiv în calitățile lor proeminente sub semnul plagiatului, al imposturii și ca executanți neabătuți ai sarcinilor de partid. Arena ministerială și a potentaților culturnici e un bâlci realizat cu un irezistibil comic de situație și o artă a caricaturii în care spiritul și condeiul jurnalistic prevalează. Ȋn aceeași arenă pășesc, din când în când, ca special guest stars, personalități remarcabile ale filmului și teatrului românesc cu care autorul a colaborat, (ca producător și critic de film, jurnalist, asistent de regie... sau când a fost "pedepsit și surghiunit la munca de jos") surprinse cu admirație și deferență în acest demers tragi-comic și controversat (Tatos, Mărgineanu, Veroiu, Pița, Danieluc). Marelui scriitor al epocii, Marin Preda, îi alcătuiește un elaborat dosar polițist de posibil asasinat, încercând într-un documentat periplu al presupunerilor să elucideze cauzele "literare" ale dispariției scriitorului.

"Finalul epocii de aur" și revoluția română alături de evenimentele post-revoluționare menite să valideze și conserve revoluția sau mai exact "reacțiunea" ocupă pagini de momente și personaje semnificative, judecăți, pe alocuri, chiar concluzii relatate într-un stil scenaristic caragialesc mergând până la construcții verbale sau citate din marele clasic.

Periplul autorului prin slujbele socialiste, de la repartiția guvernamentală până la ofertele dubioase ale democrației post-revoluționare, se află mereu sub semnul aceleiași mizerabile și în același timp fabuloase comedii umane, mai mult caragialescă decât balzaciană. Aliterativ, timpul bezmetic înaintează către o beznă tot mai profundă în perioada post-ceaușistă, fiind mai greu de descifrat printre meandrele înșelătoare ale democrației de circumstanță declamate de noul regim, sau ale unei libertăți prost înțelese, a unei corupții la discreție, necontrolată de mecanismele represive puse la punct ale dictaturii. Prin urmare, pe măsură ce înaintăm cronologic prin timpul bezmetic, revolta înăbușită în speranță se transformă inalienabil în amărăciune, în acel sentiment dezolant al unei boli incurabile de care lumea noului veac e iremediabil cuprinsă.

Scriitura domnului Bogdan Burileanu este o radiografie cu contrast autoscopic a vremurilor. Un fabulos concentrat de idei și fapte, redat într-o vrie amețitoare, biografia caricată reconstituie zeflemitor, anecdotic, afectiv și mai cu seamă cinematic un veritabil tablou al timpurilor bezmetice.